Moara cu noroc (Ioan Slavici)

Introducere

Ioan Slavici se impune în conştiinţa literară ca unul dintre cei patru mari clasici, alături de Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici. Creator al realismului social prin volumul Novele din Popor, el scrie enorm, în cele mai diferite domenii, de la articole de ziar până la manuale şcolare, traduceri şi memorii, fiind psiholog şi moralist ale cărui opere sunt o pledoarie pentru chibzuinţă şi înţelepciune.
Nuvele sale (aproximativ 100 de lucrări) au fost scrise în trei mari perioade de creaţie, identificate de Magdalena Popescu, în studiul monografic Ioan Slavici: etapa idilismului şi a reveriei ( Scormon, Gura satului, La crucea din sat), etapa dramatică şi obsesiv ă (Moara cu noroc, Pădureanca) şi etapa didactică, instructivă (Comoara, Vatra părăsită). Originalitatea lui Slavici în nuvele este dată de o tehnică utilizată mai ales de formaliştii ruşi, anume tehnica insolitării; se observă cu atenţie întâmplările şi se reţine ceea ce este paradoxal, insolit.

Prezentarea a patru elemente a textului narativ semnificative pentru realizarea personajului

Textul reprezintă o nuvelă, deoarece este o specie în proză, cu o construcţie riguroasă, cu un singur fir narativ. Se caracterizează printr-un conflict, desfăşurat în mai multe spaţii şi într-un interval mai mare de timp. Personajele nu sunt numeroase, fiind surprinse în ceea ce au ele mai semnificativ, în evoluţia lor.
Caracterul realist, psihologic al operei reiese din inspiraţia dintr-o realitate reprezentativă pentru Ardealul de sfârşit de secol XVIII, din accentuarea conflictului interior al personajelor, din complexitatea caracterului acestora, din prezentarea unor teme precum teama, obsesia, erotismul şi din folosirea analizei psihologice ca modalitate fundamentală de prezentare a personajelor.
Tema nuvelei este dezumanizarea provocată de posibilitatea câştigului facil dar necinstit, dezintegrarea eului sub presiunea forţei devastatoare a banului. Considerând nuvela tragică, putem vorbi, de asemenea, şi despre tema destinului.
Titlul este sugestiv, reprezentând spaţiul în care se desfăşoară acţiunea. Moara constituie un cronotop, un punct în care se schimbă balanţa destinului unui personaj.

Evidenţierea statutului social şi psihologic al personajului

In ansamblu, personajele unei nuvele psihologice par a fi suflete simple: cârciumarul (Ghiţă), jandarmul (Pintea), porcarul (Lică), dar nuvela psihologică dezvoltă complexitatea acestor suflete. Ele sunt personaje mobile (dinamice), care se schimbă profund pe parcursul acţiunii, iar transformarea lor este convingătoare (Ghiţă, Ana), şi personaje imobile (statice), care rămân neschimbate pe parcursul acţiunii (Lică, Pintea).

Ghiţă este personajul principal, toţi ceilalţi gravitând în jurul personalităţii sale. El este un personaj mobil, tragic, care străbate traseul unei dezumanizări graduale. Depersonalizarea sa urmează liniile unei psihologii abisale, amănunţit relevate; el se va îndepărta treptat de Ana, va tăinui crimele Samădăului, devenindu-i astfel complice şi eşuând în cele din urmă din patima câştigării banilor.

Exemplificarea modalităţilor de caracterizare a personajului şi evidenţierea trăsăturilor acestuia prin valorificarea unor secvenţe
Iniţial, el este caracterizat în mod direct de către narator ca un bun meseriaş, om harnic, blând şi cumsecade. Din momentul apariţiei lui Lică începe procesul de înstrăinare al lui Ghiţă faţă de familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează conflictul interior. Acesta constă în tensiunea care decurge din sentimentele şi opţiunile contradictorii ale aceluiaşi personaj. În text, Ghiţă are de ales între două situaţii: fie să devină bogat, dar corupt, prin intermediul lui Lică, fie să rămână sărac, dar fericit alături de familia sa.

Ghiţă devine „ursuz", „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot încât îţi venea să te sperii de el". La prima întâlnire pe care o are cu Lică, Ghiţă încearcă să fie autoritar, dârz, să reziste propunerilor necinstite dar tentante ale acestuia, dar este înfrânt de forţa morală pe care o exercită Sămădăul asupra tuturor.
Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se, în felul acesta, autocaracterizarea: „Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?"

Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace psihologice, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei personajului. Acţiunile, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală nesiguranţa care îl domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în el, aşa cum reiese din caracterizarea indirectă. El ajunge să regrete faptul că are nevastă şi copii, şi-ar fi dorit să poată zice: „Prea puţin îmi pasă". Refuză să dea amănunte despre afacerile cu Lică şi se îndepărtează încet, dar sigur de soţia sa: „îi era parcă n-a văzut-o de mult şi parcă era să se despartă de dânsa". Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şi dureroase: „Iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului". într-o altă situaţie, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea, căreia nu i se poate împotrivi („sărmanii mei copii, voi nu mai aveţi un tată cinstit!"), prin intermediul monologului adresat.

Ghiţă evoluează de la statutul de soţ iubitor la cel de bărbat care ascunde familiei adevărul complicităţii sale cu Lică. Capabil de sperjur, într-o scenă ce reprezintă declanşarea procesului ireversibil al dezumanizării personajului, el se va dovedi a fi un spirit duplicitar atât faţă de Pintea, căruia îi ascunde faptul că mai aşteaptă nişte bani şi argintărie de la Sămădău, cât şi faţă de Lică, pe care urmăreşte să-l dea pe mâna jandarmului. De asemenea, spiritul său duplicitar se manifestă şi faţă de Ana, dar mai ales faţă de sine însuşi. Zbuciumându-se între lăcomia banilor şi remuşcarea încălcării moralei, Ghiţă face din dorinţa de a oferi Anei un trai mai bun alibiul moral al acţiunilor sale, convins că fiecare din nelegiuirile la care este părtaş este ultima.

Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm alert. El o folodeşte pe Ana drept momeală, pentru a-l demasca pe Lică, nu numai pentru că îl mustra conştiinţa pentru propriile lui păcate, dar şi dintr-o gelozie ajunsă la paroxism. Nu poate accepta gândul că Ana îl trădase, deşi el însuşi o împinge în braţele lui Lică. De altfel, Ana, dezgustată de comportamentul soţului, se lasă sedusă şi dintr-o dorinţă de răzbunare: „Tu eşti om, Lică, dar Ghiţă nu e decât o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti!"

De la complicitate la crimă nu mai e decât un pas şi Ghiţă devine el însuşi ucigaş, înjunghiind-o pe Ana şi devenind, la rândul lui, victima lui Răuţ, care-l împuşcă. Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin, căruia nu i se poate opune, transformându-se treptat, din omul cinstit şi harnic în complice la afaceri necurate şi crimă.

Relevarea trăsăturilor personajului prin raport la evoluţia conflictului Conflictele exterioare ale nuvelei menţin tensiunea dramatică a textului. Principala confruntare este cea dintre Ghiţă şi Lică, antagonistul nuvelei. Proaspăt mutat la han, Ghiţă trebuie să urmeze regulile impuse de Lică, protejat în faţa autorităţilor de baronul ale cărui turme le are în grijă. Lică devine o autoritate pentru că ştie să exploateze slăbiciunile celorlalţi, iar lui Ghiţă îi intuieşte punctul vulnerabil: setea de bani. Pe de altă parte, se teme de o singură slăbiciune a hangiului, cea pentru Ana, de aceea cultivă cu inteligenţă malefică situaţii care să accentueze înstrăinarea celor doi, petrecând tot mai mult timp la han în lipsa soţului. Lică îi impune stări tensionale protagonistului, lăsându-l să guste mirajul banului, dar condiţionându-i rămânerea la moară. În final, Ghiţă alege cea mai periculoasă soluţie, duplicitatea, fără a-şi asuma consecinţele. Ana devine adulterină, împinsă de soţ în braţele unui bărbat mai autoritar, iar el sfârşeşte plătind cu viaţa îndepărtarea de preceptele morale.

Ana i se opune lui Ghiţă prin tenacitatea eforturilor de salvare a căsniciei de la criza necomunicării, astfel că un alt conflict exterior vizează două atitudini contrare asupra realităţii cuplului conjugal. Un conflict latent se stabileşte şi între Ghiţă şi soacră, respectiv între naivitatea şi lipsa de experienţă a tinereţii şi înţelepciunea bătrâneţii.

Accentul se pune însă pe conflictele interioare ale personajelor: Ghiţă oscilează între fondul său moral pozitiv şi patima pentru bani, justificată iniţial prin determinism social, prin dragostea faţă de familie şi prin dorinţa de a-i oferi Anei un trai superior, ulterior atingând dimensiunile patologice ale lăcomiei, astfel încât familia este resimţită ca o piedică în calea împlinirii protagonistului.

Concluzii

Pentru caracterizarea personajelor, naratorul îmbină modurile de expunere: naraţiunea obiectivă, dialogul, dar şi monologul interior, stilul indirect liber ca mijloace de investigare psihologică, de accentuare a comlexităţii dramei interioare a personajului, de ambiguizare a vocii narative. Un procedeu inedit este analiza psihologică, modalitate de sondare a subiectivităţii personajului, pentru a evidenţia tensiunile, traumele vieţii sale interioare.

Naratorul nuvelei psihologice este omniscient (domină universul operei, ştie totul despre personajele sale şi poate dezvălui chiar şi gândurile lor ascunse). El relatează obiectiv, la persoana a III-a, folosind tehnica înlănţuirii. Faptele sunt astfel credibile, verosimile, iar efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii şi de obiectivitate. Pe lângă această tehnică, intervine şi tehnica punctului de vedere, în intervenţiile simetrice ale bătrânei.

Ţinând seama de toate aceste caracteristici, putem considera că personajul nuvelei Moara cu noroc, de Ioan Slavici are trăsături care-i evidenţiază complexitatea.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---