Prima lucrare care tratează despre „Otrăvuri şi antidoturi" se datoreşte lui Avicena şi mult mai tarziu, la un interval destul de mare de timp, apar şi alte cărţi cum ar fi cea a lui Nicolas Mirepsus, medic grec din secolul al XII-lea, carte denumită „Codex medicamentarius" sau Antidotariul lui Nicolas, şi, către sfarşitul evului mediu, lucrarea „De venenum" de Ardoynus, care tratează despre toxicele vegetale şi simptomele pe care le produc.

In timpul romanilor, cazurile de otrăviri erau frecvente ; astfel Titus Livius relatează că în anul 423 au apărut un mare număr de morţi subite, toate cu aceleaşi simptome, care au provocat groază în societatea romană. Nu se ştia cărei cauze s-ar putea atribui numeroasele decese, care erau ca o epidemie, cand deodată un sclav a denunţat existenţa unei asociaţii de 20 de femei romane, care se ocupau cu prepararea de băuturi otrăvitoare necesare pentru a scăpa de diverse persoane neplăcute sau pe care voiau să le moştenească ; pentru a se apăra, ele au susţinut că băuturile nu erau decat simple remedii. La cererea sclavului care le-a denunţat, femeile au fost invitate să bea din preparatele lor, în urma cărui fapt au murit toate ; „după aceasta urmărirea a fost continuată şi împotriva complicilor, al căror număr se ridica la 70, fiind toţi condamnaţi".

Mai tarziu, crimele prin otrăvire s-au înmulţit de aşa manieră încat Sylla emite o lege, cunoscută sub numele de „Lex Cornelia de sicariis et veneficiis", care pedepsea aspru pe cei care fac uz de otrăvuri. Această lege se exprima astfel : „Alio senatus consulto efjecium est, ut pigmentării, si cui tenere cicutam, salamandram, aconitum, pituocampas aut bubrastim, mandragoram ; quod lustra-menti causa, dederint cantharidas, poena leneantur hujus legis". Pedepsele erau : „Insulae ăeporlatis, bonorum amnium ademptio".
în timpul imperiului roman existau otrăvitori de profesie, ataşaţi pe langă palat. Aşa era Locusta şi Canidia.

Locusta a fost aceea care a otrăvit pe Britannicus din ordinul lui Nero. Cazul este povestit astfel de Suetonius :
„Locusta dădu lui Nero o otravă care iniţial nu acţiona aşa cum spera şi nu-i provocă lui Britannicus decat diaree. Nero o chemă pe Locusta şi o lovi, reproşîndu-i că i-a dat un remediu şi nu o otravă. Şi cum ea se scuză că nu putea comite o crimă aşa de odioasă, acesta îi ordonă să prepare în faţa lui o otravă cu efectul cel mai prompt posibil ; o încercară pe o capră, care însă nu muri decat după cinci ore. A întărit otrava şi au fiert-o din nou, ad-ministrand-o unui porc care muri pe loc. Nero duse otrava in sufragerie şi dădu ordin să-i fie servită lui Britannicus, scara, în supă. Tanărul prinţ căzu îndată ce o gustă şi Nero spuse invitaţilor că aceasta era un simplu atac de epilepsie, boală de care se ştia că suferă".
La randul ei Locusta a fost omorată mai tarziu din ordinul lui Nero, întrucat intenţionase să-l otrăvească.

Otrăvurile folosite în timpul romanilor au rămas puţin cunoscute ; în afară de două produse arsenicale, citate de Ogier, se crede că se cunoştea tehnica izolării acidului arsenios şi arsenului metalic. Aceasta rezultă din descrierea dată de Olympidor şi pe care a publicat-o Berthelot. Realgarul era cunoscut sub numele de „sandarac" iar orpimentul sub numele de arsenic. Acidul arsenios era denumit „alun" sau „cerusă".

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 19 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---