Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Debutând mai târziu decât poeţii din aceeaşi generaţie, contemporan cu simboliştii, el însuşi trecând prin această experienţă, Tudor Arghezi face parte din perioada interbelică şi are o relaţie complexă cu cele două orientări literare paralele, ce l-au revendicat pe rând - modernismul şi tradiţionalismul. La o primă cercetare s-ar părea că latura modernă ar fi preponderentă, prin noutatea esteticii propuse şi a limbajului, unul dintre cele mai inovatoare din epoca modernă. Există, însă în poezia sa o permanentă legătură cu trecutul, ilustrată prin mentalitatea sa de un pr imitivism încântător uneori, de „om nerupt de natură" cum spunea Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti.

Acestea ţin de tradiţionalism, ca şi „limba vorbită", pe care Arghezi o foloseşte, amintind de poezia populară şi caracterul ei epic. Acelaşi Mircea Scarlat ajungea la nişte concluzii interesante în volumul citat mai sus -- „între poeţii interbelici, autorul Cuvintelor potrivite este cel mai ancorat în tradiţia românească, fără a fi tradiţionalist. Acesta este probabil, aspectul cel mai fascinant sub raport istoric al operei sale. Cultivând noutatea, a fost modern fără a fi modernist... Refuzând toate excesele literare ale vremii, a reuşit să-şi impună drumul propriu... putem afirma fără teama de a greşi că artistul a reuşit ceea ce şi-a propus- să fie unic."

Artistul însuşi se arată împotriva conservatorismului, şi nu a tradiţiei, blamând „literatura stagnantă,, care, prin refuzul înnoirii „e ca o gară de marfă în care vagoanele s-au oprit şi grânele putrede şi fermentate erup din sacii sparţi, şi nămolesc terenul". În acelaşi timp, Arghezi se declara împotriva modernităţii cu orice chip, ironizându-i pe „cei cari se complac în sineşa denumire de moderni, actori banali ai unei sensibilităţi streine".

Tema şi semnificaţiile titlului

Lingoare face parte din volumul Cuvinte potrivite şi din poezia de dragoste argheziană, ocupând un loc important, tocmai datorită ipostazei înfăţişate - suava trecere de la inocenţă la maturitate. în lirica erotică argheziană femeia capătă două înfăţişări - femeia, piedică în calea realizării bărbatului, senzuală şi rapace, asociată cu somnul şi ispita, de o materialitate şocantă a descrierii. A doua ipostază este aceea a femeii stăpână peste universul casnic, soţia, dar şi regina ogrăzii, ce reuneşte universul mare cu lumea gâzelor, albinelor, plantelor şi animalelor mici.
Titlul poeziei înfăţişează iubirea ca pe o boală gravă, utilizând un termen popular pentru febra tifoidă - „lingoare". Intenţia nu e nouă şi-l face pe criticul George Călinescu să afirme - "Lingoare" este o replică a Sburătorulur lui Heliade-Rădulescu.

Similitudinile ţin, mai ales, de vârsta aleasă - vârsta inocenţei ce visează la maturitate. De aceea este preferat şi termenul „fată", ale cărui conotaţii metaforice trimit la gingăşie, naivitate. puritate. Interesant este că perspectiva din care este folosit apelativul „fată" este una triplă - a tânărului îndrăgostit de perfecţiune, a tatălui protector şi a creatorului de frumos, artistul cu puteri demiurgice. Asemănările se opresc însă, aici - în Lingoare mitul Sburătorului este doar sugerat prin „boala" fetei şi prin asocierea cu dorul - „Fata noastră e bolnavă, / Fata mea şi-a dorului". Nu delicateţea portretului ideal este importantă, ci imnul creaţiei căruia artistul îi imprimă un caracter ludic. Arghezi nu imită creaţia naturală dintr-un impuls firesc, ce ţine de admiraţie, ci are puterea cuvântului creator - sub ochii noştri se produce una dintre cele mai misterioase „faceri", poezia.

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul conţine cinci strofe inegale în care incipitul şi finalul sunt extrem de importante. Incipitul precizează tema într-o manieră sugestivă, pe urmele lui Heliade-Rădulescu, asociind dragostea cu boala şi cu otrava - „A-nţepat-o cu otravă/ Spinul prins de crini şi laur". Scenariul ne trimite la descântecul popular şi la miticele „filtre de dragoste", iubirii fiindu-i alăturate două simboluri importante - crinul şi laurul. Primul sugerează parfumul şi frumuseţea dragostei, iar al doilea veninul şi otrava ei, aduse de suferinţă. „Spinul" ne indică legătura strânsă dintre eros şi durere, dar şi bruscheţea fenomenului, care odată instalat, nu mai poate fi oprit, răspândindu-se ca o otravă. Finalul schimbă întreaga perspectivă, opunând idealizării de la început o viziune mai umană, mai complexă. Metafora concretă şi originală „bucatele pământeşti" descrie perfect condiţia umană, efemeră şi haotică, dar având importanţa şi farmecul ei. Verbele care o însoţesc sunt la fel de concrete - „să... -nţepi" şi „să striveşti", marcând perisabilitatea şi greutăţile inerente vieţii, doar conjunctivul aducându-le ideea de proiecţie, de acţiune ce se va desfăşura în viitor. Adverbul „mai bine" simbolizează descoperirea unui sens existenţial profund, fără a sugera resemnarea în faţa condiţiei umane - viaţa, chiar plină de păcate, este un dar cu o mare importanţă şi merită să fie trăită, acrul în sine ascunzând semnificaţii nebănuite. Atitudinea eului artistic trădează o privire de ansamblu asupra condiţiei umane, plecând parcă de la „errare humanum est" şi privind greşeala/ ispita ca pe o cale de cunoaştere a vieţii şi a sinelui. Nu putem ignora că, la Arghezi, calea spre înţelepciune trece prin ironie şi intenţie ludică, demonstrate de versul - „Mai bine să fii cum eşti".

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Apelativul „fată" deschide strofa a doua, conducându-ne într-o lume de basm, creată printr-o succesiune de metafore, cu fete de împărat închise în turnuri, ghete „cu bot de aur" şi descântece cu „floarea de sulfină" -„Toate, de câte trei ori". Caracterul epic este atenuat, însă de intenţia parodică, ce ne spune că este vorba despre o lume care nu trebuie luată prea în serios, e o iluzie, un vis - „Şesu-n turn să ţi-l încui, / Să-ţi farmeci cărările, / Să te joci cu Duhul Sfânt". E un joc, având la bază asocierea fetei cu o floare, simbol al frumuseţii şi gingăşiei. Comparaţia „Şij ca steaua, să mângâi/ Ghimpii, spinii de lumină" deschide cadrul în care este receptată frumuseţea de la terestru la cosmic. Aceasta devine un atribut al divinului şi înaltului, despărţindu-se de terestru - „Să fii floarea ce-şi desparte/ Frumuseţea de ţărână". Şi, totuşi, oricât de încântătoare şi de sacră, frumuseţea este trecătoare, ne spune eul poetic, asociind floarea cu efemeritatea condiţiei umane - „Şi sleieşte sus departe, / Viaţa ei d-o săptămână". întreaga strofă a doua e o imensă interogaţie retorică, căreia i se adaugă în final încă una, ambele,, având rolul de a sublinia incertitudinea ce caracterizează viaţa şi caracterul iluzoriu al universului în care suntem introduşi. Cifra magică trei, folosită aici ca-n basme şi descântece face parte şi ea din poleiala acestei lumi, fantastică şi iluzorie în acelaşi timp, privită cu ironie, pentru că nu e decât viaţa însăşi. Strofa următoare este de fapt o explicaţie între paranteze a titlului, revenind la ideea din incipitul poeziei. Misterioasa boală a fetei ni se sugerează că este iubirea, iar comparaţia întregeşte portretul ideal al fetei - frumoasă, gingaşă şi inocentă.

Strofa a patra conţine o referire clară la creaţie - „... de !a-nceput". Acest început poate fi interpretat atât ca facerea lumii, cât şi ca începutul creaţiei artistice, prin a cărei magie ni se înfăţişează idealul feminin, aflat la vârsta inocenţei. La realizarea acestui portret contribuie atât lumea vegetală şi animală - nuferi, mierla, cât şi cea minerală - perla, rubinul Pietrele preţioase, între care perla e un simbol al feminităţii, întregesc strălucirea şi nobleţea acestui portret. Prin acest joc al creaţiei, eul poetic învaţă lecţia simplităţii şi a armoniei, privind lumea în întregul ei -„Soarele prin frunze dese, / Cum izbeşte-n piatră râul/ Şi s-ascult cum creşte grâul". Imaginile folosite aparţin sferei concretului, fiind mai ales de natură vizuală. Metafora şi comparaţia sunt figurile de stil predominante în realizarea portretului. Metafora care încheie strofa - „Şi drept suflet ţi-aş fi pus/ sabie cu vârf în sus" ne sugerează că sufletul omului, ca şi sufletul poeziei, se îndreaptă spre înalt, spre absolut. Aria semantică a termenilor precum - luceferi, perlă, rouă, stea - ne trimite spre poezia romantică, de la care împrumută suavitatea şi gingăşia portretului ideal. Însă, aici, finalitatea este cu totul diferită - portretul e un pretext pentru joc şi pentru ironie, o experienţă generatoare de poezie.

Se aduce aici o atingere a mitului lui Pygmalion, la care contribuie şi ambiguitatea perspectivei. Prins în jocul creaţiei, artistul e subjugat deopotrivă de frumuseţea ingenuă a fetei şi de propria-i operă. Finalul îndepărtează şi mai mult textul de poezia romantică, preferând idealizării o viziune mult mai „pământească", aşa cum spunea Mircea Scarlat în Istoria poeziei româneşti.

Se remarcă, pe lângă substantivizarea prezentă în poezie, caracterul extrem de concret al verbelor, alese din diverse registre stilistice, ceea ce constituie o altă caracteristică argheziană. Formele literare - „desparte" şi „să te joci" - alternează cu forme populare - „sleieşte" şi arhaice - „să te fi fost făcut".

Versificaţie

Poemul are o rimă diversă - îmbrăţişată în prima strofă, încrucişată în a doua şi a treia, împerecheată în a patra şi monorimă în ultima. Măsura este variabilă, de şapte-opt silabe.

Modurile ÅŸi timpurile verbale

Modul predominant este conjunctivul - „să farmeci" sau „să fii" -insistând asupra caracterului iluzoriu al universului şi al vieţii omului. Conjunctivului i se adaugă, având aceeaşi semnificaţie de ieşire din realitate, şi condiţional-optativul, forma de perfect - „aş fi pus" sau „aş fi cusut". Prezentul, folosit mai rar, prezintă o realitate de necontestat - „e bolnavă" sau „... cum creşte grâul". Perfectul compus este timpul povestirii, accentuând caracterul epic şi atmosfera de basm.

Concluzii

Lingoare este un poem special, tratând două teme la fel de importante în lirica argheziană - iubirea şi creaţia. Caracterul său aparte vine şi din neaderarea completă la nici una dintre ipostazele feminine ale poeziei erotice, nici de partea femeii/ ispită şi piedică în calea realizării masculine, nici de partea femeii/ stăpână a universului ogrăzii. De aici şi frumuseţea poemului ce nu se lasă compartimentat şi etichetat cu uşurinţă. Criticul Eugen Simion pune cele două ipostaze pe seama revenirii artistului aflat la vârsta maturităţii la tema erotică „de care în tinereţe poetul s-a ocupat puţin şi cu răceala celui obsedat de mituri esenţiale". Explicaţia pare a fi una cronologică, timpul diminuând nu intensitatea, ci percepţia categorică a sentimentului. Maturitate aduce deci, un plus de complexitate, îmbogăţind ipostazele şi semnificaţiile erosului.

---

Tag-uri: poem, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---