„Bănuiesc că trebuie să fie aici, sub această definitivă simplicitate, foarte multă artă şi o extrem de subtilă tehnică. Dar mi-e cu neputinţă să discut opera din acest punct de vedere. Poate altă dată, mai târziu, la o a doua lectură, când voi fi uitat melodia cărţii, când voi fi pierdut gustul acesta inexplicabil de bucurie şi de moarte. "...

Mihail Sebastian Mircea Eliade revine în literatura română din literatura universală. într-o vreme, era mai cunoscut ca profesor de Istoria Religiilor, în Statele Unite ale Americii, decât ca scriitor român. Revenirea sa în literatura naţională nu se face pe un teren gol, deoarece, de pe la jumătatea deceniului al treilea şi începutul celui de al patrulea, ale acestui secol, el publica deja în Bucureşti volume de povestiri şi romane de dragoste: Isabel şi apele diavolului - 1930, Maitreyi - 1933, India - 1934, Întoarcerea din rai - 1934, Huliganii - 1935, Domnişoara Cristina - 1936, Şarpele - 1937, Nuntă în cer - 1939, Secretul doctorului Honigberger - 1940.
Ca scriitor al literaturii universale, Mircea Eliade a fost, la un moment dat, mai răspândit în lume decât în propria sa ţară - caz similar cu cel al prinţului Dimitrie Cante-mir, deoarece, în regimul trecut, se manifesta o mare reţinere faţă de el, numai pentru motivul că era profesor de Istoria Religiilor, în străinătate, deşi aveau să-i repreşeze şi unele aşa-zise păcate politice.

Republicarea lui Mircea Eliade în propria-i ţară şi, mai ales, introducerea sa în Istoria literaturii române, studiată în liceu, nu e altceva decât un act tardiv de dreptate. Zic tardiv, deoarece autorul murise, când a început să fie popularizat mai frecvent la noi.

Om de cultură enciclopedică, asemenea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, ori (parţial) Alexandru Odobescu, lui Dimitrie Cantemir sau lui Nicolae Iorga - Mircea Eliade rămâne în conştiinţa noastră ca unul dintre cei mai de seamă specialişti ai culturii indiene, fiind un înaintaş al literaturii fantastice şi onirice cultivată apoi de Dumitru Ţepeneag şi de Fănuş Neagu.
LA ŢIGĂNCI

„ Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu? "

Mircea Eliade - Maitreyi

Dintre lucrările mai cunoscute ale lui Mircea Eliade, din prima perioadă, ne vom opri asupra nuvelei fantastice. La ţigănci, proză datorită calităţilor căreia a fost montat şi un spectacol de teatru, muzică şi film, având acelaşi nume.
Acţiunea se petrece într-o zi toridă de vară, într-un tramvai care mergea spre marginea oraşului, printr-un dialog oarecare despre colonelul Lawrence şi despre aventurile lui în Arabia. Vestitul ofiţer luptase în această ţară tropicală, asemănând arşiţa pe care o înfruntase cu lovitura unei săbii ce l-ar fi lovit în creştet.
Dar profesorul Gavrilescu şi ceilalţi călători din tramvai făceau aluzii la el, doar pentru a încerca o paralelă între căldura zilelor de vară bucureştene şi cea a ţinuturilor Arabiei, fiindcă, în paralel, domnul Gavrilescu, un profesor de muzică, romantic şi visător, ce trăia modest numai din veniturile obţinute pe lecţiile particulare de pian, pe care le dădea unor fete din familiile bune, înregistra şi un alt dialog, despre cei ce merg „la ţigănci".

Convorbirea decurge lin şi îmbietor; călătorii una spun şi alta gândesc. Grădina de la marginea oraşului, stăpânită de ţigănci, era străjuită de nuci bătrâni şi adăpostea „o casă frumoasă", dar un domn exclamă stereotipic că „e o ruşine" să te gândeşti la „aşa ceva", adică la ce se petrece „la ţigănci".
Cuvintele prea dure şi vulgare nu sunt rostite despre ce „se întâmplă" acolo, dar scenele de iubire de „la ţigănci" sunt sugerate ori desprinse, tocmai prin presupusa lor vulgaritate.

Captat de vraja celor nerostite, profesorul de muzică Gavrilescu nu era de aceeaşi părere cu bătrânul moralizator, dar, constatând că şi-a uitat servieta cu partituri la madam Voitinovici, motiv pentru care se hotărăşte să coboare din tramvai, deoarece, fără notele muzicale din servietă, nu ar fi putut să dea lecţii şi altor domnişoare, ieşi pe platformă şi se dădu jos, pentru a se întoarce după servietă, făcând şi câţiva paşi pe sub umbra pomilor din grădina ispitelor.

În liniştea şi pacea, care-i cuprinseră sufletul, Gavrilescu îşi aminteşte despre o iubire din tinereţe pentru Otilia - similitudine cu eroina lui George Călinescu - pe când se afla ca student sărac la Charlottenburg. Sub vraja acestei amintiri, pierde tramvaiul, care trecu pe lângă el nepăsător, hotărându-se să mai facă pe jos câţiva paşi, până va ajunge în dreptul portiţei grădinii pe care şi-o dorea. O fată, „tânără, frumoasă şi foarte oacheşă", cu „salbă şi cercei mari de aur", îi ieşi înainte, îmbiindu-l: „- Poftiţi la ţigănci!", adică în acel rai de iubire nepermisă, care ţi se oferă doar pe bani. Vă-zându-i ezitarea, fata îl prinse de mână şi-l duse „către o căsuţă veche", unde îl întâmpină o bătrână, care-l întreabă: „- Ce-ţi doreşte inima pe ziua de azi?"

Trăind încă între realitate şi fantastic, sub imperiul amintirii acelei iubiri din tinereţe, dar şi sub biciul unei dorinţe care abia se năştea, pianistul Gavrilescu îi răspunde, în glumă, că doreşte „o ţigancă, o grecoaică şi o ovreică", iar patroana stabilimentului îi spune că îl costă „trei sute de lei", pe care profesorul le aprecie ca reprezentând „trei lecţii de pian", adică nu prea mult nici chiar pentru el.
În continuarea nuvelei, ne-am fi aşteptat să asistăm la cine ştie ce întâmplări erotice, ceea ce ar fi fost explicabil pentru fantezia din tinereţe a autorului, dar Mircea Eliade se dovedeşte, încă de pe atunci, un scriitor visător şi decent. Nimic din ceea ce se întâmplă nu depăşeşte hotarul bunului simţ. Asistăm, mai degrabă, la un joc al fanteziei şi al dialogurilor subtile, menit nu să împlinească dorinţele trupeşti ale muzicianului, ci să le amplifice misterul, continuând, dacă vrem să facem neapărat o paralelă, ca o replică în proză a poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, de Lucian Blaga - ambii autori punând accentul pe o înmugurire a simţurilor, în amplificarea marilor taine şi mistere.
Aceeaşi fată, care l-a întâmpinat pe profesorul muzician la poartă, îl conduce acum „la bordei", trecând printr-o grădină „cu trandafiri şi crini pierduţi printre bălării şi tufe de măceşi".

Fire artistică, Gavrilescu ar fi vrut, mai degrabă, să se odihnească în reveria umbrelor acelor arbori bătrâni, amintindu-şi iubirea din tinereţe, temându-se mai mult de o împlinire prezentă. Astfel, povestirea iese din cadrul presupus obscen, in-vitându-ne într-altul: romantic - inima eroului bate la fel de puternic ca a tânărului îndrăgostit care a fost în anii de început, camera în care intră e drapată cu perdele groase, iar covoarele absorb zgomotul paşilor, pentru a nu-l răpi din această feerie.

Artistul trăieşte, mai degrabă, mitul lui Faust: „În acea clipă se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr. Şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi fost de asemenea a lui".
Numele fetei pe care o iubise aşa de mult, de care îşi aduce acum aminte involuntar, îl poartă cu gândul spre o altă lume, mai reală parcă în trăirile sale decât cea de azi.

Dar cum nu are prea mult timp să viseze la iubirea de demult, deoarece „simte atunci în nări un parfum sfios şi exotic şi auzi bătând din palme, iar odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca şi cum perdelele ar fi fost trase încet, una după alta, lăsând să pătrundă treptat lumina după-amiezii de vară". Întâlnirea cu cele trei fete - „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică" - de o rară frumuseţe este pusă sub semnul unei probe (la fel ca în basmele româneşti): artistul trebuie să afle care dintre ele e ţigancă? Fetele îl prind de braţe, antrenându-l într-un joc graţios, dar Gavrilescu se laudă că-i artist şi că a trăit în tinereţe „un vis de poet":
„- Domnişoarelor, strigă el jignit. Văd că nu ştiţi cu cine aveţi de-a face. Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Şi înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnişoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la douăzeci de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!"

Orgoliu inutil de artist; mărturia lui e o recunoaştere indirectă că, deşi se simte bine la ţigănci, nu se poate desprinde de dragostea sa din tinereţe. Dar, constatând frumuseţea fetelor şi a clipelor prezente, muzicianul priveşte mai cu atenţie pe cele trei graţii care-l înconjoară: „Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia era fără îndoială ovreica: avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu-aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului." Atunci el o numeşte pe prima, ca fiind ţiganca, dar nu ghiceşte.

Hora în care îl poartă fetele, trecând dintr-o cameră în alta, printre fotolii şi canapele îmbietoare, ca nişte cuiburi primitoare ale iubirilor presupuse, apa şi cafeaua pe care le bea Gavrilescu, trimise de baba de la poartă, nu sunt altceva decât praguri succesive ale timpului, el trecând alternativ din realitate în vis, din tinereţe în timpul prezent, de la iubirea de odinioară la cea de acum, încă nedecisă. Fata numită era însă grecoaica, iar Gavrilescu încearcă să-i povestească depsre proiectata sa călătorie din tinereţe în Grecia, cu Hildegard, amintindu-şi acum şi de ce s-a despărţit de ea: fata plecase cu familia la băi, iar el coborâse în parc, întâlnind o altă fată: pe Elsa, singură şi părăsită, de care i-a fost milă, care „a constituit tragedia vieţii mele". Cele două fete de care se apropie nu-l lasă în pace, cerându-i acum să ghicească, dintre ele, care e ţiganca - şi jocul romantic reîncepe, deşi Gavrilescu se plânge că „mie nu mi-e capul la joc... Eu mi-am adus aminte de tragedia vieţii mele", gândul lui fiind tot la întâmplarea din tinereţe, pe care o completează cu noi amănunte: fiind sărac, a întâlnit-o pe Elsa, a invitat-o la o berărie, dar nu a avut cu ce plăti, fata achitând consumaţia. În seara următoare, s-au întâlnit în acelaşi loc, pentru a se scuza, plătind tot Elsa. "Dar, ce vreţi? Mi-era foame. Eram tânăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi şi-mi era foame. Vă spun drept, erau zile când mă culcam nemâncat. Viaţă de artist”.

Gavrilescu trebuia să ghicească însă „care-i ţiganca": o alese pe fata „acoperită cu voalul verde-pal"; dar ea spuse că e ovreica. El îşi dă seama atunci că ar fi trebuit să bănuiască asta de la început, deoarece voalul „era ca în Vechiul Testament'. Iată o aluzie biblică: deşi scrisă în tinereţe, povestirea lui Mircea Eliade apelează la mituri şi simboluri binecunoscute, atât din literatura română, cât şi din cea universală.

Revenirea la realitate se face prin acelaşi dans halucinant al fetelor, în jurul boierului - arta sugestivă a mişcărilor şi a ritmului este completată de cântecul la pian al profesorului de muzică. „Gavrilescu se plecă mai mult asupra pianului şi îşi repezi mâinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi vrut să răscolească clapele, să le smulgă şi să-şi facă loc cu unghiile în pântecul pianului şi apoi mai departe, mai adânc". Imaginile auditive sunt completate astfel de cele tactile, sugerându-le şi pe cele vizuale, printr-o schimbare a destinului gesturilor, iubirea prin muzică şi culoare.
„Furat de melodiile noi, necunoscute, pe care trupul şi mintea sa le năştea chiar atunci, Gavrilescu se trezi abia spre seară, singur în cameră". Fiecare coborâre în vis, în subconştient sau în amintire marca o nouă treaptă a timpului, după cum vom afla mai târziu.

Fetele se ascund după un paravan, iar artistul porneşte din nou în căutarea lor, jocul continuând printr-un labirint de coridoare şi camere, presimţindu-le mereu în preajma lui, însă negăsindu-le. Cuvintele spuse de artist, îmbietoare ori jignitoare, erau zadarnice: ele nu se arătau, în timp ce muzicianul obosea alergând de co-lo-colo, dezbrăcându-se succesiv de haine, din cauza căldurii, până când „se simţi deodată gol şi se făcu mic, lăsându-se pe vine, proptindu-şi mâinile pe covor şi ple-cându-şi fruntea, de parcă ar fi fost gata s-o ia la goană". Prin această caracterizare, autorul ne lasă să subînţelegem că eroul său nu era făcut pentru marile victorii erotice, dar slăbiciunea lui nu-l dezamăgeşe pe cititor - care prinde, pe neaşteptate, o sinceră simpatie pentru erou, simpatie care creşte şi mai mult, când aflăm că ceea ce părea a fi o comedie devine o tragedie.
Din acest moment însă, nuvela intră în domeniul fantasticului: Gavrilescu se trezeşte într-un târziu dialogând cu baba. Află că a dormit somn greu şi că a povestit multe. Hainele i s-au găsit abia într-un târziu. Ruşinat, dar politicos, artistul se îmbracă, îşi cere scuze şi pleacă.

Numai că timpul din lăuntru, de „la ţigănct, nu se suprapune exact peste cel de afară. Ceea ce i se păruse lui Gavrilescu a fi „câteva ore" se dilatase afară la cinci, opt sau doisprezece ani - atâţia câţi îi spuneau oamenii că au trecut de la evenimentele despre care îşi amintea artistul. Bancnotele se schimbaseră, iar cele de o sută de lei, dintre care el mai avea una, nu mai mergeau; la tramvai, preţul crescuse de la cinci la zece lei, iar persoanele pe care le cunoscuse fie că muriseră, fie că se mutaseră în provincie.

Doamna Voitinovici - la care îşi uitase el servieta cu notele muzicale - se mutase de opt ani în provincie, iar Otilia care, pe vremea când o medita profesorul, era în clasa a şasea de liceu, se căsătorise de câţiva ani cu inginerul Frâncu. Doamna Trandafir, o vecină la care încearcă să apeleze, murise de cinci ani, iar propria sa soţie - Elsa - după ce-l căutase cu disperare, de la prima lui intrare „la ţigănci", îşi vânduse lucrurile şi se reîntorsese în Germania. înţelegând, încetul cu încetul, că s-a întâmplat ceva deosebit cu el, că nu mai are nici casă, nici soţie, Gavrilescu se reîntoarce „la ţigănci", unde îl întâmpină aceeaşi babă, care-i spune că nu mai e liberă decât nemţoaica: s-o caute pe coridor, uşa a şaptea. Acolo pianistul dă peste Hilde-gard, care îl întâmpină de parcă s-ar fi despărţit ca ieri. Scoţându-l afară din stabiliment, pentru a-l invita să se plimbe împreună, într-o trăsură, la pădure, aceasta îi dădu cele mai simple explicaţii pentru toate nedumeririle lui: „- Toţi visăm, spuse. Aşa începe. Ca într-un vis".

În scrierea acestei nuvele, Mircea Eliade continuă proza fantastică a lui Mihai Eminescu, în lectura Sărmanul Dionis, precum şi pe cea de factură populară din basmul Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă, elementele folclorice fiind dezvoltate într-un mod aparte. Scenele din bordei sugerează ritualurile populare ale iubirii, fetele care dansează pot fi comparate cu ielele din folclor, ritualul trecerii dintr-o cameră în alta nu reprezintă altceva decât fazele iniţierii în iubire, întâlnite şi în basmele populare.

Gavrilescu este un personaj reprezentativ, caracterizat prin romantism, sensibilitate, indecizie - adică acel tânăr care este mai mult condus, decât să-şi exprime pro-pria-i voinţă. Rătăcirea prin camerele succesive reprezintă mitul labirintului: căutarea fără finalitate, efortul de-a ajunge la locul iniţial. Semnificaţia deznodământului este asemănătoare cu cea din nuvela Sărmanul Dionis, a lui Mihai Eminescu, adică; omul nu poate depăşi decât cu fantezia limitele timpului.
Aşa sfârşeşte una dintre cele mai frumoase nuvele fantastice ale lui Mircea Eliade. Datată: „Paris, iunie 1952", nuvela sa pare a fi scrisă, într-adevăr, pe-o arşiţă care-ţi înflăcărează imaginaţia, transferându-te din real în fantastic, dar ea exprimă, totodată, şi dragostea povestitorului faţă de ţară, de Bucureştiul natal, pe care îl invocă în cuvinte pline de emoţie. Locurile marginale, romantice şi misteroa-se, pădurile din preajma capitalei, oamenii cu tabieturile lor şi chiar acel parfum balcanic, cu ţigănci, femei uşoare şi bătrâne înăcrite în rele constituie pentru Mircea Eliade un cadru specific, de care îşi aduce aminte cu nostalgie, pe care îl prezintă cu atâta talent în aceeastă povestire, din cel de-al doilea volum de Proză fantastică. Tipărite sub îngrijirea academicianului Eugen Simion, la editura Fundaţiei Culturale Române, cărţile respective contribuie astfel la o mai bună cunoaştere a personalităţii complexe a lui Mircea Eliade, în propria sa ţară.

MAITREYI
MAITREYI DEVI: DRAGOSTEA NU MOARE
(DIALOG PESTE TIMP)

"Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut".

Mircea Eliade

"Atâta amar de vreme n-am ştiut că de-a lungul vieţii mele s-a scris o tragedie, încet şi constant, cu cerneală invizibilă, într-o limbă nevorbită şi cu o voce neauzită.

Maitreyi Devi

Există nume înscrise pe altarul culturii universale, de care nu te poţi apropia decât în anumite zile de sărbătoare, după o îndelungată purificare sufletească. Aşa sunt numele lui Mircea Eliade, filosof român şi istoric al religiilor, prozator şi poet, şi Devi Maixreyi - poetă indiană, filosoafă şi romancieră, ale căror vieţi şi opere s-au împletit în mod miraculos şi parcă predestinat într-o mare iubire.
Unicitatea dragostei lor n-a constat doar în faptul că un tânăr student român a nutrit sentimente profunde pentru o fiică a Indiei şi că soarta nemiloasă i-a despărţit tocmai în clipele când erau mai fericiţi - ci că aceleaşi bucurii şi tristeţi şi-au găsit ecoul, la interval de peste cincizeci de ani, în două romane de o mare sensibilitate şi puritate morală, care au făcut înconjurul lumii, scrise sau traduse în româneşte, indiană, engleză, franceză şi în alte limbi de circulaţie universală, savantul român de mai târziu devenind astăzi la fel de admirat pentru opera sa literară ca şi pentru cea ştiinţifică.

Gândindu-ne la acest joc miraculos al destinului, ai asemănărilor ori deosebirilor dintre ştiinţă şi artă, ca forme diferite de reflectare a vieţii şi mediului social, ne întrebăm: cum prestigiul şi sobrietatea existenţei şi muncii de o viaţă a unui om au putut fi egalate de frumuseţea şi sensibilitatea unei singure opere din tinereţe?!
Dar cei doi autori şi cele două personaje au fost uniţi de-acum de peste cincizeci de ani de-o iubire romantică şi nefericită, ca a celebrelor cupluri: Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta - care au impresionat atât ca personaje de roman, cât şi ca eroi de teatru ori film.
Oricât ar apărea de inedită şi atractivă ideea ca doi îndrăgostiţi să povestească despre aceeaşi iubire, cu două faţete: feminină şi masculină, ale aceleiaşi oglinzi însufleţite - nu e la cea dintâi formă.

Dacă ar fi să amintim numai un caz: apariţia în anul 1978, la Editura Eminescu, în colecţia Romane de dragoste, a volumului Ea şi El, de George Sand şi El şi Ea, de Paul de Musset, reunind într-o singură ediţie românească, două romane tipărite la Paris, în 1973, am intui imediat efectul afectiv şi publicistic al unei astfel de cărţi.
Deşi ideea e similară, condiţiile şi datele în timp a volumelor Maitreyi, de Mircea Eliade, al cărui text pentru editură a fost pregătit de autor încă din anii 1937-l938, şi Dragostea nu moare, de Devi Maitreyi, care apare în limba bengaleză şi e tradus în englezeşte abia în anul 1976, iar ediţia românească vede lumina tiparului în 1992, fiind prima variantă din ţara noastră, sunt atât de diferite faţă de exemplul francez amintit, măcar şi pentru faptul că nu e vorba de doi tineri din aceeaşi ţară şi de aceeaşi credinţă, care s-au îndrăgostit şi ar dori să scrie, în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi limbă, despre sentimentele lor, ca în cazul George Sand şi Paul de Musset... Devi Maitreyi şi Mircea Eliade au povestit independent unul de celălalt, fără ca tânăra îndrăgostită să fi citit, vreme de patruzeci şi doi de ani, cartea iubitului său şi fără ca Mircea Eliade să aibă şansa de a lectura romanul fiinţei pentru care fusese gata să-şi dea viaţa, despărţindu-se de ea mai înainte de a afla dacă l-a iubit cu adevărat sau nu! Evoluţia şi prestigiul acestor romane celebre ar putea forma subiectul unei noi cărţi, dacă cineva s-ar încumeta s-o scrie şi acţiunea reală ar părea mai fantastică decât cea imaginară.

Un cuplu de îndrăgostiţi unic prin drama trăită, un român şi o indiancă, o poetă şi un filosof, doi romancieri, fiul unor oameni modeşti din Bucureşti şi fiica unui ilustru profesor din Calcutta, tot atâtea motive, piedici şi greutăţi, care puteau face ca iubirea lor să moară şi să fie ştearsă de pe oglinda timpului.
Dar chiar Devi Maitreyi afirmă în romanul său: "Straşnicule vânător din Europa, am să-mi smulg din inimă săgeata ta otrăvită!", fiindcă iubirea pentru Mircea Euclid (este vorba, evident, despre Mircea Eliade), de care nu a putut scăpa vreme de atâţia ani, şi din ţinta căreia nu s-a dat la o parte decât scriind un roman tot atât de frumos şi de vestit ca şi al iubitului său.

Noi suntem învăţaţi să-i privim pe idolii pământeni ai cărţilor preferate ca pe nişte fiinţe alese, prin lumina faptelor bune şi prin prestigiul operelor pe care le-au lăsat posterităţii. Cum să spui, aşadar: au fost oameni ca noi toţi, s-au iubit, s-au sărutat, s-au certat şi s-au despărţit,au suferit ca orice cuplu nefericit de pe pământ, din oricare timp?! Dar cum să nu faci aceste afirmaţii, dacă ei susţin, în cele două romane, că aşa au fost?

Povestea lor de iubire e relativ simplă şi aceeaşi, privită însă din perspectiva a două mentalităţi diferite, în timpuri diferite.

În varianta lui Mircea Eliade, un tânăr inginer român, Allen, lucra, prin anul 1929, la o mare societate de construcţii feroviare din Calcutta, condusă de inginerul autohton Nerendra Sen, un om de un mare prestigiu profesional şi cultural, care avea două fete de o rară frumuseţe: Maitreyi şi Chabu. Cu infatuările sale de tânăr european, considerându-se mai mult un colonist decât un egal al localnicilor, cult, energic şi petrecăreţ cu băieţii şi fetele de seama sa, Allen ţine un jurnal intim în paginile căruia consemnează întâmplările zilnice, în vederea elaborării unei viitoare posibile cărţi despre India.

Liniştea şi nepăsarea lui sunt însă de scurtă durată, deoarece familia inginerului îl invită să stea în gazdă la ei. De aici începe o confuzie de intenţii: amabilitatea celor doi soţi e luată de Allen drept o încurajare, pentru a-i face curte fiicei celei mari, Maitreyi, al cărei nume va deveni celebru pe coperta viitorului său roman.
La rândul ei, fata se îndrăgosteşte de tânărul alb, de douăzeci şi trei de ani şi, după o serie de meandre de un rar rafinament feciorelnic, i se dăruieşte. Dar pe Allen îl iubeşte şi Chabu, care ajunge la o încordare nervoasă aproape de nebunie, descoperind sentimentele celor doi şi spunându-le părinţilor.
Din motive de religie, tradiţie şi rasă, inginerul Nerendra Sen se împotriveşte acestei căsătorii (deşi Allen intenţiona să treacă la religia hindusă), consideră că tânărul i-a dezonorat familia şi-i cere energic să se mute de la ei, interzicându-i să mai aibă vreo legătură cu fiica lor mai mare.

Om de onoare, îndrăgostit şi cinstit, Allen trăieşte din plin drama despărţirii, pribegeşte prin munţii Himalaya, stă o vreme sihastru, refuzând toate încercările iubitei sale de a lua legătura cu el. În final, se lecuieşte de suferinţa dragostei, printr-o relaţie cu o tânără albă, Jenia, reîntorcându-se la viaţa normală a unui european şi angajându-se la o altă firmă.
În varianta Maitreyi Devi, din romanul Dragostea nu moare, tânărul Mircea Eliade este unul dintre studenţii cei mai buni în filosofie şi istoria religiilor ai tatălui său, un vestit profesor universitar indian. Apoi izvorul întâmplărilor curge aproape la fel, dar filtrat prin sita de raze de soare oriental.

În plan secund, apare o iubire ideală a tinerei eroine pentru un mare poet indian, Rabindranath Thakuk, aproape de şaptezeci de ani, care ar fi îndemnat-o: "Să rămână toată viaţă pură! Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să nu-l uite niciodată pe el. Dragostea adevărată e o lumină care dă strălucire la tot ce e înjur. "
Chiar citind cele două romane unul după altul, încerci o emoţie aparte găsind gânduri, imagini, sentimente şi replici asemănătoare - fiindcă farmecul acestor cărţi nu costă în nararea propriu-zisă, ci în amprenta individuală pe care fiecare dintre cei doi povestitori o lasă peste opera lor.

Numai că, pe la jumătatea cărţii scriitoarei indiene, după relatarea despărţirii celor doi îndrăgostiţi, când te-ai aşteptat ca acţiunea să se încheie, ea continuă cu varianta proprie-i vieţi. Fata e căsătorită cu forţa de părinţi, cu un tânăr indian, pe care nu-l văzuse niciodată mai înainte, trăieşte izolată într-un sat din munţi, unde soţul ei se ocupa cu exploatarea forestieră. Se străduieşte să fie fericită, are copii, dar nu reuşeşte să-l uite pe Mircea. Viaţa ei de chin e o continuă rememorare a trecutului, până când, un străin, Sergiu Sebastian, fost prieten al lui Mircea, îi spune că acesta a scris un roman de dragoste despre ea, care a făcut înconjurul lumii, în care a povestit şi lucruri imaginate.

Pentru restabilirea adevărului, Maitreyi se hotărăşte să elaboreze, la rându-i, o carte în replică: aşa s-a ivit Dragostea nu moare.
Romanul lui Mircea Eliade a cunoscut aproape cincizeci de ediţii succesive, în limbile de mare circulaţie ale lumii. Probabil că şi cartea Maitreyi Devi se va bucura de aceeaşi popularitate. O astfel de iubire nu poate muri niciodată. Iată câteva argumente, luate seccesiv din cele două romane, ca un dialog care ar fi putut avea loc peste timp:

EA: "Omul nu poate fi niciodată mulţumii cu tot ce a primit în dar. El însuşi este un creator, misiunea sa fiind aceea de a-şi transforma necazul în fericire." EL: "Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?!" EA: "Există multă mângâiere în adevăr şi multă speranţă în îndoială. " EL: "Dar de ce trebuie să sufăr atâta ca să înţeleg un singur om?" Ideea unui dialog peste timp, alcătuit numai din replicile celor doi talentaţi sciitori, ar da naştere unei noi cărţi. Dar echilibrul s-ar schimba şi această fantastică îmbinare n-ar putea fi făcută decât de fiecare cititor în parte. Interpretarea literară se aseamănă uneori cu zborul unui pescăruş, care ar avea o aripă albă şi alta albastră, dar reuşita nu este dată decât de graţia zborului printre fapte, cuvinte şi sentimente.

NUNTÄ‚ ÃŽN CER

Romanul de dragoste Nuntă în cer, de Mircea Eliade, ne prezintă două variante ale iubirii pentru aceeaşi persoană.
Cu prilejul unei vânători în munţi, Barbu Hasnaş îi povesteşte într-o noapte unui prieten despre dragostea lui pentru Lena, cunoscută în condiţiile grele ale războiului, care îl însoţeşte într-o călătorie la Veneţia, căsătorindu-se mai târziu cu ea.

Dar cuplul celor doi nu rezistă prea mult vieţii mondene, datorită sensibilităţii excesive a Lenei.
Despre o iubire de aceeaşi intensitate relatează şi Mavrodin, artist apreciat al vremii, care dusese o viaţă boemă în lumea bună a Bucureştiului, fiind lăudat pentru romanele sale.

El o cunoaşte pe Ileana, o frumoasă doamnă de vârstă mijlocie şi o vreme locuiesc împreună. Dar marele artist nu se poate împărţi, egal, între creaţie şi iubire, iar Ileana îl părăseşte, tocmai când acesta se hotărâse să facă un copil împreună.

Titlul simbolic Nuntă în cer sugerează ideia că, pentru un artist, adevărata sa nuntă este în cer, adică împlinindu-se prin opera care-l va face nemuritor.
Din compararea câtorva amănunte: excursia la Veneţia, apariţia unui frate care cere periodic bani de la iubiţii surorii sale, reiese că de fapt cei doi iubiseră aceeaşi femeie la vârste diferite.

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---