O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri prin care I.L. Caragiale reconstituie, cu o intuiţie inegalabilă psihologia unei epoci, a unei societăţi aflată într-un moment de criză evolutivă.

Dacă personajele din O noapte furtunoasă aparţin mahalalei care se pretinde a fi burgheză, cele din O scrisoare pierdută aparţin marii Burghezii ajunsă la putere şi în care instinctul de parvenire şi ambiţiile politice capătă un contur tot mai puternic.
Regimul politic „curat constituţional" oferă posibilitatea speculării unor avantaje astfel că interesele contrare în aparenţă se dovedesc în esenţă a fi aceleaşi.

Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Pe fundalul unei campanii electorale agitate, desfăşurată în capitala unui judeţ de munte se naşte un conflict între opoziţie şi putere. Ambiţiosul avocat Nae Caţavencu, aspirant la o carieră politică din partea opoziţiei, intră în posesia unei scrisorele de amor pe care o va folosi ca instrument de şantaj în lupta cu reprezentanţii puterii locale, prefectul Ştefan Tipătescu şi „prezidentul" Zaharia Trahanache, Scrisoarea fusese trimisă de prefect lui Zoe Trahanache soţia „prezidentului". Pierdută de Zoe, scrisoare este găsită de un cetăţean turmentat şi subtilizată de la acesta de Caţavencu.

Şantajul o sperie cel mai mult pe Zoe, care se temea să nu devină subiect de gazetă şi să-şi piardă onoarea ei de femeie măritată. Pentru a nu se întâmpla acest lucru „stimabila" exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi (Tipătescu şi Trahanache) şi obţine promisiunea candidaturii lui Caţavencu.
Când lucrurile păreau că se liniştesc, de la centru (Bucureşti) li se cere, fără explicaţii, să fie trecut pe lista candidaţilor un anume Agamernnon Dandanache.
Acest lucru creează noi tensiuni: Caţavencu ameninţă, Tipătescu e nervos, Zoe disperată. Singurul care „are puţintică răbdare" şi se gândeşte la un mod onorabil de a încheia conflictul prin respectarea dorinţei celor de Ia centru, este „prezidentul" Trahanache.

În actul al III-lea, în timpul şedinţei de numire a noului candidat, atmosfera devine şi mai tensionată, dar intervenţia promptă a poliţaiului Pristanda prin punerea la cale a unui scandal îi închide gura lui Caţavencu. În încăierare, acesta pierde pălăria în care ascunsese scrisoarea şi dispare pentru o vreme, timp în care Zoe îl caută disperată.

Situaţia se clarifică în cel de-al IV-lea act când, de la Bucureşti soseşte Dandanache care îşi dezvăluie strategia politică, identică cu cea a lui Catavencu, dar la alt nivel şi cu mai multă ticăloşie. Catavencu, fără scrisoare, se simte dezorientat şi schimbă tactica. Dandanache e ales în unanimitate, tensiunile dispar ca prin farmec, Catavencu ţine un discurs „emoţiomant", toţi se îmbrăţişează şi totul se încheie într-o atmosferă carnavalescă. Moralitatea este învinsă prin imoralitate.

Intriga piesei este clasică. Scrisoarea compromiţătoare pierdută de Zoe determină intrarea în scenă a unor personaje comice care alcătuiesc mediul politic al burgheziei româneşti de la acel moment.
Comedia este remarcabilă prin arta compoziţională. Simetria clasică şi amplificarea treptată a conflictului au ca rezultat o multitudine de complicaţii care acumulează progresiv altele (tehnica bulgărelui de zăpadă).

Scrisoarea este un simbol al imoralităţii unei lumi iar circuitul ei întreţine surpriza comică şi scoate la iveală caracterele personajelor; ea devine un obiect animat. Zoe pierde scrisoarea, o găseşte cetăţeanul turmentat, acestuia i-o fură Catavencu care la rândul lui o pierde în învălmăşala alegerilor, este regăsită de cetăţeanul turmentat care o restituie „adrisantului", astfel încât toată furtuna iscată de ea se calmează brusc.

Intrările repetate ale cetăţeanului turmentat dezvăluie o altă tehnică a lui Caragiale, şi anume, cea a contrapunctului. Acest personaj generează de fiecare dată noi tensiuni, pentru că neaducând scrisoarea conflictul se amplifică, iar replica lui - magistrală intervenţie caragialiană - „Eu cu cine votez?" subliniază nebunia acestei lumi.

Caracterizarea personajelor

Personajele din O scrisoare pierdută sunt memorabile.

Deşi sunt realizate într-o manieră clasică în sensul încadrării într-o tipologie comică, personajele lui Caragiale nu surit caracterizate doar prin dominanta caracterului lor; sunt personaje vii, inconfundabile. Modalităţile de caracterizare sunt specifice genului dramatic, astfel că regăsim în opera lui Caragiale patru procedee fundamentale, toate indirecte: prin acţiune (eroii îşi definesc structura interioară prin fapte, atitudini, gesturi), prin limbaj (modalitate exploatată la maxim şi cu o neasemuită măiestrie de dramaturg), prin intermediul celorlalte personaje (fiecare caracterizându-l pe celălalt punând astfel în evidenţă şi trăsăturile lui) şi prin numele personajelor.

Astfel „venerabilul nenea Zaharia" este tipul încornoratului, Zoe a! adulterinei, Catavencu al demagogului şantajist, Tipătescu corespunde junelui-prim, amorezului, Dandanache este, în viziunea lui Caragiale „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Catavencu", Pristanda este tipul linguşitorului, iar Cetăţeanul turmentat, cel mai simpatic personaj, nu este atât de inocent pe cât pare.

Tipuri de comic. Limbajul.

Mijloacele prin care dramaturgul îşi zugrăveşte opera sunt toate de natură comică iar folosirea lor simultană sporeşte această notă.

Există un comic al situaţiilor rezultat al întâmplărilor neprevăzute care vin în cavalcadă şi creează o atmosferă carnavalescă. Caragiale foloseşte tehnici literare ale comediei universale: confuzia, echivocul, quiproquo-ul (substituirea), coincidenţa.

Comicul de intenţie, care reiese din atitudine scriitorului faţă de evenimente şi comportamentele umane, se realizează prin ironie, umor şi uneori chiar sarcasm.
Caracterele personajelor reprezintă o altă sursă a comicului. Tipologia creată de Caragiale este una clasică, dar eroii săi au multiple particularităţi (de limbaj, de temperament, de poziţie socială, intelectuală), încât este greu să incluzi personajul său unei singure categorii. Dramaturgul şi-a afirmat viziunea legată de acest lucru: „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit".
Remarcabil este comicul de limbaj. Prezenţa în limbajul personajelor sale a numeroaselor greşeli de vocabular (famelie, remuneraţie), a etimologiei populare (capitalişti - pentru locuitorii capitalei) denotă lipsa de educaţie, spoiala de cultură, lucru pe care Caragiale nu-l suporta.

Spumozitatea acestui tip de comic este dată de contradicţia în termeni („După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani"; „12 trecute fix"), de polisemie („ne-am răcit împreună"), de nonsens („Industria este admirabilă e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"), de truisme („un popor care nu merge înainte, stă pe loc"), de construcţii prolixe (ilogice) etc.

Numele personajelor sunt atent alese de dramaturg astfel încât ele devin purtătoare ale particularităţilor, în general de caracter, ale personajelor. Genialitatea acestui dramaturg stă în maniera în care combină toate acestea.

---

Tag-uri: comedie, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---