FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,034
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Oda in metrul antic de Mihai Eminescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Oda in metrul antic de Mihai Eminescu

 Q:   Intreaba despre Oda in metrul antic de Mihai Eminescu       
Oda in metrul antic de Mihai Eminescu Încadrarea în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Poet, prozator, dramaturg, publicist Mihai Eminescu a cultivat toate genurile literare şi aproape toate speciile genului liric: poezia cu formă fixă (sonetul, gazelul, glosa), doine, elegii, ode.

Poezia Odă (în metru antic) aparţine etapei marilor creaţii şi a fost publicată în volumul Poezii, ediţia Maiorescu, 1883. Acest volum conţine o mică parte a creaţiei eminesciene dar îndeajuns de concentrată pentru a constitui temeiul gloriei în posteritate a poetului.

George Călinescu caracterizează poezia Odă (în metru antic) ca fiind „realizată pe scheme abstracte, idei de ordin teoretic; enigma acestei poezii fiind ascunsă în solemnitate şi gnomism, în acele sfere de ceaţă care, conjoară marile definiţii gratuite. Odă (în metru antic) are încă noţiuni de sentimente, declamate însă cu mândrie indiferentă «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată»". Criticul încadrează acest poem în cadrul clasicismului gnomic.

Criticul Titu Maiorescu afirma in 1891: „O admirabilă odă «în metru antic» o avem de la Eminescu. E scrisă în strofe de patru versuri traheo-dactilice - se-nţelege, neritmate - în încântătoarea cadenţă a unui versus adonicus la sfârşitul unei strofe."

„Limba în care ai vorbit de alţii, cuvintele cu care i-ai lăudat, nu se mai potrivesc, imaginile au slăbit. Diamantele mici sunt arătate în vârful unor cleşti fragile. (...) Ce s-ar putea repeta despre Eminescu ? Că este poetul cel mai mare al limbii româneşti ? S-au spus acestea toate şi alte multe." (Tudor Arghezi).

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

„Oricât ar părea de bizar şi în ciuda fanteziilor comparatiste - afirmă Perpessicius - Odă (în metru antic), această chintesenţă elegiacă, cu rezonanţe atât de adânci, a fost, la începuturile ei, o odă pentru Napoleon aflat în Corsica. Acest prim tipar datează de Ia Berlin (ccs 1873-l874); apoi de la Iaşi (1876) şi Bucureşti (1879-l882)".

Criticii au remarcat paradoxul rezultat din nepotrivirea speciei iirice, oda fiind o poezie laudativă, un elogiu, şi conţinutul ideatic. Din punctul de vederea al unui alt mare poet, Nichita Stănescu, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" este „cel mai vital vers pe care-l cunosc (...) este versul unui învingător, al unui om care a supravieţuit. Al poetului care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră, pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi". Am putea deci să considerăm poezia un elogiu adus unei stări de graţie pe care nu o poate da decât creaţia, arta. Suferinţa este pricinuită de ceea ce este şi n-ar mai putea fi poetul, ca stare existenţială. Invocaţia - „Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân nepăsare tristă;" - din ultima strofă pare a spune tocmai acest lucru. Dezamăgit ca om de micimea lumii doreşte revenirea la starea de contemplaţie, aceea în care „Ochii mei nălţăm visători la steaua / Singurătăţii."

Romanticii au făcut din melancolie sursa principală a lirismului lor.

Realizată pe tipar clasicist, cu un ton elegiac, poezia exprimă o gravă tulburare interioară a eului poetic. Tema poeziei este dată de sentimentul existenţial care-l defineşte pe Eminescu - tristeţea. Aceasta are grade diferite de manifestare şi este resimţită în final ca eşec existenţial.

Elemente de structură şi compoziţie.

Tabloul care deschide poezia se caracterizează printr-o imobilitate a imaginii (în ciuda pozei romantice - „Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi / Ochii mei nălţăm visători la steaua / Singurătăţii.) sugerând aşezarea timpului, a raporturilor poetului cu universul.

„Steaua singurătăţii" (Luceafărul) este semnul pur al universului către care priveşte neîntrerupt poetul, o imagine tipic romantică, de reconstituire a unităţii dintre macrocosmos şi microcosmos prin „ochii visători " ai eroului. Acesta pare să fie şi motivul suspendării timpului; moartea nu există în cadrul unităţii primordiale şi atunci poetul, „pururi tânăr", nu credea să-nveţe a muri.
Secvenţa lirică următoare schimbă calmul evocării acestei vârste de aur, brusc, prin folosirea unui perfect simplu - „răsărişi" în opoziţie cu formele de imperfect din prima strofă - „nu credeam", „nălţăm". Repetarea pronumelui tu înainte şi după „suferinţă" subliniază caracterul metonimic al acestui cuvânt, în care pare a exista efectul unei cauze ascunse, moartea, care va fi revelată la finalul strofei: „Până-n fund băui voluptatea morţii / Nendurătoare."

A treia strofă exprimă o stare prezentă, chinuitoare, pe care poetul şi-o declară: „Jalnic ard de viu". Focul care-l arde pare a fi de natură malefică, lucru subliniat de dubla comparaţie cu personajele mitologice, Nessus şi Hercule (soţia lui Hercule, l-a incitat pe acesta împotriva lui Nessus, pe care l-a săgetat, şi apoi l-a îmbrăcat, la sfatul ticălos al centaurului agonizant, pe soţul ei cu o cămaşă înmuiată în sângele otrăvit al aceluia).

Afirmaţia că focul său nu-l poate stinge „cu toate / Apele mării" anunţă existenţa unui grav dezechilibru interior; nimic nu-l mai poate salva de la cumplita ardere care a cuprins straturile cele mai adânci ale fiinţei sale.
În mijlocul acestei deznădejdi totale, apare o întrebare: „Pot să mai reînviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix ?".

Gândul de reînviere din propria-i cenuşă este sugestia aspiraţiei de refacere a naturii lui superioare, de ispăşire a păcatelor prin arderea în focul purificator.
Finalul poeziei prezintă imaginea poetului care alungă imaginea arderii sale, să pună capăt acestor gânduri nefaste („Piară-mi ochii turburători din cale") pentru a ieşi în real şi a-şi recupera conturul iniţial: „Vino iar în sân, nepăsare tristă..."
Poetul se poate regăsi pe sine doar prin recuperarea conturului pierdut când „a ieşit" în lume („Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă !"), numai dacă acceptă instalarea în interiorul său a „nepăsării triste", înţeleasă ca ataraxie (trăire în afara patimilor lumii). Poezia este tulburătoare prin gravitatea tonului prin care se exprimă raporturile poetului cu lumea, cu arta, cu moartea, cu sine.
Procedee artistice. Imagini şi figuri de stil.

În ciuda stării de cumplită ardere interioară pe care o relevă poemul („Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări", limbajul este lipsit de ornamentaţii stilistice. Această diferenţă între formă şi conţinut ascunde dramatismul eşecului existenţial pe care îl trăieşte poetul. „E ca şi când, peste o groapă de jăratic, poetul ar fi aruncat plăci groase de marmură.

Nimic nu răzbate la suprafaţă din temperatura interioară. Acest contrast este izbitor în poem şi naşte impresia de confesiune purificată, spiritualizată".
La nivelul expresiei poetice se observă o simetrie semantică: sintagmei de vocativ, „nepăsare tristă" i se opune tot un vocativ, „suferinţă... dureros de dulce".
Raportul dintre cele două sintagme exprimă două stări, una prezentă alta posibilă.
Observăm aici realizarea unei forme de superlativ absolut realizată printr-un oximoron („Suferinţă tu, dureros de dulce...") care reuneşte antitetic durerea şi plăcerea, ca limite între care se realizează actul de cunoaştere al acestei lumi.
În ultimele două strofe se poate observa folosirea frecventă a adjectivelor şi pronumelor posesive antepuse („al meu vis", „al meu rug", „piară-mi ochii") prin care se accentuează trăirea interioară a poetului.

Formele verbale folosite exprimă certitudini, ipoteze, aspiraţii în funcţie de ipostaza poetică surprinsă. Ignorarea morţii în primul tablou este exprimată prin folosirea formelor de imperfect prezente în prima strofă („nu credeam", „nălţăm").
În următoarele strofe, căderea din starea dintâi prin deziluzie este o certitudine marcată prin folosirea formelor de prezent: „ard", „nu pot", „mă vaiet", „mă topesc".

Ipoteza şi totodată aspiraţia surit exprimate de invocaţia retorică din finalul strofei a IV-a („Pot să mai reînviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix ?") şi versurile ultimei strofe, în care sunt folosite verbe la modul conjunctiv: „(să) piară", „să pot muri liniştit".

Strofa safică (catren alcătuit din trei versuri lungi şi unul scurt, numit „versus adonicus" - derivat de la Adonis, simbolul frumuseţii masculine), aparţinând tiparului clasicist şi versurile neritmate exprimă tristeţea gravă a stării poetice.

Concluzii.

În cazul unei exegeze a poeziei eminesciene „...orice efort de a pune mâna pe gândirea care sălăşluieşte în vorbire nu lasă în palmă decât puţin material verbal" (Merleau-Ponty).

Poezia Odă (în metru antic) este încă o mărturie a genialităţii eminesciene, a capacităţii de a sintetiza suferinţele aventurilor sale existenţiale şi de a vedea în moarte, prin iubire, viaţa; aşa cum el însuşi mărturiseşte: „Ideile nu au viaţă decât acolo unde oamenii sunt gata să moară pentru dânsele; acolo, însă, unde oamenii pot cuteza să grăiască în public ori să scrie, fără a fi pătrunşi de ceea ce zic, acolo oamenii trăiesc şi ideile mor."


Tag-uri: poezie



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :