Frumuseţea acestui basm - unul dintre cele mai caracteristice pentru eposul folcloric românesc - constă în vitejia, curajul, inteligenţa şi modestia eroului principal pe care povestitorul anonim, fixat în scris de Ispirescu, ni-l propune ca model. Ca în toate basmele româneşti, după o serie întreagă de peripeţii extraordinare, binele triumfa asupra răului: zmeii sunt învinşi în luptă şi ucişi, fetele captive sunt eliberate, necredinţa celor doi fraţi mai mari este dată în vileag, şi Prâslea, victorios din cele mai grele încercări, se însoţeşte cu fata cea mai mică, povestea sfârşindu-se cu tradiţionala nuntă.

Această schemă „ideologico-estetică" rămâne apr oape generală, în toate basmele, uşoarele abateri venind doar să confirme regula. În fond, ea reflectă vitalitatea, optimismul, spiritul de dreptate şi de încredere în triumful omului modest, dar harnic la faptă, caracteristici morale ale poporului luat în totalitatea lui. Nu trebuie trasă de aici concluzia că omului din popor i-ar lipsi cumva aptitudinile critice, ascuţimea observaţiei şi chiar un, dram de necesar scepticism şi neîncredere, în a constata că practica vieţii de toate zilele oferă stări de lucruri cu totul dimpotrivă. O serie întreagă de anecdote, snoave şi proverbe, cum ar fi: „Boii ară şi caii mănâncă", „Dreptatea umblă totdeauna cu capul spart" etc. confirmă din plin această constatare.

Insă basmul, prin însăşi structura lui, vizează b anumită idealitate şi propune, prin eroul lui central, ca şi prin desfăşurarea faptelor un model etic. De aceea, esteticeşte, această specie folclorică se realizează întotdeauna sau aproape întotdeauna prin intermediul fantasticului şi în cadrul unor scheme narative prestabilite, devenite oarecum „clasice". Când şi cum au fost posibile asemenea întâmplări? Răspunsul, convenţional desigur, este acceptat unanim: „Pe vremea când se potcoveau puricii cu nouăzeci şi nouă ocale de fier", „Odată, ca niciodată" şi aşa mai departe.

În Prâslea cel voinic şi merele de aur elementul fantastic abundă. În grădina palatului împărătesc se află un pom ale cărui roade nu pot fi păzite decât cu foarte mare greutate, numai de către un ins dotat cu mult curaj şi inteligenţă; furii, care sunt nişte zmei de pe tărâmul celălalt, au puteri supranaturale, în stare să arunce buzduganul cale de mai multe conace; Prâslea îi întrece în virtute, nu mai puţin supranaturală, dar beneficiază în plus de inteligenţă şi de simpatia celorlalţi protagonişti; pe tărâmul celălalt, unde zmeii ţineau pe cele trei fete — în castele de aramă, de argint şi, respectiv, de aur -, mai există un Balaur şi o Zgripţuroiacă, un Vultur uriaş care îl ajută pe Prâslea, părăsit de fraţii trădători, să poată teşi la lumina soarelui; în fine, miraculoase sunt merele celor trei.fete, cel de aur îndeosebi, ajutând pe erou să confecţioneze anume obiecte de orfevrărie ieşite din comun, necesare stabilirii propriei identităţi în faţa curţii împărăteşti etc.

Desfăşurarea epică se bizuie pe cunoscuta în basmul românesc formulă ternară: feciorii împăratului sunt trei, zmeii de pe tărâmul celălalt şi fetele răpite aşijderea. În acest ritm, în trei timpi s-ar zice, se realizează şi gradaţia diferitelor acţiuni. De pildă, zmeul întâi, de la palatul de aramă, îşi anunţă sosirea acasă prin aruncarea buzduganului cale de un conac, cel de al doilea, de la palatul de argint, cale de două, iar cel de la palatul de aur, zmeul al treilea, cale de trei conace. Luptându-se cu ei în trântă dreaptă, înainte de a le tăia capetele, Prâslea îl îngroapă pe primul până la glezne, pe al doilea până la brâu şi pe ultimul până la gât. Fireşte, aşa cum legile eposului dintotdeauna o cer, ultima luptă este povestită cu mai mult lux de amănunte. Nu însă în sensul descriptivului, pentru care povestitorii populari nu manifestă aptitudini, ci mai curând în acela al epicului pur şi chiar al dramaticului, altcum spus, în stil direct.

Iată întâlnirea lui Prâslea cu zmeul cel „mai mic", dar şi cel mai puternic:
„- Cine este acela care a cutezat să calce hotarele mele şi să intre în casa mea?
- Eu sunt, zise Prâslea.
- Dacă eşti tu - îi răspunse zmeul -, am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. Cum ai vrut, venit-ai; dar nu te vei mai duce cum vei voi
- Cu ajutorul lui Dumnezeu - îi răspunse Prâslea - am eu ac şi de cojocul tău" etc.
Există şi alte procedee specifice basmului şi destinate a face, naraţiunea cât mai trepidantă. Bunăoară, în povestirea luptei lui Prâslea cu cel de-al treilea zmeu asistăm la metamorfoza eroilor în „două focuri" (probabil un mod figurat de a sublinia ardenta luptei; procedeul îl vom găsi reluat de Eminescu în Călin Nebunul), prilej cu care un corb care se rotea în jurul lor este invocat să aducă seu. În mentalitatea populară seul, altcum zis grăsimea, este semnul forţei, iar în cazul de faţă - fiind vorba de focuri -, mijlocul de reanimare a arderii. Prâslea are însă un avantaj asupra zmeului:
"Atunci se învoiră să se ia la luptă dreaptă
şi se luptară
şi se luptară,
zi de vară
până-n seară,
iar când fu pe la nimiezi se făcură amândoi două focuri şi aşa se băteau; un corb însă le tot da ocol, croncănind. Văzându-l, zmeul ii zise:
- Corbule, corbule! ia seu în unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul ăsta ţie.
- Corbule, corbule! îi zise Prâslea - dacă vei pune peste mine seu -, eu îţi voi da trei stârvuri.
- Unde dă Dumnezeu să cadă o asemenea tiflă peste mine! Mi-aş sătura sălaşul întreg.
- Adevăr grăieşte gura mea, îi răspunse Prâslea.
Corbul, fără a mai întârzia, aduse în unghiile sale seu, puse peste viteazul Prâslea şi prinse mai multă putere."
Redeveniţi „oameni" şi, în toiul luptei, având de astă dată nevoie de apă, situaţia se repetă prin rugămintea celor doi faţă de fata de împărat care asistă la întrecere. Fiecare dintre ei promite a se cununa cu ea; în plus, Prâslea îi promite să o scoată pe tărâmul nostru, chip popular de a respinge lumea tenebrelor:
„Către seară, zise zmeul către fata de împărat, care privea la dânşii cum se lupta, după ce se făcuseră iară oameni:
- Frumuşica mea, dă-mi niţică apă să mă răcoresc.
- Frumuşica mea - îi zise Prâslea -, dă-mi mie apă, şi-ţi făgăduiesc să te duc pe tărâmul nostru, şi acolo să ne cununăm şi-ţi făgăduiesc să ne cununăm chiar mâine.
- Să-ţi audă Dumnezeu vorba, voinice, şi să-ţi împlinească gândul, îi răspunse ea.
Fata de împărat dete apă lui Prâslea de bău şi prinse mai multă putere..."
Alt procedeu de animare a naraţiunii îl întâlnim atunci când, terminând pâinea şi carnea cu care alimenta necontenit pe Zgripţuroaica ce-l aducea de pe tărâmul celălalt, Prâslea îşi tăie o bucată din propria-i pulpă. Ajunşi sus însă - tărâmul luminii, al nostru, se află totdeauna sus, miraculoasa pasăre restituie eroului halca de carne, drept recunoştinţă că acesta îi salvase puii din gura balaurului:
„După ce ajunseră deasupra şi văzu că Prâslea nu putea să umble, îi zise Zgripţuroaica:
- Dacă nu era binele ce mi-ai făcut şi rugăciunea puilor mei, mai că te mâncam. Eu am simţit că carnea care mi-ai dat în urmă era mai dulce decât cea de mai înainte şi n-am înghiţit-o; rău ai făcut de mi-ai dat-o. Apoi o dete afară dintr-însa, i-o puse la loc, o unse cu scuipat de-al său şi se lipi."

Ca în toate basmele, sunt prezente şi aici formulele consacrate, de început şi de sfârşit ale naraţiunii. Ele sunt destinate a face vie prezenţa povestitorului însuşi, caracterul de oralitate al spunerii. Se înţelege, neavând la dispoziţie mijloacele folcloriştilor moderni, banda de magnetofon, de pildă, Petre Ispirescu povesteşte basmul oarecum din memorie, silindu-se a fi cât mai fidel originalului, Începutul nu poate fi decât cel obişnuit, deşi de astă dată nu excesiv de încărcat, fără cunoscuta invocare a puricilor potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale de fier sau a munţilor care se bat în capete:

„A fost odată ca niciodată. Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită, nevoie mare!"
Tot atât de cursivă este şi formula de încheiere, cu aducerea totuşi într-un prim-plan mai apropiat a persoanei povestitorului:

„Trecui şi eu pe acolo şi statui de mă veselii la nuntă, de unde luai o bucată de batoc*,
ÅŸi-un picior de iepure ÅŸchiop,
şi încălecai p-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa."
Prezenţa povestitorului se face uneori simţită direct, mai ales

Nota:

*batoc - formă regională a substantivului batog, „spinare de peşte, de morun sau de nisetru, sărată şi afumată".

atunci când se cere marcat un interval de timp. Zgripţuroaica întreabă de omul care omorâse balaurul, iar puii, de teamă de a nu-l mânca, îi spun că Prâslea apucase pe-aici încolo, când la răsărit, când la apus. Uriaşa pasăre caută peste tot şi, spre a arăta viteza ei de zbor, povestitorul se exprimă aşa: „Şi într-o bucată de vreme,, ca de când începui să vă povestesc, străbătu cele patru părţi ale tărâmului de jos şi se întoarse în deşert".

După cum se ştie, Creangă este acela care, povestind basme, pune în naraţiune amprenta personalităţii sale cu atâta putere încât în cazul lui nu se mai poate spune că avem de-a face cu nişte texte culese, ci cu creaţii personale. La Creangă e prezentă mereu tendinţa de a înfăţişa personajele de basm cu trăsături ale oamenilor obişnuiţi din viaţa de toate zilele a satului românesc, fie punându-le să vorbească, fie comentându-le însuşi comportamentul, în aşa fel încât Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani şi aproape toate celelalte poveşti ale sale pot fi considerate, din anume unghi, drept nişte nuvele în care oamenii din Humuleşti ori de prin împrejurimi au luat, pentru circumstanţă, înfăţişări fantastice. Petre Ispirescu este mult mai puţin personal.

Se cuvine totuşi să remarcăm câteva gesturi epice şi mai ales câteva calificative, în legătură cu comportarea personajelor ori cu caracterizarea unor situaţii, care îi aparţin, deşi ele sunt exprimate - semn al evitării abile a stridenţelor - în limbaj curat popular. Astfel, împăratul, după neizbânda unuia dintre feciori, este nevoit să aştepte „de silă-de milă" încă un an pentru ca următorul să-şi poată încerca norocul: Despre unul dintre zmei aflăm că este „năbădăios şi se face leu-paraleu". Cei doi fraţi mai mari „îi poartă sâmbetele" lui Prâslea, dar până la urmă tot ei „o sfecliră" etc. Prin urmare există şi la Ispirescu un început de schiţare caracterologică prin notarea comportamentului personajelor, fapt ce contribuie la conturarea unei individualităţi scriitoriceşti. La aceasta pot fi adăugate şi unele muntenisme specifice, cum ar fi expresia: „Fugi d-aci, nesocotitule", „s-a prăpădit" (= a murit), mai ales frecvenţa perfectului simplu, de altminteri cu totul indicat pentru dinamizarea acţiunii: luă, fu, dete, unse, sfecliră etc. Cu toate acestea, elementul dialectal rămâne neînsemnat, redus la funcţia lui de localizare în spaţiul muntenesc al basmului în chestiune. In comparaţie cu limba vorbită în mod obişnuit, limba folclorului are un caracter mai general, mai apropiat de acela al limbii literare propriu-zise.

Aceasta pentru că temele folclorice, cu deosebire cele de basm, au o arie largă de circulaţie, cuprinzând întreg teritoriul locuit de români. în sfârşit, Ispirescu este contemporan cu marii clasici şi, fără îndoială, tendinţa lui a fost ca, păstrând întregul farmec al vorbirii populate, să nu se abată prea mult de la normele limbii literate, lucru întru totul indicat, mai cu seamă în cazul poveştii lui Prâslea cei voinic şi merele de aur, una dintre piesele cele mai caracteristice ale eposului nostru feeric.

---

Tag-uri: basm

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---