Încadrarea în epoca literară a speciei.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Psalmii arghezieni, adică unul dintre cele mai interesante şi originale tipuri de poezie, nu reprezintă un ciclu sau un volum, ci, pur şi simplu, o întoarcere la o formă fixă. Psalmii apar de-a lungul întregii creaţii, de exemplu, volumul din 1927 - Cuvinte potrivite conţine nouă psalmi de inspiraţie biblică şi unul dedicat femeii - Psalmul de taină. De altfel, există doar trei psalmi care au primit nume, în afara poemului Psalmistul -Psalmul de taină., Psalmul de tinereţe. Psalmul mut. Toate aceste poeme au în comun cu psalmul biblic, tiparul retoric, formula directă de adresare către divin. Psalmii bibl ici sunt o specie a liricii religioase în care se preamăreşte puterea divină; există un număr de 151 de imnuri în Vechiul Testament, atribuite regelui David, formând ceea ce se numeşte Psaltitrea. Şi, totuşi, ar fi injust pentru bogăţia semnificaţiilor pe care le dezvoltă, să considerăm Psalmii scrişi de Arghezi ca simplă poezie religioasă, aparţinând tradiţionalismului.

Criticul Şerban Cioculescu spunea în Introducere în poezia lui Tudor Arghezi — „Psalmii arghezieni sunt mărturia unei stări agonice, a luptei interioare în căutarea lui Dumnezeu, pe calea certitudinii materiale sau a revelaţiei. Chiar dacă domină îndoiala, nevoia credinţei se afirmă imperioasă, ca o recunoaştere indirectă a lui Dumnezeu". Criticul numeşte, de fapt, cele două atitudini contradictorii ale eului liric prezente în Psalmii arghezieni - credinţa şi tăgada, reprezentând doi poli terminus ai condiţiei umane. Căutându-l pe Dumnezeu, poetul descoperă natura duală a omului, prins între cer şi pământ, între spirit şi materie, între fluture şi vierme. Ideea însăşi de dumnezeire capătă mai multe semnificaţii, accentul căzând pe „drama morală ce i se asociază", aşa cum ne spune Eugen Simion în Scriitori români de azi - „Atitudinea favorabilă e de a admite o pluralitate de sensuri şi de a zice, de pildă, că în privinţa lui Dumnezeu sunt posibile cel ! puţin patru accepţiuni- religioasă, gnoseologică, etică şi estetică ".

Tema şi semnificaţiile titlului. Influenţe.

Titlul folosit de Arghezi sugerează doar o parte a temelor prezente în poem. De altfel, trimiterea prea clară la poezia religioasă, prin titlu şi tematică, nu a fost pe placul autorităţilor instalate la putere la noi, după încheierea celui de-al doilea război mondial, care l-au scos pe Arghezi din programele şcolare, interzicându-l. Apoi, după o perioadă, printr-un efort însemnat al criticii, Psalmii arghezieni sunt recuperaţi, insistându-se pe atitudinea iconoclastă a poetului, pe tăgadă - ştiută fiind înclinaţia spre ateism a autorităţilor de atunci.

Psalmul propus spre analiză reuneşte într-o manieră fericită ambele atitudini ale eului liric, aducând în prim plan o caracteristică a tuturor Psalmilor - pendularea între cei doi poli. Dumnezeul arghezian are multe în comun cu Iehova din Vechiul Testament, un Dumnezeu aspru, răzbunător şi care va refuza apropierea. Semnificaţia religioasă a poemului se bazează tocmai pe drama artistului ce aşteaptă înfrigurat o certitudine a divinului, contestându-i două atribute iritante - îndepărtarea şi necomunicarea. Din acest punct de vedere, Arghezi e opusul lui Bacovia, poetul fără cer. Cerul arghezian se vrea apropiat şi material, marcând încă o delimitare de influenţa eminesciană, Eminescu fiind un poet al depărtării.
Drama religioasă se transformă treptat într-una gnoseologică, credinţa fiind la Arghezi o formă de cunoaştere. Cunoaşterea în poezia sa nu are tenta filozofică pe care o capătă în poezia lui Blaga, fiind o „categorie a aproapelui". în dicţionarul său a şti înseamnă a te comunica, a te împărtăşi, ceea ce dezvăluie nevoia disperată de apropiere cu obiectul cunoaşterii. Se observă uneori o inadecvare dintre natura abstractă a obiectului cunoaşterii şi calea prin care încearcă să-l dezvăluie. Mărturie în acest sens stă un vers dintr-un binecunoscut psalm - „Vreau să te pipăi şi să urlu- «Este!»".

Semnificaţia etică a Psalmilor arghezieni se leagă de imaginea dumnezeirii pusă într-o ecuaţie morală. „Dumnezeul poemelor lui Arghezi nu e, aşadar, numai moşul bun din eresurile populare, creatorul amestecat în toate frunzele şi nisipurile pământului... e totodată o imagine a adevărului absolut, pur" ne spune Eugen Simion. Ideea de bine e asociată divinului, ca în versul „voia de bine, frumos şi adevăr", fără a fi lipsită de îndoielile artistului, benefice pentru complexitatea poeziei.

Semnificaţia estetică a Psalmilor are la bază contopirea imaginii lui Dumnezeu cu ideea perfecţiunii, a armoniei universului. Creaţiei i se atribuie o intenţie estetică, ar fi ca şi cum Dumnezeu îşi priveşte opera cu un soi de contemplaţie de estet.
Elemente de structură şi compoziţie.

Poemul e compus din trei strofe inegale şi un distih final. Incipitul poeziei este abrupt şi şocant - o recunoaştere a „vinei" de a râvni la „bun oprit". Acesta semnifică, de fapt, fructul interzis al cunoaşterii, având o conotaţie spirituală şi abstractă, în ciuda materialităţii simbolului. Aşadar, mărturia eului liric aşează „vina" şi, odată cu ea şi poezia, în zona gnoseologicului. Trimiterea la contextul biblic se realizează şi la nivelul limbajului, ce capătă o tentă arhaică prin verbul „a râvni". Finalul, aşa cum ne-am obişnuit la Arghezi, schimbă întreaga perspectivă a poemului, opunându-se restului, nu numai tematic, ci şi gramatical, prin conjuncţia adversativă „dar": „Dar eu râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi- am auzit cuvântul zicând că nu se poate". După o atitudine iconoclastă, eul poetic arghezian se întoarce spre divinitate.

Cele două atitudini ale eului liric se constituie în cele două planuri ale poeziei - credinţa şi tăgada.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Ca şi în Testament, metafora este figura de stil predominantă şi, în ciuda naturii ei concrete imprimă un caracter vizionar puternic poeziei. Ea aşează „furtul" din cetate la un alt nivel, asociindu-l cu „somnul" şi „visul": „M-am strecurat cu noaptea în cetate/ Şi am prădat-o-n somn şi-n vis". Se obţine astfel o imagine interesantă a cunoaşterii - furtul unui bun oprit, o victorie în faţa unei divinităţi care se împotriveşte. Îndârjirea şi hotărârea eului liric sunt redate prin imagini vizuale de un mare impact: „Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis". Prima strofă pare a fi o evocare a perioadei iconoclaste a eului liric, ce apare în ipostaza „vinovatului" şi apoi a „hoţului". Este interesant de remarcat că această revoltă împotriva divinului, această sete de cunoaştere cu orice preţ, nu exclude aventura erotică. Femeia apare în postura trofeului - „Iar când plecam călare, cu trofeie, / Furasem şi câte-o femeie", insistând asupra erosului ca formă ultimă de cunoaştere, ca experienţă trăită intens şi periculos: „Ispitele uşoare şi blajine/ N-au fost şi nu sunt pentru mine". Ipostaza feminină include şi schiţa unui portret ideal, femeia mediteraneană, cu pielea măslinie şi părul închis la culoare, care-l disociază pe Arghezi de restul poeţilor noştri, inclusiv Eminescu, ce evocau un ideal feminin diferit, nordic-îngerul palid, blond, cu ochii albaştri.

Strofa a doua este dominată de simboluri ale spaţiului închis - cătuşa, lanţurile, bezna, steiul, piscul, poteca - sugerând o stare de inconfort şi de suferinţă atroce. „Piscul" e un cuvânt specific arghezian, care nu defineşte muntele, ci punctul cel mai înalt pe verticală în peisajul terestru, dezvăluind o ariditate ce trimite la efort, la imposibilitatea de a birui înălţimea. Arghezi e un poet al pământului, al lutului - un simbol al masculinităţii, de aceea căutării sale îi lipseşte fluiditatea poeziei lui Blaga. „Piscul" e asociat cu primejdia şi bezna, făcând trecerea la adevăratele simboluri ale claustrării - „lanţurile" şi „cătuşa". Semnificaţia lor indică sentimentul dureros al captivităţii omului modern, care e un prizonier al spaţiului, al unei terifiante limitări. Căutarea divinului şi a cunoaşterii ia forma unei damnări, a unei pedepse. „Poteca" face şi ea parte din aceeaşi arie semantică - e un drum strâmt, anevoios, exprimând efortul intens al acestei căutări. Imaginea teribilă din finalul strofei a doua întregeşte această idee, poetul e un damnat ce se identifică, prin suferinţă şi travaliu, cu Sisif: „Ducând în cârcă muntele întreg".

Strofa a treia aduce o altă ipostază originală a eului poetic răzvrătit, pe lângă „tâlhar" apare „arcaşul/ vânătorul". Căutarea implică acum semnificaţii profunde, în afară de cunoaştere şi divinitate devine o căutare a sinelui, o vânătoare simbolică a absolutului. Prima imagine a strofei ne lămureşte asupra „vinei" anunţată la începutul poeziei - eul liric se face vinovat de păcatul tăgadei, al răzvrătirii împotriva divinului: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!". Arcul, ca şi vulturii sunt simboluri ale penetrării înaltului şi ale cutezanţei. Există în această recunoaştere a păcatului o umilinţă, ce se manifestă în alegerea epitetelor -„greu şi neiertat". Distihul final anulează răzvrătirea prin simpla prezenţă a cuvântului divin, chiar dacă acesta conţine o negaţie: „Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate".

În afara metaforelor, epitetele sunt în număr ceva mai redus, aducând precizări interesante sub raport semantic: „gust otrăvit şi tare" / „poteca strâmtă" sau „ispitele uşoare şi blajine".

Limbajul se face remarcat prin materialitate şi tenta arhaică a unor termeni cu trimiteri biblice - „am râvnit" sau „bun oprit". Pe lângă registrul arhaic, limbajul arghezian îl atinge şi pe cel popular şi familiar - „blid" sau „ţâţă" - ceea ce reprezintă una dintre caracteristicile textului arghezian.

Versificaţie

Poemul are doar rimă împerecheată şi măsură variabilă, 5-l4 silabe,
lipsindu-i ritmul.

Semnificaţia modurilor şi timpurilor verbale

Asumarea „vinei" e o realitate impusă prin folosirea prezentului -, „Sunt vinovat". Timpurile perfect compus - „am prădat" sau „am râvnit" şi imperfectul - „călca", „adăpostea" plasează răzvrătirea în trecut, disociindu-l de prezentul pocăinţei. Mai ales că revolta e sortită eşecului, încă de la început, incertitudinea fiind exprimată prin folosirea conjunctivului - „să răstorn" sau „să jefuiesc". Gerunziul induce ideea de continuitate - „ducând" sau „zicând" .

Concluzii

Psalmul ales e reprezentativ pentru atitudinea eului liric arghezian, ce pendulează între credinţă şi tăgadă, simbolizând, de fapt, dualitatea condiţiei umane. Prin actul creaţiei artistice, în căutarea divinului se produce o identificare a sinelui cu obiectul căutării - de aici şi ambiguitatea şi bogăţia de sensuri a Psalmilor.' Paradoxal, căutându-l pe Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine, cu toate întrebările despre locul şi importanţa sa.

Mircea Scarlat scria despre acest psalm: „Nu este vorba, aici, de o răzvrătire propriu-zisă, ci de evocarea celei trecute... limbajul răzvrătirii este subjugat celui al pocăinţei, începutul şi finalul poemului indicând încrederea în ordinea lumii".

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---