Particularităţi ale nuvelei istorice Alexandru Lăpuşneanul (Costache Negruzzi)

Introducere

Dintre reprezentanţii literaturii române din perioada paşoptistă, Costache Negruzzi s-a impus în conştiinţa tuturor cititorilor ca autor al primei nuvele istorice, prin Alexandru Lăpuşneanul. Creator al volumului Păcatele tinereţelor, publicat în 1857, Negruzzi a fost şi unul dintre autorii de opere dramatice din epocă, prin titluri cum ar fi Muza de la Burdujeni; totuşi, principala sa vocaţie rămâne cea de prozator.
Alexandru Lăpuşneanul este un text ilustrativ pentru perioada paşoptistă a literaturii române, perioadă în care orientarea estetică predominantă este romantismul şi ale cărei princi pale direcţii sunt prezentate de Mihail Kogălniceanu în Introducţie la Dacia literară. Nuvela va apărea în primul număr al acestei publicaţii, ilustrând astfel eforturile paşoptiştilor de a realiza o literatură originală, inspirată din realităţile naţionale.

Precizarea trăsăturilor nuvelei istorice

Alexandru Lăpuşneanul este un text în proză de dimensiuni medii, cu un număr mediu de personaje (principale, secundare, colective), al cărui unic fir narativ prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului, ceea ce justifică încadrarea operei în specia nuvelei.

La nivel tematic, nuvela prezintă cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul, trecutul istoric fiind o temă romantică prin excelenţă. Viziunea subiectivă a prozatorului este puternic influenţată de gustul romanticilor pentru excepţional: îndepărtându-se de modelul real al domnitorului, aşa cum îl aflăm din cronici sau din Trecute vieţi de doamne şi domniţe de C. Gane, Negruzzi ilustrează politica de îngrădire a autorităţii boierilor de către un domn despotic şi autoritar.
Ca surse de inspiraţie, prozatorul se întoarce la Letopiseţul Ţării Moldovei, la Grigore Ureche, pentru episodul acestei domnii şi la Miron Costin, de unde preia episodul uciderii boierului Batiste Veveli pentru pedepsirea lui Motoc. Totuşi, în spiritul romanticilor, Negruzzi va opera importante modificări atât asupra faptelor, cât şi asupra personajelor, urmărind crearea antitezelor şi a situaţiilor excepţionale.

Raportul realitate-ficţiune este o trăsătură esenţială a oricărui text literar. Deşi el este cel mai evident în textele de literatură fantastică, chiar şi operele realiste îl evidenţiază, ştiut fiind faptul că într-un roman / nuvelă realistă doar geneza este constituită din fapte reale, opera în sine constituindu-şi firul epic pe principiul mimesisului şi pe cel al verosimilităţii.

Nuvela istorică Alexandru Lăpuşneanul respectă ideologia romantică, inspirându-se din trecutul istoric al neamului, prin prezentarea celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul. Se poate astfel aduce în discuţie şi distincţia persoană - personalitate -personaj, referitor la statutul domnitorului.

Persoana istorică reprezentată de Alexandru Lăpuşneanul se poate reconstitui din surse cum ar fi cronica lui Grigore Ureche (Letopiseţul Ţării Moldovei) sau din alte documente istorice ale epocii din care se desprinde portretul unui domnitor autoritar, strateg, al unui politician abil, ale cărui gesturi de pedepsire a boierilor nu sunt cu nimic mai spectaculoase decât cele ale lui Ţepeş sau Ştefan cel Mare (despre care se ştie că a ucis peste 60 de boieri într-un mod similar cu cel al lui Alexandru Lăpuşneanul).

Negruzzi a pornit de la aceste surse istorice şi a accentuat în mod intenţionat anumite trăsături de caracter ale personajului, urmărind crearea unui personaj romantic prin caracterul său excepţional în situaţii excepţionale şi prin realizarea lui în antiteză cu alte personaje din operă.

Dacă realizăm o comparaţie între cronica lui Ureche şi nuvela istorică în discuţie, vom constata următoarele modificări operate de Negruzzi, toate având o motivaţie estetică. Dacă, în cronică, dialogul dintre Alexandru Lăpuşneanul şi boierul de la Tecuci este amintit fugitiv, reţinându-se doar replica "Dacă voi nu mă vreţi..." (replică ce va deveni moto), în nuvelă, scena este dramatizată prin dialog cu scopul de a sublinia autoritatea şi spiritul disimulant ale lui Alexandru Lăpuşneanul şi de a crea antiteze între Lăpuşneanul şi boieri sau între Motoc şi ceilalţi boieri. In cronică, Motoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici fug în Polonia unde sunt ucişi din porunca lui Lăpuşneanul, iar în nuvelă, Negruzzi îi păstrează pentru crearea antitezei şi pentru realizarea tipului boierului mârşav. Dialogul dintre Ruxanda si Lăpuşneanul este, de asemenea, o ficţiune a lui Negruzzi cu scopul de a realiza o antiteză între cruzimea domnitorului şi blândeţea soţiei.

Scena de la biserică este creată de Negruzzi pentru evidenţierea opoziţiei între calmul acestei întâlniri şi cruzimea măcelului de mai târziu. Uciderea lui Motoc, prin azvârlirea lui mulţimii revoltate are ca sursă de inspiraţie un episod din cronica lui Miron Costin, respectiv cel al uciderii boierului Batiste Veveli. Piramida de capete ţine, de asemenea, de caracterul personajului creat de Negruzzi. Dacă, în cronică, Ureche oferă două variante ale morţii lui Lăpuşneanul, în nuvelă, Negruzzi îl preferă pe cel mai spectaculos, respectiv otrăvirea domnitorului (şi nu moartea naturală cauzată de boală), având aceeaşi intenţie a creării unui personaj excepţional într-o situaţie excepţională. Astfel, aşa cum afirma Daniel Grojnowski, nuvela ca specie este gândită de autor mai ales din perspectiva finalului, care trebuie să fie „cel mai adesea şocant". Putem spune că Negruzzi foloseşte adevărul istoric / realitatea doar ca punct de plecare al nuvelei, modificările aduse de el nefiind gratuite, ci răspunzând esteticii romantismului.

Evidenţierea raporturilor dintre erou şi celelalte personaje

La nivelul personajelor, remarcăm faptul că protagonistul este, în egală măsură, şi eponim, numele său apărând însoţit de articolul hotărât enclitic, ceea ce accentuează unicitatea acestuia. Personaj excepţional în situaţii excepţionale, Lăpuşneanul este o întruchipare a domnitorului crud, machiavelic, posesor al unei diabolice arte a disimulării, bun cunoscător al psihologiei celuilalt, cu o voinţă de fier, un temperament vulcanic şi o autoritate ineluctabilă, îndepărtându-se de imaginea mitică a unor domnitori precum Ştefan cel Mare sau Mircea cel Bătrân. Trăsăturile sale de caracter se evidenţiază în scene revelatorii precum cea a întâlnirii cu boierii de lângă Tecuci, unde dovedeşte labilitate psihică prin trecerea de la aparenta stăpânire de sine la exteriorizarea autorităţii şi la cinism în dialogul cu Motoc sau în partea a doua a nuvelei, în care, în prezenţa Ruxandei, cu greu îşi stăpâneşte instinctul de a scoate pumnalul. Cea mai grăitoare dintre situaţiile excepţionale rămâne însă cea a uciderii nemiloase a celor 47 de boieri, culminând cu aşezarea capetelor lor în formă de piramidă, element pur neconfirmat de cronicarul Ureche.

Conflictul principal al nuvelei are la bază setea de putere şi de răzbunare a domnitorului tiranic, aşadar este un conflict social între boierii trădători din prima domnie şi Lăpuşneanul. El este dublat şi de un conflict secundar, între Lăpuşneanul şi boierul trădător, Motoc. Conflictul interior constă în tensiunea care decurge din sentimentele şi opţiunile contradictorii ale aceluiaşi personaj. În text, personalitatea protagonistului este în sine contradictorie, dar personajul care se frământă cel mai mult este Ruxanda, capabilă, în final, să-şi omoare soţul.

Tipic operelor de inspiraţie istorică, în această nuvelă regăsim triada domnitor tiranic - domniţă angelică - boier slugarnic şi mârşav, respectiv Lăpuşneanul - Ruxanda - Motoc, tot aşa cum în Despot-vodă de Vasile Alecsandri putem exemplifica prin Despot - Ana lui Motoc - Motoc. Caracterul excepţional al lui Alexandru Lăpuşneanul este scos în evidenţă prin plasarea lui în antiteză cu aceste personaje: demonismului său i se opune blândeţea şi inocenţa Ruxandei, iar forţei autoritare slăbiciunea şi ipocrizia, oportunismul şi cameleonismul lui Motoc.
Nu în ultimul rând, tot în spirit romantic, nuvela prezintă personaje aparţinând tuturor straturilor sociale: domnitor, boierimea tânără (Spancioc, Stroici), boierimea conservatoare (Motoc, Veveriţă), ţărănimea - realizată, pentru prima dată, în literatura română, ca personaj colectiv.

Un alt argument prin care se demonstrează caracterul romantic al nuvelei este refacerea culorii locale: prin descrierea vestimentaţiei domnitorului şi a Ruxandei, în care predomină purpura şi aurul ca însemne ale celor aleşi, ale puterii, prin prezentarea ospăţului cu bucate turceşti sau prin plasarea unor detalii în text ce evidenţiază mentalităţi ale epocii (refuzul boierilor de a săruta poala lui Lăpuşneanul) se creează o atmosferă de epocă; la nivel lexical, aceasta este susţinută prin folosirea arhaismelor şi a regionalismelor („armaş, vodă, pre, proşti").

Elemente de construcţie a subiectului şi a discursului narativ

Deşi este o nuvelă preponderent romantică, Alexandru Lăpuşneanul are o structură clasică (de altfel este ştiut faptul că în perioada paşoptistă se împletesc în operele scriitorilor români elemente romantice cu elemente clasice) prin evoluţia gradată a subiectului epic, prin dramatizarea scenelor dialogate, prin armonia si echilibrul celor patru părţi, precedate de câte un moto rezumativ: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!, Ai să dai samă, Doamnă!, Capul lui Motoc vrem!, De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu. Celor patru părţi le corespund, în mod echitabil, momentele subiectului: expoziţiunea o constituie revenirea lui Lăpuşneanul în ţară cu intenţia de a-şi recăpăta tronul, intriga este reprezentată de setea de răzbunare a domnitorului, ilustrată în scena întâlnirii de lângă Tecuci, ambele regăsindu-se în prima parte, desfăşurarea acţiunii se extinde în partea a doua şi, parţial, în cea de-a treia, punctul culminant (scena uciderii boierilor) este plasat în a treia parte, iar deznodământul (moartea domnitorului) apare în ultima secvenţă. De altfel, acest eclectism al elementelor clasice şi romantice este specific romantismului de tip Biedermeier, propriu culturilor şi literaturilor est-europene şi implicit celei române.
Nu în ultimul rând, la nivelul procedeelor artistice, Negruzzi excelează în folosirea antitezei.

Pe de o parte, sunt plasate în opoziţie personajele, nu numai cele principale, ci şi cele episodice: Spancioc şi Stroici se detaşează de Motoc prin refuzul lor de a-l sluji pe Lăpuşneanul şi prin rolul lor important în eliminarea din scaunul Moldovei a domnului tiran. Pe de altă parte, putem vorbi şi despre scene antitetice: lipsită din cronica lui Ureche, scena discursului lui Lăpuşneanul de la biserică este o ficţiune a lui Negruzzi cu scopul de a sublinia cruzimea măcelului de la ospăţ din scena imediat următoare. În esenţă, toată nuvela poate fi citită ca un crud episod din istoria Moldovei, ce face şi mai strălucitoare figura lui Ştefan cel Mare.

La nivelul construcţiei subiectului epic, un rol important îl au alternanţa şi înlănţuirea, care permit atât prezentarea în succesiune a secvenţelor narative, cât şi trecerea de la un plan narativ la altul, menţinându-se astfel tensiunea epică. Analepsa permite, în partea a doua a nuvelei, portretizarea domniţei Ruxanda cu elemente biografice, după cum prezentarea detaliată a ospăţului de la cetatea domnească reprezintă o pauză descriptivă, artificiu narativ prin care, pe de o parte, se reface atmosfera de epocă, pe de altă parte, se accentuează dramatismul scenei.

În concluzie, Alexandru Lăpuşneanul rămâne, prin caracterul de sinteză estetică, prin gestul de pionierat pe care îl reprezintă, prin echilibrul compoziţional, una dintre creaţiile de certă valoare ale perioadei paşoptiste.

---

Tag-uri: prozator

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---