„Labiş are curajul să aducă în poezie sufletul marilor probleme morale, universul interior al omului evoluat, antitezele şi dilemele acestuia, fără prejudecata temătoare că, pentru moment, ele vor suna neobişnuit, prozaic sau discursiv. El are curajul să introducă această lume a confruntărilor interioare în perimetrul prozodiei clasice, fără a considera că experienţa modernistă ar fi singura capabilă să le recupereze. El se lansează fără prudenţă în domenii noi, aparent netangente la poezie, la lirism. "

Lucian Raicu

Apariţia meteorică în câmpul literaturii române şi moartea tragică a lui Nicolae Labiş, într-un stupid accident de tramvai, nu pot fi comparate decât cu soarta nefericită a lui Vasile Cârlova, unul dintre talentaţii poeţi ai ge neraţiei paşoptiste, care a murit la vârsta de numai douăzeci şi doi de ani, lăsând în urma sa mai mult speranţa unei împliniri poetice, decât o certă personalitate artistică.
Cu un secol şi ceva mai târziu, poetul din Mălini, un îndepărtat sat sucevean, moare la numai douăzeci şi unu de ani, reuşind, totuşi, să contureze profilul unei opere promiţătoare, ceea ce i-a determinat pe unii să afirme că ar fi devenit un al doilea Eminescu, dacă... Dar, acestea fiind faptele, noi nu ne mai oprim asupra presupusului dacă, ci doar asupra a ceea ce avem în faţa ochilor, prezent şi tipărit.
Nu ştim dacă dispariţia sa neprevăzută, sau valoarea artistică a poeziilor pe care a apucat să le scrie, i-au determinat pe contemporani, pe numeroşii săi cititori şi chiar pe criticii literari, să vorbească laudativ despre Nicolae Labiş, încât aceste referiri critice postume să depăşească de mai multe ori volumele propriu-zise ale operei sale.

În timpul vieţii, Nicolae Labiş nu a publicat decât o singură carte de versuri pentru copii, intitulată Puiul de cerb şi o plachetă cu nume simbolic: Primele iubiri.
Postum, sunt tipărite mai multe volume, dintre care amintim: Lupta cu inerţia, Moartea căprioarei, Albatrosul ucis - titlurile aparţinând îngrijitorilor de ediţii, dar fiind inspirat alese, după câte o poezie a autorului.
Nu ştim dacă între Puiul de cerb, titlu ales de el însuşi, şi Moartea căprioarei, titlu dat de un editor, s-ar putea stabili o legătură directă şi tragică a destinului, dar ceea ce putem deduce este că. puiul de cerb de la Mălini a fost atât de impresionat de moartea căprioarei, încât a devenit el însuşi o victimă a purităţii sufletului său nevinovat. Poezia Moartea căprioarei a apărut în anul 1954, când poetul nu avea decât nouăsprezece ani, ea fiind primită de la început ca rodul unui talent de excepţie.

Deşi autorul evoca o întâmplare din copilărie, de pe vremea secetei din 1947, valoarea ei simbolică nu se limitează doar la acest aspect, scenele relatate având o profundă şi generală semnificaţie umană. Talentul poetului, deosebit la o vârstă atât de fragedă, ne impune de la primele versuri: „Seceta a ucis orice boare de vânt. /Soarele s-a topit şi a curs pe pământ /A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol."

Personificarea elementelor astrale şi terestre, enumerarea şi epitetele folosite sunt sugestive, directe, reuşind să ne capteze în aşa măsură încât ne situăm, dintr-o dată, în sfera acelei zile fierbinţi de vară, când, peste păduri, "Dansează sălbatice, satanice focuri." Epitetele din acest vers ne sugerează senzaţii tactile şi vizuale, continuând definirea unui tablou apocaliptic. In cadrul acestuia, apar două personaje: tatăl şi fiul - care, alungaţi din sat de foame, se îndreaptă pe sub brazii suferinzi spre munte, în căutarea unor capre sălbatice, pentru „vânătoarea foametei în munţii Carpaţi". Cu totul opuse, ca personaje, istoriei prinţului care aleargă după un „mistreţ cu colţi de argint", din poemul lui Ştefan Augustin Doinaş, cele două personaje ale lui Nicolae Labiş nu sunt chinuite de ambiţii, ci de sete, de căldură şi de foame, copilului părându-i-se că păşesc „pe o altă planetă, imensă, străină şi grea". Fiecare strofa conturează şi mai bine imaginea iniţială a tabloului dur al luptei pentru supravieţuire.

Ajungând lângă murmurul izvorului, unde vor veni să se adape căprioarele, copilul îi mărturiseşte tatălui că-i este sete, dar acesta nu-i permite să se apropie de apă, deoarece ar putea speria vânatul care se îndreaptă spre ea.

Deşi alăturate ca fiinţe umane, gândurile celor două personaje se îndepărtează, sau chiar se opun. In timp ce forţa tatălui nu este concentrată decât asupra felului cum îşi va doborî vânatul, pentru a asigura familiei minimul de hrană, ca să supravieţuiască un timp, copilul îşi mărturiseşte (numai în gând) că: „Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri /La ceas oprit de lege şi de datini". Impresionată parcă de drama la care va fi martoră, valea răsuflă veştejit, înserarea pluteşte îngrozită, iar copilul este atât de înfricoşat de scena la care va asista, încât i se pare că: "Pe zare curge sânge şi pieptul mi-e roşu, de parcă / Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters. " În aşteptarea jertfei inevitabile, ferigile ard „ca pe un altar", iar de pe bolta cerului clipesc „ stelele uimite".

încercând să facă ceva pentru salvarea căprioarei, poetul murmură o rugă de implorare: „Vai cum aş vrea să nu mai vii, / Frumoasă jertfa a pădurii mele." Dar ritualul sacrificiului invocat nu ar mai avea măreţie dacă nu ar fi dus până la capăt. Căprioara se iveşte, săltând nevinovată, priveşte înjur, însă nu-i descoperă pe cei care o pândesc, înfioară cu nările apa izvorului şi se uită cu ochi neliniştiţi, în clipa în care copilul intuieşte deja că ea va fi sacrificată: „Ştiam că va muri şi c-o s-o doară. /Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata preschimbată în căprioară".
Opoziţia dintre tată şi fiu, deşi ascunsă şi explicabilă, devine acum atât de mare, încât băiatul ar fi dorit, pentru prima dată, ca puşca tatălui său să nu-şi lovească ţinta. Dar nici acum ruga nu-i e împlinită, văile vuiră şi căprioara căzu în genunchi, privind pentru ultima dată apa din cauza căreia murea. Momentul este descris metaforic şi cu o atât de mare sensibilitate încât orice cititor e impresionat de talentul sugestiv şi de conciziunea autorului: „O pasăre albastră svacnise dintre ramuri / Şi viaţa căprioarei spre zări târzii / Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna /Când lasă cuiburile sure şi pustii”.

După împlinirea acestui ritual sângeros, copilul însetat are voie să bea apă, iar tatăl şuieră cu bucurie: „-Avem carne" Apoi vânătorul pregăteşte o frigăruie cu inima căprioarei şi cu rărunchii, deşi copilul trăieşte încă sub puternica impresie a jertfei căprioarei: „Mă simt oprit de lege şi de datini..." Intre sentiment şi realitate se află încă o contradicţie, deoarece băiatul ştie că acasă sora sa e bolnavă şi flămândă şi numai prin vânarea căprioarei tatăl îi poate asigura hrana şi salvarea. Chiar copilul flămând vrea să trăiască şi de aceea, printre lacrimi, mănâncă, cerându-şi, pentru ultima dată, iertare de la imaginea minunatei jertfe a ,/etei prefăcută-n căprioară": „Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea... /Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănâncă" Ultimul vers este alcătuit din propoziţii eliptice ori foarte scurte, ca un bocet înăbuşit în palmă, al unui copil sensibil, care, dincolo de sentimente, trebuie să trăiască, totuşi, ca un om...

Abia după ce intensitatea acestei emoţii ne umple şi nouă ochii de lacrimi, înţelegem de ce Nicolae Labiş a fost port-drapelul de lumină al unei întregi generaţii, denumită metaforic generaţia luptei cu inerţia", de ce a făcut şcoală poetică, trecând drept unul dintre cei mai de seamă autori lirici ai generaţiei postbelice.

Numele său va fi rostit cu admiraţie şi respect de toţi cetăţenii tineri ai meleagurilor româneşti, iar lumina creaţiei sale va străluci în înalte spaţii, alături de Luceafărul eminescian.

---

Tag-uri: poet

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---