Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române în ceea ce a realizat ea până la Eminescu, deschizând, prin modernitatea totală a gândirii şi a creaţiei sale, drumul spre şi mai deplinele împliniri.

Lui Mihai Eminescu, capacitatea de sinteză şi de înnoire a limbajului poetic " i-au permis înnobilarea unor formule de limbaj existente la alţi poeţi dinaintea lui, ceea ce a şi făcut pe unii exegeţi să-l considere întemeietorul limbajului poetic românesc. In realitate, el nu l-a întemeiat, ci l-a reîntemeiat, dându-i o factură şi un spirit atât de nou, încât este modern şi astăzi". (I. Coteanu, Cum vorbim despre text, In Modele de analize literare şi stilistic e).

M. Eminescu valorifică în opera sa ştiinţa, filosofia, ritmul istoric al veacului, înţelepciunea anticilor. Abordează teme universale: timpul (considerat laitmotivul operei sale, supratemă), cu sentimentul straniu al ireversibilităţii sale; cosmicul - infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor; condiţia creatorului de geniu - Scrisoarea I, Luceafărul, Numai poetul..., împărat şi proletar, Scrisoarea III; istoria - cu ideea de patrie - (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!), panoramă a deşertăciunilor (Memento mori), mister al etnogenezei (Decebal, Strigoii), meditaţia patriottcâ (Scrisoarea III), inechitatea socială (împărat şi proletar); solitudinea - Glossă, Odă (în metru antic), Luceafărul; natura văzută ca: personaj mitic (Revedere), realitate metafizică (Mai am un singur dor), cadru fizic, în care se desfăşoară reveria romantică (împărat şi proletar, Scrisoarea I, Melancolie), cadru fizic - paradis terestru (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal); dragostea, văzută de Rosa Del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul (Dorinţa, Floare albastră, Călin), dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia (Te duci, De câte ori iubito, Pe lângă plopii fără soţ), femeie-înger -femeie-demon (înger şi demon), misoginismul - Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism.

Rosa Del Conte realizează o subtilă evaluare a liricii erotice cu referiri la: Răsfrângeri ale gestului romantic -frumuseţea perversă - Venere şi Madonă (1870) - frumuseţea mântuitoare - înger şi demon (1873); erosul între basm şi legendă - Călin (1876) şi Strigoii (1876); iubirea - evaziune. Balada romantică şi idila: de la Făt-Frumos din tei (1875) la Povestea teiului (1878), de la Floare-albastră (1873) la Lasă-ţi lumea ta uitată (1883), antinomiile pasiunii - Scrisoarea V (1881); sublimarea dorului - Peste vârfuri (1873) etc.

Este de subliniat în contextul relevării personalităţii eminesciene faptul că opera sa cuprinde poezii, proză, dramaturgie. Proză: Făt-Frumos - din - lacrimă. Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara, Geniu pustiu I roman neterminat, Avatarii faraonului Tlâ, Aur, mărire şi amor, La curtea cuco-nului Vasile Creangă etc; teatru: toate încercările rămânând sub formă de proiecte - Amor pierdut - viaţă pierdută, Mira, Mureşanu (tablou dramatic), Decebal, Alexandru Lăpuşneanu, Grue Sânger, Bogdan Dragoş S-a remarcat în publicistică prin scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de literatură, teatru, de învăţământ - peste 3.000 de articole din viaţa contemporană a României, precum şi prin unele traduceri din literatură, filosofie, fizică etc.

Cultivă aproape toate speciile genului liric: idila (pastorala) - Dorinţa, Lacul, Sara pe deal; egloga (idilă cu dialog) - Povestea teiului, Floare albastră; satira (Junii corupţi, Criticilor mei, Scrisorile, Epigonii); epistola (Scrisorile); meditaţia (împărat şi proletar, La steaua, Mortua est); elegia (Revedere, Melancolie, O, mamă...); sonetul (Trecut-au anii..., Veneţia, Coborârea apelor etc); alte poezii cu formă fixă - glosa (Glossă), gazelul - Gazel - motto la Călin (file din poveste): oda - Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie. Odă (în metru antic); poemul (Luceafărul, Memento mori, Strigoii etc); doina (Doină, Ce te legeni...); poezia gnomică (Cu mâne zilele-ţi adaogi, Glossă); epigrama, nuvela, romanul -din genul epic; drama - genui dramatic.
Vom proceda, în continuare, la caracterizarea succintă a creaţiei eminesciene. în planul ideatic, al valorilor artistice şi al originalităţii limbii.

Pentru G. Călinescu "Opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton", poetul reprezintă piscul cel mai înalt al romantismului românesc, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, precursor, în acelaşi timp, al poeziei moderne de ia noi şi din Europa.

M Eminescu aprecia eforturile predecesorilor săi, mai ales ale celor de la 1848, care scriseseră "o limbă ca un fagure de miere", continuându-i strălucit. Astfel, Eminescu va duce la bun sfârşit proiectele literare ciclopice, sarcasmul social al lui Ion Heliade-Rădulescu; meditaţia social-filosofică a lui Grigore Alexandrescu; evocarea istorică a lui Costache Ne-gruzzi, Andrei Mureşanu, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Cârlova; distilează sentimentul elegiac al iubirii - reprezentat de D. Bolintineanu. De la "regele poeziei", căruia îi dedică în Epigonii trei strofe, a învăţat să viseze "cu doina tristă a voinicului de munte", să povestească "cu basmul", şi să "râdă printre lacrimi", "să evoce-n dulci icoane a istoriei minune", depăşindu-şi modelele.

In ce priveşte deschiderile pe care M. Eminescu le realizează pentru poezia secolului XX, amintim influenţele asupra lui O. Goga, G. Coşbuc, Al. Macedonski, Tudor Ar-ghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Manifestarea protestatară violentă' însă se va regăsi în creaţia lui Al.

Macedonski; pesimismul metafizic eminescian transpus în simboluri se va regăsi în poezia lui G Bacovia; preocuparea pentru o mitologie românească, pentru păstrarea fondului prelatin de sursă dacică se vor regăsi la Lucian Blaga. Lirica lui T. Arghezi va prelua năzuinţele spre cunoaştere, întrebările dramatice privind ipostaza umană; I. Barbu va realiza prin balada Riga Crypto şi lapona Enigel un "Luceafăr întors".

Ioana Em. Petrescu sintetizează, în studiul Eminescu şi poezia veacului nostru, locul poetului în contextul literaturii: "Spaţiul mitic eminescian (din Sara pe deal, spre exemplu) se regăseşte în structura universului arhaic, centrat mitic în jurul satului, al muntelui sau al fântânii (ochi cosmic), în poezia lui Lucian Blaga. Geometriei reci, ineluctabile, a raporturilor teluric-astral din Luceafărul îi dă o replică (solară) Ion Barbu, în Riga Crypto şi lapona Enigel.

Sinesteziile simboliste sunt prefigurate în sinesteziile eminesciene din Demonism. In poezia cetăţii-infern din lirica lui Bacovia se regăseşte viziunea citadină dintr-o poezie a spaimei de timp cum e Privesc oraşul furnicar. (...) Soluţiile muzicale ale poeziei simboliste sunt structurate complet în formula de descântec a poeziei eminesciene care traduce adesea muzical impulsuri vagi ale subconştientului".

---

Tag-uri: mihai eminescu, opera, geniu

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 18 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---