Cea mai citită specie actuală, romanul are o istorie îndelungată, însă popularitatea şi-a câştigat-o abia în secolul al XlX-lea, prin contribuţia lui H. de Balzac, pentru că până în acea epocă era considerat literatură de divertisment. Originile speciei se regăsesc în operele parabolice ale autorilor din Antichitate (Petronius, Apuleius); mai mult, în opinia unor teoreticieni, la baza romanului ar sta chiar epopeile lumii antice - lliada şi Odiseea de Homer, Eneida de Virgiliu.

Primul roman european (în sensul modern al cuvântului) este Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes. Apoi, o dată cu secolul al XlX-lea şi secolul al XX-lea, romanul se dezvoltă foarte mult datorită unor scriitori precum: Tol stoi, Dickens, Dostoievski, Flaubert, Stendhal, Dumas, Gide, Proust, Th. Marm, V. Woolf, W. Faulkner, S. Bellow etc.

Ca specie literară, romanul nu şi-a găsit încă o definiţie totală, datorită complexităţii sale (în plus, pentru fiecare trăsătură, există şi excepţii; ve:i, de pildă, antiromanul Pâlnia şi Stamate de dimensiuni liliputane). În general, se defineşte drept specie a genului epic, în proză, de rrare întindere, având mai multe fire epice, o intrigă complicată şi un număr mare de personaje. Romanul cunoaşte o tipologie extrem de diversifcată: de pildă, în funcţie de componenta temporală, romanul poate fi isoric, contemporan sau de anticipaţie; după locul acţiunii, poate fi roman ctadin, rural, al provinciei, exotic; după curentul estetic, poate fi roman clasic, baroc, romantic, realist, modern, postmodern ş.a.m.d.

Încercări de clasificare a romanului a realizat şi critica românească. Astfel, Garabet Ibrăileanu împarte romanele (în eseul Creaţie şi anliză -1926) în roman de creaţie (în care personajele şi acţiunea sunt viate din exterior) şi roman de analiză (unde sunt urmărite mişcările interoare ale personajelor). Un critic modern, Nicolae Manolescu, adoptă temeni din arhitectură (în eseul Arca lui Noe) pentru a împărţi romanul în doric (care cuprinde romanele ce se doresc a fi o oglindă a realităţii, cu personaje -tipuri şi cu narator omniscient), ionic (caracterizat prin psihologism şi analiză, cu nararea la persoana I, cu personaje-narator, relaivizarea imaginii, trăirea subiectivă şi autentică) şi corintic (ce cuprinde romanele simbolice, mitice, parabolice, postmoderne etc).

Romanul românesc îşi află originea în romantismul paşoptist {Manoil şi Elena de Dimitrie Bolintineanu, sau încercarea de roman Tainele inimei de Mihail Kogălniceanu), însă primul roman românesc valoros este Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon (o parte a criticii consideră că primul roman ar fi parabola lui Dimitrie Cantemir - Istoria ieroglifică). Alte romane importante ale secolului al XlX-lea sunt: Mara de Ioan Slavici şi Ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu. Perioada interbelică aduce cu sine nu numai înflorirea social-economică a României, ci şi dezvoltarea culturii şi, implicit, a literaturii. Cele două mari direcţii pe care se axează prozatorii sunt tradiţionalismul şi modernismul., susţinătorul celei de-a doua direcţii fiind E. Lovinescu, cel care sprijinea tinerii scriitori prin activitatea de la cenaclul şi revista Sburătorul (unde emite, de altfel, şi celebrul principiu al sincronismului, adică alăturarea literaturii române celei europene, posibilă numai prin imitarea literaturilor avansate, folosindu-se, însă, material autohton).

E. Lovinescu este cel care impune temenul de modernism în literatura română, militând pentru autonomia esteticului, obiectivizarea prozei şi liricizarea poeziei. În sens larg, modernismul reprezintă o manifestare îndrăzneaţă a celor mai recente forme de expresie în planul creaţiei. La noi, modernismul se opune tradiţionalismului şi se caracterizează prin: ruptuz-a de trecut, negarea valorilor clasice, academice, conservatoare, refuzul ideii de perfecţiune, originalitate şi tendinţă de a şoca etc. Romanul modern românesc evoluează paralel cu cel realist (în perioada interbelică) şi îşi alege modele din literatura europeană: Marcel Proust, Andre Gide, Th. Mann etc. Cel care deschide seria romanelor de analiză psihologică este Liviu Rebreanu (Pădurea spânzuraţilor), fiind secondat de Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Max Blecher şi de reprezentanţii literaturii autenticităţii: Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. În teoria literară, elemente noi de estetică a romanului aduce Camil Petrescu, cel mai cunoscut articol fiind Noua structură şi opera lui Marcel Proust, unde evidenţiază conceptul central al literaturii sale -autenticitatea. Prin autenticitate se înţelege acea trăsătură a operelor literare ce prezintă cu sinceritate cele mai diverse şi inedite aspecte ale vieţii, calitate specifică prozei moderne, subiective, în care importantă este prezentarea experienţelor personale (în această ordine de idei, cel care respectă cu adevărat acest principiu este Mircea Eliade).

Construcţia romanului modern nu mai este una logică, deductivă, mizând pe obiectivitate, spaţiul romanului este, cu precădere, cel citadin, iar romanul care ilustrează cel mai bine trăsăturile modernismului românesc este Patul lui Procust de Camil Petrescu. Pentru autor, singura cunoaştere certă este cea a eului nostru (în descendenţa teoriilor lui Freud, Bergson şi Husserl), iar autenticitatea nu poate fi obţinută decât prin respectarea acestei perspective, care implică nararea la persoana I. Din acest motiv, în romanul autenticităţii, locuri centrale ocupă orientarea spre eu, spre intuiţie, incertitudine, subiectivitate.

Patul lui Procust îşi demonstrează modernitatea încă de la început prin structura complicată: trei scrisori ale personajului feminin - doamna T., un jurnal al lui Fred Vasilescu, două epiloguri (unul al lui Fred şi altul al naratorului din subsol) şi notele de subsol. Referirea la două opere care aparţin în realitate lui Camil Petrescu (este vorba de romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi de drama Act veneţian, amintite în subsol), şi apariţia în roman a unor evenimente reale (expoziţia de artă avangardistă) şi a unor persoane din viaţa reală (Tony Bulandra, Perpesiccius, Ion Pillat ş.a.) sunt trucuri ale autorului care doreşte să transmită adevărul, realitatea nefalsificată (să nu confundăm, totuşi, lucrurile: chiar dacă personajele au avut un model în realitate, romanul este o operă de ficţiune, şi în acest sens, autenticitatea este, la Camil Petrescu, doar o iluzie). În aceeaşi idee, a autenticităţii, autorul este exilat în subsol, de unde coordonează structura romanului său. Pe lângă prezentarea personajelor, subsolul are un rol foarte important pentru înţelegerea conceptului de autenticitate, pentru că aici este definit scriitorul, drept „un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie." sau, mai mult, un scriitor trebuie să povestească net, „la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal.".

Operă de analiză psihologică, apărut în 1933, Patul lui Procust este un roman al pasiunii, alcătuit după modelul „dosarului de existenţe". Titlul trimite la ideea limitatoare a literaturii, în raport cu existenţa, şi a existenţei în raport cu ideea superioară (mai ales în cazul neadaptatului Ladima, care nu se poate încadra în spaţiile restrictive impuse de societatea în care trăieşte). Fiind roman de dragoste, sunt surprinse ipostaze diverse ale erosului (de la iubire autentică, până la cea neverosimilă) prin intermediul câtorva cupluri: Fred Vasilescu - doamna T., Fred - Emilia, Emilia - Ladima şi doamna T. - D.

Perspectiva narativă nu mai este unică (precum în romanul realist), ci se multiplică şi se relativizează. Există în roman patru naratori: autorul-narator din subsol, doamna T., Fred Vasilescu, şi Ladima (cel care narează postum, prin scrisorile citite de Fred), iar focalizarea este internă (permiţând accesul cititorului la psihologia personajului). Existând mai multe perspective asupra aceluiaşi eveniment sau personaj, este evident că vorbim despre o relativizare a imaginii, interpretată în mod diferit de cel care o prezintă: astfel, doamna T. este văzută drept o femeie foarte frumoasă, distinsă, rafinată de către naratorul din subsol şi Fred, în vreme ce un prieten al lui Fred, surprinzând direcţia privirii acestui îl interpelează mirat: „N-oi fi pus gând rău urâtei aceleia care stă de vorbă cu Ladima? Şefule, te ştiam om de gust."

Aceeaşi relativizare a imaginii o regăsim în caracterizarea celorlalte personaje: deşi de aceeaşi factură sufletească precum doamna T, sensibil şi delicat, Fred este considerat de prietenii săi un ignorant (situaţie în care se complace, tocmai pentru a-i putea observa detaşat, din umbră), însă naratorul din subsol remarcă „acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au oamenii fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea"; Emilia este „un înger blond" pentru Ladima şi o actriţă vulgară, lipsită de orice talent în ochii lui Fred; Ladima este o sursă suplimentară de venit pentru Emilia, „o nulitate" pentru aşa-zis prietenul său, Penciulescu, dar cel care îi intuieşte sensibilitatea deosebită, şi îi înţelege drama intelectuală va fi Fred. Acesta va încerca de-a lungul jurnalului să rezolve taina sinuciderii lui Ladima (paralel cu rezolvarea propriei drame sentimentale).

O altă trăsătură a romanului modern, regăsită în Patul lui Procust, este anularea omniscienţei şi omniprezenţei din romanul tradiţional. Naratorul nu mai este o instanţă de tip demiurgic şi nu mai dirijează toate acţiunile personajelor sale. Pentru că nararea se realizează la persoana I, perspectiva este una subiectivă, evenimentele fiind relatate în funcţie de timpul subiectiv şi de memoria afectivă. Locul prăjiturii madlene din romanului lui Marcel Proust este luat aici de lectura scrisorilor lui Ladima de către Fred Vasilescu. Această lectură este motorul care declanşează amintirile lui Fred, şi din fragmentele presărate pe parcursul jurnalului (procedeul rememorării trăirilor în funcţie de memoria involuntară a fost numit fluxul conştiinţei) putem reconstitui povestea de dragoste dintre Fred şi doamna T.
În romanul modern este anulată previzibilitatea (nici un eveniment din Patul lui Procust nu poate fi considerat drept previzibil, mai ales că se acţionează sub impulsul trăirii afective, a incertitudinii, a subiectivităţii) şi posibilitatea anticipării (nu este posibilă anticiparea unor acte narative şi nu există semne care să anunţe un eveniment viitor). Nici istorismul nu mai apare, pentru că timpul nu mai curge cronologic, ci în funcţie de memoria involuntară, iar personajele sunt deja formate, fără să cunoască o evoluţie propriu-zisă.

Ele nu se mai înscriu într-un tipar, nu mai aparţin caracterelor, ci sunt individualităţi, personaje complexe (personajul intelectual înlocuieşte ţăranul din romanul tradiţional), cu trăiri interioare intense şi complicate.

Ele sunt portretizate direct de către autor şi de către alte personaje (lui Fred şi doamnei T. le sunt realizate portrete în subsol, dar o perspectivă diferită o au prietenii lui Fred, respectiv, D sau amicul de la expoziţie al lui Fred) sau indirect, prin limbaj, atitudine, vestimentaţie, mediul în care trăiesc, activităţi, preocupări etc.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---