Fantasticul rezultă din strădania autorului de a imprima neverosimilului impresia realităţii, care poate atinge un asemenea grad de autenticitate încât poate înlocui planul realităţii asumându-şi atributele acesteia. Din alternarea planului real cu cel fantastic rezultă o stare de ambiguitate.

Cititorul este pus să aleagă din mai multe explicaţii posibile fără ca vreuna să fie în totalitate corectă sau susţinută de text. Măsura în care cititorul este păstrat în incertitudine se produce fantasticul.
În Introducere în literatura fantastică, T. Teodorov arată că fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale şi e pus în faţa unui eveniment aparent supranatur al. El găseşte fantasticul straniu „o înşelăciune a simţurilor," miraculos - "recunoaşterea unei realităţi unde sunt şi alte reguli nu neapărat accesibile" şi cel pur, care apare din incertitudine, din nesiguranţa de a da o explicaţie.

Scrisă în 1859, nuvela La ţigănci este o capodoperă a literaturii noastre fantastice. Sorin Alexandrescu observă opt episoade ce marchează intrări şi ieşiri din real în imaginar, nuvela fiind o alegorie a trecerii spre moarte, o meditaţie asupra timpului limitativ pentru condiţia umană. Timpul profan este timpul omului care se zbate, prizonier încercând mereu să-şi rupă cătuşele pentru a se integra în timpul sacru, evadând din condiţia umană.

Tema este a universurilor paralele din perspectiva raportului sacru - profan, cele două coexistând. Autorul doreşte a revela un nou concept de realitate, un univers în edit, o realitate derutantă dincolo de legea omenească. În universul nostru imediat de existenţă poate avea loc oricând o irumpere a sacrului. în accepţia lui, spaţiul sacru este puternic semnificativ; singurul real cu adevărat, cu care descoperim adevăruri fundamentale fiind o altă realitate decât cea cotidiană.
O trăsătură a fantasticului este şi o altă durată a timpului, o nouă dimensiune a duratei, un alt ritm în succesiunea momentelor, o viziune deosebită în plăsmuirea personajelor. Subiectul evidenţiază două nivele de interpretare: unul simplu - desfăşurarea propriu-zisă a întâmplărilor; şi unul mitic - cu semnificaţii profunde. într-o după-amiază toridă de seară, un modest profesor de pian, Gavrilescu, se întoarce de la eleva sa, Otilia Voitinovici, din strada Preoteselor - numele străzii sugerează o geografie sacră: vestalele care păzeau focul sacru în templul zeiţei Vesta, deci o purificare în vederea călătoriei iniţiatice prin infern, purgatoriu şi apoi rai.

Aventura de cunoaştere se deschide sub semnul unei misterioase prezenţe: colonelul Lawrehce. în tramvai, veritabil vehicul mediator, Gavrilescu rosteşte insistent nişte cuvinte auzite întâmplător în discuţiile unor studenţi, oameni culţi, ceea ce înseamnă iniţiaţi: arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l. Se produce o conexiune peste timp şi spaţiu între el şi colonel, fiind vorba de o percepţie paranormală - o întâmplare care schimbă irevocabil cursul banalei existenţe ale eroului. El mărturiseşte: „Pentru păcatele mele sunt profesor de pian. Eu am o fire de artist." Personajul-recâştigă acea percepţie unitară a universului sacru şi profan în acelaşi timp. El suferă de o stranie uitare, o pierdere temporară a memoriei, insistă asupra statutului de artist, existenţa sa fiind socotită o ratare şi are o mare dorinţă de comunicare, tendinţa de a povesti înseamnă o intrare în imaginar, dar şi o apărare de invazia sacrului pe care încă nu îl înţelege. Sacrul irumpe prin profan, prin semne. Amintindu-şi că şi-a uitat partiturile la eleva sa, el coboară pentru a lua tramvaiul în sens invers. În stradă, regăseşte mirosul de asfalt topit, semn al realului. El porneşte spre următoarea staţie, tramvaiul îl depăşeşte şi spune: „Prea târziu," deoarece de fapt a intrat în ireal.

Întoarcerea din drum este o superstiţie ce prevesteşte ceva rău. Eroul, în setea lui de cunoaştere, străbate un drum iniţiatic atras de ceva magnetic, inexplicabil. El intră într-un tărâm al interdicţiei, al cunoaşterii unice şi ultime. Pendulând între real şi fantastic, încearcă evadarea din viaţă, accederea spre absolut. El se simte atras irezistibil de grădina ţigăncilor.

La ţigănci, pentru profan este un loc rău-famat, dar de fapt este un loc sacru. Chemările îmbătătoare de răcoare şi mireasmă de nuc arată un spaţiu şi un timp mitice în care a stat ceasul. Aici, Gavrilescu îşi caută vocaţia de creator şi iubirea pierdută pentru Hildegard. Prin rememorare, revine la tragedia vieţii lui; neşansa de a nu avea alături marea iubire, aceasta obsedându-l. La intrare, este o babă care păzeşte precum cerberul din mitologia greacă. Timpul se retrage făcând loc eternităţii. Aici eroul ia cunoştinţă de existenţa altei realităţi despre care nu avea nici cea mai mică bănuială. Scenele de aici alcătuiesc un rit al iniţierii. Fetele încearcă să determine o deschidere spre sacru. Magia, semnele, jocul ritualic, transa, starea extatică, cufundarea în sine, în adâncurile abisale ale subconştientului, îl dislocă în timp şi spaţiu printr-o evaziune miraculoasă.

Supus la o probă iniţiatică să ghicească ţiganca dintre o evreică, o grecoaică şi o ţigancă, el nu reuşeşte şi nu obţine acel ceva minunat de care îi vorbesc ele: „Ţi-am fi dansat, ţi-am fi cântat, ţi-am fi arătat toate odăile." Fetele fac o horă de iele, văzute ca Parce de Eugen Simion şi pot simboliza cele trei tendinţe gune din mitologia indiană, iar din folclorul nostru, fiicele lui Ler-Împărat.

Dacă ar fi ghicit, Gavrilescu ar fi avut şansa supremei desăvârşiri spirituale. Dar calea iniţierii nu îi este accesibilă, fetele cred că îi este frică şi alunecă mereu în propriul trecut. El şi-a prăsit marea iubire, trădând-o pe Hildegard şi a săvârşit păcatul lăsându-se înduioşat de o sărmană fată Elsa, cu care a avut apoi o căsnicie banală, anostă. De cum a intrat în bordei, şi-a amintit-o pe Hildegard, rememorând întâmplarea tinereţii şi recuperând amintirea iubitei.

La pian el cantă melodii minunate, semnificând recuperarea condiţiei de creator. Apoi este lăsat să peregrineze - motivul labirintului. Rătăcirea prin amestecul bizar de obiecte poate echivala cu întoarcerea în haos pentru a renaşte în alt mod de existenţă care este nefiinţa. Tot timpul se plânge că îi este sete, ceea ce duce cu gândul la apa lethe pe care Dante o situa în purgatoriu şi care îlspăla pe om de păcate şi îi aducea uitarea.

La un moment dat, trage de o draperie care îl înfăşoară strâns ca un giulgiu. Trezit cu ajutorul cafelei, baba spune că s-au chinuit mult să-l îmbrace. El pleacă de la ţigănci, dar păstrează intactă ideea întregii lui existenţe pe pământ şi se comportă ca şi cum ar fi încă Gavrilescu în carne şi oase. Putem să ne închipuim că este acum doar un biet suflet rătăcitor, care, derutat, bântuie prin locurile care îi sunt familiare. Dorinţa de reintegrare printre oameni este un refuz al "morţii, o incapacitate de a pătrunde tainele, semnele vieţii şi morţii.
Comunitatea celor vii refuză însă să-l integreze. La Voitinovici nu mai găseşte pe nimeni. Otilia se măritase, condiţia de profesor nu mai există. La el acasă sunt noi locatari şi află de la vecini că nevasta sa a plecat la familia ei în Germania, astfel el nu mai are locuinţă terestră şi este dezlegat şi de obligaţiile matrimoniale. în tramvai, este invitat să coboare, banii lui fiind scoşi din uz. Află că în toamnă se împlinesc 12 ani de când a fost dat dispărut din lumea aceasta de parcă ar fi intrat în pământ.

Prea legat de trecut, el nu avusese acces la calea de iniţiere şi nici nu mai avea loc în lumea reală. Nevenindu-i ceasul izbăvirii, se întoarce la ţigănci în birja condusă de fostul dricar, o luntre a lui Caron din mitologie. Birjarul evocă imagini mortuare, trec pe lângă o biserică la care fusese de curând o înmormântare. De data aceasta baba dormea şi singura fată rămasă era nemţoaica mereu trează. Ea îl cheamă din moarte pe iubitul ei, ceea ce duce cu gândul la mitul lui Orfeu şi Euridice. Baba îi indică a şaptea uşă, cifră ce sugerează zilele creaţiei divine, dar el o găseşte pe Hildegard mai departe. Ea este mirată că el nu înţelege ce i s-a întâmplat de curând, de foarte curând, de fapt că a murit.

Amândoi urcă în aceeaşi trăsură, pornind spre pădure, şi birjarul îi vede tineri. Trecerea spre celălalt tărâm, peste Stix, a îndrăgostiţilor ce s-au regăsit se face senin spre nunta în paradis ca într-un vis. E o lume ezoterică la care participă doar iniţiaţii. Sfârşitul este enigmatic.

Se remarcă două planuri: al existenţei obişnuite şi al proiectării fiinţei în dimensiunea spiritului. La Eliade este o repunere în drepturi a sacrului: sacralitatea este camuflată în real, dar oamenii uită acest lucru.

Mircea Eliade LA ŢIGĂNCI

Opera asupra căreia ne propunem să disertăm în cartea de faţă este nuvela fantastică La ţigănci, publicată în 1959, „un giuvaier al literaturii lui Mircea Eliade", cum cu dreptate spune criticul D. Micu. Esfe una dintre cele mai caracteristice compuneri pentru cea de-a doua parte a carierei beletristice a autorului, în sensul „inflitraţiei" cu totul insistente a filozoficului în ficţiunea artistică, a ezotericului şi ermetismului, a „tezei" ce se cere demonstrată, cu nuanţările şi ambiguităţile permise în acest domeniu.

Nuvela se bucură de o construcţie compoziţională ingenioasă, de un echilibru aproape perfect, spre deosebire de altele scrise în aceeaşi perioadă, ca Pe strada Mantuleasa, bunăoară. Ideea este aceea a abolirii timpului istoric, nu însă prin procedeul cunoscut, utilizat de Eminescu în Sărmanul Dionis, recurgerea la categoriile schopenhaueriene-kantiene ale timpului şi ale spaţiului, ci prin cele ale „realismului fantastic", practicat de noii prozatori sud-americani; la noi, după Mircea Eliade, de către D.R. Popescu, G. Bălăiţă şi de alţii, într-un chip mai aparte şi de Ştefan Bănulescu, până la saturaţie uneori.
Intrând în „bordeiul"* ţigăncilor, profesorul Gavrilescu, Bordei = locuinţă sărăcăcioasă, vremelnică, cuvânt cu etimologie obscură; poate proveni din substratul străvechi traco-getic, dacă avem în vedere rădăcina bor, cu sensul de „gaură" (în pământ), de unde moldovenescul „bortă"; consumă, de altminteri, şi cu fr. bordel (în cazul nuvelei La ţigănci „consună" ţi semantic cu acest cuvânt franţuzesc, de asemeni cu etimologie nesigură, presupus a veni din „francona" străveche, ce nu este exclus a se fi înrudit cu traco-getica).

În spaţiul românesc, de mahala-periferie bucureşteană, interesează aici şi o serie de cântece folclorice presărate cu... ţigânisrae, precum: „Banii mei, banii mei/ La Mari ţa, la bordei,/ S-a ales-bules de ei..." (unde bules este un ţigănism foarte expresiv, de netradus într-un context decent precum acesta), eroul nuvelei, păşeşte în afara timpului curent, obişnuit. „Fetele" (a se traduce cu fr. „filles") sunt în număr de trei: o ţigancă, o evreică şi o grecoaică. Suntem în Bucureştiul de altădată, însă o descripţie pozitivă precizată foarte exact nu aflăm, vagul temporal fiind cu totul necesar în cazul de faţă. Bucureştiul ţigănit şi fanariorizat, poate, semn acesta al specificului local, este notat ca în treacăt, în contururi uşor ceţoase. Pentru că, se înţelege, povestea nu urmăreşte „tipologii", balzacianismul bine stiut, şi nici „experimentul", „autenticul", „trăirea", ca în scrierile de tinereţe ale lui Eliade, ca în romanul Maitreyi, ci, hermetică şi ezoterică fiind, „tezistă" (în alt înţeles decât cel vechi dat de Gherea acestui cuvânt), ea caută să demonstreze posibilitatea trecerii din real în fantastic şi viceversa. Fantasticul este luat aici ca lumea de dincolo, lumea esenţelor platoniciene eterne. Acum se poate spune că ireală, inexistentă, trecătoare este aparenţa, viaţa obişnuită, perisabilă, faţă de cea fantastică, de vis, care este eternă.

Profesorul Gavrilescu, personajul principal şi, s-ar putea spune, singurul personaj al nuvelei, este pus, în trei rânduri, a ghici care este ţiganca, între cele trei „fete", insul dând greş de fiecare dată. (Se pune întrebarea: este oare acesta semnul că Gavriiescu, neghicind care dintre ele e ţiganca, nu era încă pregătit să acceadă în această „lume de dincolo"?) Când, după un timp absolut imposibil de perceput (pentru că nu e vorba de „timpul curent", de toate zilele) personajul iese din magicul bordei al ţigăncilor - fără însă deloc ştirea şi voinţa protagonistului (cum nu se întâmpla cu personajul lui Eminescu din Sărmanul Dionis, unde Timpul era sub controlul omului) -, aflăm că timpul istoric, al Bucureştiului de toate zilele, s-a derulat îndeajuns: banii pe care Gavriiescu îi scoate din portofel ca să plătească tramvaiul „nu mai umblă" de vreo câţiva ani buni; doamna Voitinovici din Strada Preoteselor - din casa căreia plecase numai de două-trei ore, crede el — se mutase de multă vreme în provincie, îndată după măritişul nepoatei Otilia, căreia profesorul îi dădea lecţii de pian; în sfârşit, omul nu-şi mai găseşte domiciliul, ocupat acum, după 12 ani, de alţi locatari, nevastă-sa, Elsa, vânzând totul şi plecând în Germania, la familia ei, când, după toate cercetările întreprinse, ajunsese la concluzia că soţul ei dispăruse definitiv.

O posibilă interpretare ar fi aceea că profesorul de pian Gavrilescu este incapabil a se integra în realitatea comună, prozaică. El este un „visător", aspirând (inconştient până la un punct înaintat) spre locul său preferat, Olimpul, Paradisul etc. -destul de... derizoriu aici, în cazul lui - bucureşteneşte numit „La ţigănci." Cele trei „fete" ar simboliza, după D. Micu şi Eugen Simion, dar şi după alţi comentatori, cele trei Parce care ne veghează Destinul. Dar se poate, angajându-ne pe pantele alunecoase al mitologiei - şi bine ştiind că autorul consimte la plurivalenta semnificaţiilor (altfel s-ar fi mulţumit cu logica mai strânsă a unui eseu filozofic) -, ca cele trei locatare ale „bordeiului" să fie şi cele Trei graţii: Aglae, cea mai tânără şi mai frumoasă dintre toate, încununată cu iederă, Thaliâ, muza Comediei şi a Idilei, şi Euphrosina, de vreme ce aceste divinităţi reprezintă tot ce poate fi mai seducător în materie de frumuseţe, plăcere şi fericire.

S-ar putea foarte bine, câmpul simbolisticii apărându-ne larg deschis - dacă ne situăm, pentru un moment, pe tărâmul mai sumbru al existenţialismului -, să fie vorba de Moire, de Clotho (cea care ne veghează naşterea, ţinând începutul firului vieţii), de Lachesis (cea care îl desfăşoară) şi teribila Atropos (care îl taie)...
Dar, dacă Gavrilescu nu este în stare să ghicească ţiganca - cu toate că, într-un anume fel, privindu-le pe toate trei, o vede bine pe cea cu părul şi ochii negri, cu pielea brună, lucioasă -, el descoperă în Paradisul numit „La ţigănci," în lumea de dincolo, lumea esenţelor, ideală şi veşnică, mult visată, spre care aspirăm continuu ca după o fata morgana de neatins -, pierduta lui vârstă de aur a tinereţii şi dragostea lui dintâi:
Hildegrad, cu care ar fi voit cândva să-şi unească destinul. N-a făcut-o dintr-o întâmplare pură şi simplă. Viaţa ne este aleatorie, orbecăim în ea ca într-un labirint. O întâlnise pe Elsa tocmai când Hildegard era plecată în vilegiatură, probabil, cu familia, la Konigsberg; „visătorul" s-a lăsat pradă unui moment de slăbiciune, nu a ştiut să aleagă sau nu a fost în stare s-o facă; abia acum, aflându-se „La ţigănci", pare a întrezări ceva:

„- Acum ştiu - repetă el de mai multe ori în şoaptă. Era tot aşa ca acum, într-o vară. Hildegrad plecase cu familia ei la Konigsberg. Era teribil de cald. Locuiam în Charlottenburg şi ieşisem să mă plimb pe sub arbori. Erau arbori înalţi, bătrâni, cu umbră deasă. Şi era pustiu. Era prea cald. Nu îndrăznea nimeni să iasă din casă. Şi acolo, sub arbori, am, zărit o fată tânără, care plângea cu hohote, plângea cu obrazul ascuns în mâini. Şi m-am mirat mult, căci îşi scosese pantofii şi-şi rezema picioarele pe o mică valiză, aşezată înaintea ei, pe pietriş... «Gavrilescule, mi-am spus, iată o fiinţă nefericită.» De unde să bănuiesc eu..."

Impresia locală, de provizorat şi calabalâc balcanic este însă foarte puternică. Aşa cum Creangă - dacă păstrăm proporţiile ce se cer - strămutat din Humuleştiul natal la Iaşi, printre boieri, simte nevoia reconstruirii universului copilăriei, aşa Mircea Eliade „nostalgizează", din Parisul refugiului de o viaţă, după „labirintul" de periferie bucureşteană, subzistând în inconştientul artistului, ca poartă de pătrundere în Paradis, semn indelebil al sacrului revelat în profan. Scriind fantastica sa nuvelă, filozoful demonstrează o teză scumpă concepţiei sale, în vreme ce, concomitent, artistul nuanţează argumentarea încifrând-o. Este ceea ce şi .Dimitrie Cantemir, în a sa Istorie ieroglifică, „dizvălea acoperind" şi „acoperea dizvălind". Arta potenţează misterul, îl apropie de om pe o cale ocultă, iraţională, procedeul fiind conştientizat de la simbolism încoace.

Aceasta este funcţionalitatea stilistică a descrierii labirintului din bordeiul ţigăncilor, pitit sub nişte mari nuci umbroşi şi alte vegetaţii dezordonate, într-o curte mare, de mahala bucureşteană de altădată. Am zis „mahala", care nu-i totuna cu „periferie", Bucureştiul cel vechi, la care suntem trimişi aici, având „mahalale" (citeşte: „sectoare", „cartiere" etc.) şi la ceea ce numim „centru", moştenire urbanistică din vremea fanariotă. Descriind (la modul fantastic şi halucinant) bordeiul şi interiorul lui mai ales, în scopul „pregătirii" intrării personajului său în nemişcata, eterna „lume de dincolo", Mircea Eliade se aşază, ca poet al prozei, în tradiţia „balcanicilor" autohtoni, de la Dionisie Eclesiarhul, Pitarul Hristache şi Zilot Românul până la Ion Ghica, Ion Luca şi Mateiu Caragiale, până la Ion Barbu, Urmuz, Ion Marin Sadoveanu şi Eugen Barbu etc.

Că Mircea Eliade vede sacrul în derizoriu, de multe ori chiar la limita comicului şi umoristicului, se constată, stilistic, şi din modul cum este condus dialogul în momentul când Gavrilescu, ieşit din timpul inert şi din „bordeiul" Paradis, reintră în timpul istoric curent, conversând cu lumea din tramvai, unde-şi uitase partiturile cu numai o oră-două mai înainte, credea el, când de fapt la mijloc trecuseră 12 ani. Marele Caragiale ar fi semnat o asemenea pagină: Urcă, încet, scările până la etajul I, apoi sună apăsat. Câteva clipe în urmă îl ajunse tânărul din tramvai.
- Ce coincidenţă, exclamă Gavrilescu, văzându-l că se opreşte lângă el.
Uşa se deschise brusc şi în prag apăru o femeie încă tânără, dar cu obrazul palid şi vestejit. Avea un şorţ de bucătărie şi în mâna stângă ţinea un borcan de muştar. Dând ochii cu Gavrilescu, se încruntă.

- Ce poftiţi ?—îl întrebă.
- Mi-am uitat servieta, începu Gavrilescu intimidat. M-am luat cu vorba şi am uitat-o. Am avut treburi prin oraş şi n-am putut veni mai devreme.
— Nu înţeleg. Ce fel de servietă?
- Dacă s-a aşezat la masă, n-o deranjaţi (pe doamna VoitinOvici, n.n.), continuă pripit Gavrilescu. Ştiu unde am lăsat-o. E lângă pian. Şi dădu să intre, dar femeia nu se clinti din prag.
- Pe cine căutaţi dumneavoastră, domnule?
- Pe doamna Voitinovici. Eu sunt. Gavrilescu, profesorul de pian al Otiliei. N-am avut plăcerea să vă întâlnesc, adăugă politicos.
- Aţi greşit adresa, spuse femeia. Aici e numărul 18.
- Daţi-mi voie, începu din nou Gavrilescu zâmbind. Cunosc apartamentul acesta de cinci ani. Pot spune că fac parte din familie. Vin aici de trei ori pe săptămână... Tânărul ascultase conversaţia rezemat de perete.
- Cum spuneţi că o cheamă? - îl întrebă.
- Doamna Voitinovici. E mătuşa Otiliei, Otilia Pandele...
- Nu stă aici, îl întrerupse tânărul. Aici locuim noi, familia Georgescu. Dânsa, doamna din faţă, e soţia tatălui meu. E născută Petrescu"... etc.

Trecând la altă ordine de idei, în continuarea analizei ce întreprindem aici, „miraculosul", „sacrul" eliadesc nu are aproape nimic de-a face cu miraculosul „fastuos" şi „poetic" sadovenian din, să zicem, Nopţile de Sânziene,' într-un loc din a sa Noapte de Sânziene (carte ce a. fost scrisă, nu ne îndoim, şi
Exact 12 ani vor trece între prima Noapte de Sânziene, petrecută de protagoniştii romanului omonim a! lui Mircea Eliade în Pădurea Băreasa de lângă Bucureşti, şi cea de-a doua Noapte de Sânziene, petrecută în Bois de Boulogne, lângă Paris.
sub un cât de mic impuls sadovenian), Mircea Eliade face o substanţială trimitere la marele prozator-poet moldovean, reprezentându-l prin personajul Ciru Partenie, omul, scriitorul, filozoful şi artistul taumaturg care izbutise să se sustragă timpului istoric şi chiar, mai aflăm, „timpului fiziologic". Pentru el, „Natura începe să devină nu numai transparentă, ci şi purtătoare de valori. (...) El descoperă în Natură nu acea vacanţă a Spiritului pe care o caută unii dintre noi, ci chiar primele revelaţii metafizice: taina morţii şi a reînvierii, a trecerii, de la nefiinţă la fiinţă».

Se cuvine să observăm de îndată că aşa îi place lui Mircea Eliade să-l vadă pe Sadoveanu, care «cântă» Noaptea de Sânziene — noaptea solstiţiului de vară, din ajunul sărbătoririi (după calendarul ortodox) naşterii Sf. Ioan Botezătorul (23 spre 24 iunie), când ziua este egală cu noaptea şi când, după credinţele poporului român, se zice că se deschide cerul şi muritorii privilegiaţi pot vedea lumea de dincolo. Repetăm, marele prozator-poet cânta, presimţind numai, transcendentul, care în viziunea lui Mircea Eliade tinde să se configureze în concepte. Nefiind poet - sau propunându-şi să nu fie - el face gestul de a descoperi sacrul sub aparenţele cele mai derizorii.

Aparent, Gavrilescu este un oarecare insignifiant profesor de pian, mai curând un... ratat, un bucureştean de aspect caragialian parcă, scos cumva din cunoscutele schiţe Petiţiune sau Căldură mare, bunăoară. Şi Gavrilescu, mergând cu tramvaiul în plină caniculă, îşi şterge sudorile cu batista şi conversează cu vecinii: «- E teribil de cald ! (...)- E cald (...) Dar când e omul cult le suportă mai uşor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Ştiţi ceva de colonelul Lawrence?" Numai cu greu aflăm, totuşi, că e un om mai deosebit, în sensul donquijotesc însă, când exclamă, la anume intervale, cam fără noimă: «Eu am o fire de artist (...) Sunt artist (...) Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet..." etc. E de o blândeţe şi de o politeţe ieşite din comun, cu toată lumea, cum sunt îndeobşte visătorii cei adevăraţi, visătorii puri, rataţii. (Artiştii realizaţi sunt visători dublaţi de oameni lucizi, de mare energie şi voinţă!) Tocmai visătoria donquijotească, bunătatea, blândeţea i-au adus ratarea, căsătoria cu Elsa, despărţirea de iubirea cea mare, de Hildegrad, starea precară de profesor vacant etc. Dar tot visătoria donquijotească îl va duce, în fond, în Paradisul numit, de asemeni intenţionat derizoriu, „la ţigănci". (În spaţiul estic, văzut de obicei de la Paris, pentru intelectualii, boierii şi aristocraţii români sau ruşi de odinioară, rataţi, „la ţigănci" trezea nostalgia petrecerilor tinereţii de altădată.)
Excepţional de atent dozată este starea de confuzie - condusă stilistic cu o mare ştiinţă a trucurilor scriiturii, în care obligaţA argumentării logice nu se impune - a personajului ajuns ca într-un fel de transă. Pus să ghicească care-i ţiganca, dintre ceie trei «fete», bând cafeaua oferită de bătrâna supraveghetoare, luând dulceaţa cu paharul de apă rece ce i se oferea, eroul se simte din ce în ce mai «ameţit», antrenat «ca într-o horă de iele», cu hainele schimbate într-altele, orientale, împleticindu-se în nişte şalvari roşii, pomenindu-se, la un moment dat, înfăşurat într-o perdea înăbuşitoare, foarte asemănătoare cu un... giulgiu. Şi aici, în La ţigănci, este întrebuinţat în beletristică eseul filozofico-mitologic excepţional, publicat în L'Epreuve du labyrinthe (vezi ediţia Entretiens avec Claude Henri Rocquet, Editions Pierre Belfond, 1978, Paris), utilizat pe larg şi cu intenţii încă mai mari, în Noaptea de Sânziene, în episodul transportării de către învăţătorul Gheorghe Vasile, alt visător problematic, a colecţiei «Biblioteca pentru toţi», din Bucureşti undeva la ţară, spre a nu cădea pradă... ruşilor invadatori, la 23 august 1944.

Pentru sugestia de bâjbâială penibilă, de dezorientare în pătrunderea lumii de dincolo, imposibil de definit în termeni exacţi, abordabilă însă cu mijloacele artei, aproximată măcar în impenetrabilul ei mister, dăm aici câteva citate cu descrieri ceva mai lungi ale „labirintului" din La ţigănci:

«Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii. începu să înainteze, călcând pe covoare din ce în ce mai groase şi mai moi, ca şi cum ar fi călcat pe saltele, şi cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, până ce îi fu frică să mai înainteze şi se opri. În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegrad ar fi fost de asemenea a lui:

-Hildegrad! Exclamă el adresându-se fetei. Nu m-am mai gândit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieţii mele!...

Dar, întorcând capul, îşi dădu seama că fata plecase. Simţi atunci în nări un parfum sfios şi exotic, şi odată auzi bătând din palme şi odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsând să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Dar Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mişcase, înainte de a da ochii cu trei fete tinere care se aflau la câţiva metri, în faţa lui, bătând uşor din palme şi râzând (...).
Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeaşi încăpere, şi totuşi recunoştea, aşezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care îl impresionaseră, de cum intrase. Nu-şi putea da cu socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atingând tavanul, s-ar fi confundat cu pereţii dacă, pe alocuri, nu s-ar fi întins, prin unghiuri ascuţite, până la mijlocul, odăii. Altele misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite de perdele, deschizându-se spre coridoare interioare.

Alte paravane multicolor şi curios pictate sau acoperite cu şaluri şi broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundându-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau aşezate, alcovuri de diferite forme şi mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-şi oprească doar câteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ea să înţeleagă că-era o iluzie, că de fapt ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate care-şi împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. În clipa când îşi dădu seama de iluzie, Gavrilescu simţi că odaia începe să se învârtească în jurul lui, şi-şi duse din nou mâna la frunte (...). Paravanul părea că nu se mai sfârşeşte, şi cu cât înainta, cu atât căldura devenea mai insuportabilă. Îşi scoase tunica şi după ce-şi şterse furios faţa şi grumazul o puse pe umărul gol, ca un prosop, şi bâjbâi din nou, cu braţul, să regăsească paravanul. Dar de data aceasta întâlni un perete neted şi răcoros şi se lipi de el, întinzând amândouă braţele (...). Începu să înainteze pipăind cu palmele covorul în jurul lui, tot sperând că şi-ar putea găsi şalvarii, Descoperea la răstimpuri obiecte pe care îi era greu să le identifice, unele semănau la început cu o lădiţă, dar se dovedeau a fi, pipăite

mai bine, dovleci uriaşi înveliţi în broboade, deveneau, corect pipăite, mingi, umbrele vechi umplute cu tărâţe, coşuri de rufe pline cu jurnale, dar nu apuca să hotărască ce-ar fi putut fi, pentru că descoperea necontenit alte obiecte în faţa lui şi începea să le pipăie..."

Iată deci, în copioasele citate reproduse mai sus, o risipă de imaginaţie cu totul neaşteptată la Mircea Eliade, în modul cum înfăţişează „coşmarul", s-ar zice, profesorului Gavrilescu rătăcind prin „bordeiul" din „la ţigănci". De astă dată prozatorul pare să fi fost atent şi la procedeele utilizate în „noul roman francez" (dar şi la cele utilizate în romanul sud-american mai recent), zugrăvind cu un penel demn de un Salvador Dali, îndopat cu droguri (Mircea Eliade nu respinge, cum se ştie, consumul de droguri, necesar artistului în vederea stimulării imaginaţiei, a producerii viziunilor, cum se întâmplă în cazul vechilor şamani), bordeiul" ţigăncilor, devenit palat şi alcov oriental, dar şi un „labirint" haotic, suprafiresc, de coşmar, făcut din mobile aglomerate, covoare, paravane multiple, oglinzi, lăzi cu tot felul de boccele, dispuse în bric-â-brac năucitor.

---

Tag-uri: literatura fantastica

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---