Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Cunoscut îndeosebi ca dramaturg şi creator de geniale schiţe, l.L.Caragiale dezvăluie în nuvele şi povestiri o latură distinctă, greu de ghicit în prima perioadă a activităţii creatoare. Şi totuşi, deşi opera sa este variată ca genuri şi specii şi chiar ca orientare estetică, lectura integrală a sa lasă impresia unui creator egal cu sine însuşi în tot ceea ce scrie.

Formula artei lui Caragiale - ne spun Paul Zarifopol şi Tudor Vianu - este aceea a realismului clasic, în timp ce G. Călinescu sugerează că dominanta artei sale este naturalismul. Recent se discută tot mai mult modernitatea operei sale, vizibilă mai ales în schiţe (Eugen lonescu, în Note şi Contranote, consideră că schiţele precum Căldură mare prefigurează literatura absurdului). Nota dominantă a operei rămâne însă realismul ironic.

Putem vorbi de câteva etape în evoluţia scrisului iui Caragiale (unul dintre marii clasici ai literaturii române): perioada comediilor (1878-l885), perioada literaturii tragice şi naturaliste (nuvelele din jurul anului 1890), perioada schiţelor, ca moment culminant (în jurul anului 1900) şi perioada povestirilor din ultimii ani.
Nuvelele au, în mare parte, caracter psihologic şi au fost clasificate în trei categorii: nuvele la limita dintre comic şi tragic {Două loturi, Inspecţiune), nuvele fantastice {La hanul lui Mănjoală, Kir lanulea, Calul dracului) şi nuvele de inspiraţie naturalistă (O făclie de Paşte, În vreme de război, Păcat).

Fantasticul, aşa cum îl defineşte T. Todorov, este o categorie estetică ce se situează la limita dintre straniu (interpretat ca un eveniment care poate fi explicat prin vis, prin halucinaţie etc.) şi miraculos (eveniment care nu poate fi explicat raţional), dar este rareori întâlnit într-o formă - să
spunem - „pură", căci adesea se află în vecinătatea altor forme ale imaginaţiei, cum ar fi supranaturalul, feericul, fabulosul, miticul, fantasmagoricul, iluzoriul, oniricul şi chiar alegoricul (pentru mai multe amănunte, vezi Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică, Buc, Ed. Univers, 1973).

Punctul de plecare al nuvelelor fantastice ale lui Caragiale îl reprezintă motivele populare româneşti. Astfel, în Kir lanulea, dracul se metamorfozează în bărbat pentru a trăi experienţa căsătoriei şi constată că iadul este un mediu mult mai blând decât femeia. Arhetipurile folclorice supranaturale sunt, ca şi la Ion Creangă, umanizate (cum se întâmpla în Kir lanulea sau în Calul dracului), ori metamorfozate în animale {La hanul lui Mănjoală).

Şi ceilalţi reprezentanţi ai perioadei (Eminescu, Slavici, Creangă) aveau ca izvor de inspiraţie basmul sau povestea populară, dar aceştia fie cunoşteau folclorul de la sursă şi atunci îl prelucrau sau doar se inspirau, fie erau culegători de folclor. La Caragiale temele şi motivele folclorice constituie motiv de a râde pe seama unor caracteristici umane generale (cum se întâmpla şi în comedii sau schiţe), stilizându-le prin influenţa feericului ori a fantasticului. Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie. Se spune despre nuvelele lui Caragiale că s-ar înscrie pe linia fabulosului folcloric, fabulosul fiind o categorie care se referă la lumea supranaturală - personajele de basm sau zeii din epopeile antice -, desemnând, deci, personaje sau fapte incredibile, de domeniul fanteziei, al poveştii şi al legendei. Motivul selectat aici presupune descrierea tentaţiilor cu care diavolul îi ademeneşte pe oameni, acesta apărând în chip înşelător sub forma unor animale.
Nuvela La hanul lui Mănjoală a apărut în 1898 în Gazeta săteanului, fiind apoi publicată în volumul Momente (1901). Povestea este aparent simplă, cu o uşoară intruziune a fabulosului în real. Titlul numeşte locul acţiunii, iar tema nuvelei este relaţia dintre individ şi percepţia supranaturalului. Acţiunea se dezvoltă pe două planuri paralele - al realului şi al magiei.

Naratorul nostru, al cărui nume nu-l cunoaştem de la bun început (abia replică de mai târziu a cucoanei Marghioala ni-l dezvăluie - Fănică), se îndreaptă spre casa viitorului socru - „pocovnicul" Iordache - şi decide să poposească la un han al cărei proprietară era o veche cunoştinţă. Aşezat în drumul călăreţilor obosiţi, hanul pare a fi locul ideal pentru odihnă şi ospăţ, un loc banal, lipsit de mistere, în orice caz, nu un loc unde se fac şi se desfac legăminte, un loc al afacerilor necurate, precum în Moara cu noroc a lui Slavici, şi nici un loc al petrecerilor şi al poveştilor precum este Hanu Ancuţei (Sadoveanu).

Trăsături specifice. Caracterizarea personajelor.

Dar banalitatea nu este specifică deloc acestui han şi mici detalii presărate de-a lungul naraţiunii punctează misterul locului, amplificând suspansul. Suntem invitaţi să avem răbdare: ceea ce se va întâmpla nu este ceva obişnuit. Punctele de suspensie din debutul nuvelei marchează o ezitare de a porni la drum a naratorului - personaj, stare uşor confuză: ezită să ajungă la viitorul socru (teama de căsătorie), sau ezită să poposească la han, anticipând bizarele întâmplări prin care va trece?

Hanul îl întâmpină pe călătorul obosit cu miros apetisant de mâncare proaspătă şi cu o curăţenie desăvârşită, semn al unei ţinute exemplare a stăpânei locului. Aflăm că hanul fusese al lui Mânjoală şi, după moartea acestuia, rămăsese în grija soţiei (Marghioala, cunoscută şi ca Mânjoloaica). Admiraţia naratorului pentru puterea de muncă şi isteţimea femeii este evidentă, exclamaţia „zdravănă femeie!" subliniind prin epitet firea sa energică.

Prima aluzie la puterile vrăjitoreşti ale hangiţei o aflăm din spusele oamenilor (gura satului la Slavici), care o bănuiesc de lucru cu farmece din cauza unor întâmplări neobişnuite în urma cărora un om moare şi altul rămâne mut pentru că ar fi încercat să jefuiască hanul. Naratorul nostru îşi păstrează obiectivitatea pentru moment, nemărturisindu-şi părerea în legătură cu acest eveniment.
Atmosfera de la han este plăcută, menţinută fiind şi de prezenţa lăutarilor (figuri evocate şi de Alecsandri sau Creangă), miroase a pâine proaspătă şi e cald.

Mireasma culinară şi curăţenia bucătăriei conturează câteva trăsături ale Marghioalei (desăvârşită gospodină) chiar înainte de portretul direct făcut de către narator: „frumoasă, voinică şi ochioasă". Între aceleaşi coordonate se conturează şi autoportretul ironic al naratorului: „eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult obraznic decât curăţel". Invitat într-o odaie curată şi „odihnită" (invitaţia este echivalentă cu' o ispitire); tânărul constată cu o uşoară uimire că, pe lângă toate cele de cuviinţă, necesare unei camere, lipsesc icoanele. Este a doua aluzie - după întâmplarea cu hoţii - la puterile vrăjitoreşti ale hangiţei: lipsa icoanelor într-o casă tradiţională nu poate însemna decât un pact cu stăpânul iadului. Argumentul femeii - că lemnul atrage paraziţi - pare a fi suficient pentru naivul călător, pe care astfel Caragiale îl ironizează. Şi el pare a avea o inapetenţă pentru fantastic/fabulos ca şi Harap-Alb din basmul lui Ion Creangă, dar este, mai degrabă, o ironie a autorului care nu doreşte să clarifice lucrurile, preferând ambiguizarea planurilor şi a evenimentelor. Ironia nu este numai la adresa personajelor, ci şi a cititorului: ne aflăm într-o permanentă amalgamare a celor două planuri, real şi ireal, aluziile sunt extrem de vagi, şi, dacă cititorul nu este suficient de atent, va rata semnificaţiile de substrat, rămânând cu impresia că spaţiul real domină nuvela şi că întâmplările neobişnuite ţin doar de fantezia oamenilor.

Disocierea sau pendularea real - ireal este mult mai evidentă la Eminescu, spre exemplu, ori la alţi reprezentanţi de seamă ai prozei fantastice -M. Eliade, V. Voiculescu; poate doar la Şt. Bănulescu mai asistăm la o trecere imperceptibilă de la un plan la altul.

Un ai treilea detaliu - ce ţine tot de fabulosul folcloric - îl reprezintă cotoiul bătrân şi negru (culoare întâmplătoare?) care doarme sub masă şi a cărui ieşire provoacă începutul unei aventuri erotice. Senzuala femeie îl prinde în mrejele ei - sau să spunem vraja ei? - pe tânărul neexperimentat, iar când în sfârşit aceste decide să plece, constată că în loc de jumătate de oră, cât îşi propusese să stea, petrecuse la han două ceasuri şi jumătate. Pentru a-l împiedica să plece, cucoana Marghioala invocă argumentul puternicei furtuni ce se pornise, îl ironizează („ţi-a pus ulcica la pocovnicul"), îl ademeneşte, dar fără rezultat. O fină aluzie se strecoară din nou: nereuşind să-l reţină, hangiţa stă gânditoare cu căciula călătorului în mână (ce vrăji aruncă oare în fundul căciulii?), privind adânc şi ăsucindu-se, după care ochii-i „sticleau grozav de ciudat".

După plecarea de la han ne aflăm din nou în impas: furtuna în care rătăceşte naratorul nostru este reală sau este rezultatul magiei şi al farmecelor hangiţei? Capricioasa stare a naturii pare a reflecta starea interioară a bărbatului: „începui să simt durere la cerbice, la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri în urechi". Şi pe deasupra, căciula îl strânge pe cap ca o menghină, semn că este complet sub vraja hangiţei. Până şi calul pare a se afla sub aceeaşi influenţă. Apariţia căpriţei nu face decât să amplifice misterul: e neagră (fatalitate?!), agitată şi irită armăsarul tânărului (purtarea acestuia sugerează apartenenţa demonică a iedului: „calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morţii"). Imaginea camerei primitoare de la han îi apare obsesiv în minte, distorsionând realitatea. Atmosfera este din nou halucinantă, ambiguă, culminând cu dispariţia iedului şi a calului. Cel care îl recuperează din starea confuză este un argat pornit, se pare, în căutarea iedului, argat care îl conduce înapoi la han, respectiv în braţele cucoanei Marghioala. Presupusa vrajă a funcţionat, călătorul revine în locul părăsit (unde constată că-şi are culcuşul chiar iedul rătăcit - simbolul diavolului care îl ispiteşte?) de unde numai la intervenţia autoritară a viitorului socru va reuşi să scape.

Focul din final în care vor pieri şi Marghioala şi hanul este un foc purificator, de mântuire, pedeapsa pentru vrăjitori, pentru cei care fac pact cu diavolul, concluzie cu care Fănică (personajul-reflector) nu este de acord, el ajungând în final la o comică preţuire a diavolului. Din acest punct de vedere, putem interpreta nuvela ca o parodie a literaturii fantastice, singurul care crede în puterile hangiţei fiind pocovnicul Iordache.

Fără îndoială că nuvela are şi un caracter iniţiatic: tânărul neexperimentat trăieşte o întâmplare ciudată care îl pregăteşte pentru neprevăzutul vieţii.

Stil. Limbaj.

Ambiguitatea întâmplărilor este susţinută şi de numeroase vorbe cu dublu înţeles din dialogul celor de la han, de ezitarea naratorului în a se pronunţa asupra caracterului întâmplărilor trăite (el îşi pune întrebări, dar nu le acordă mare importanţă - din nou ironie a autorului), de numeroasele exclamaţii, interogaţii ori puncte de suspensie (care creează, de asemenea, şi impresia de oralitate), de natura dezlănţuită, care fie subliniază starea sufletească a eroului, precum în nuvelele naturaliste, fie răspunde neliniştilor lăuntrice, de apelul la elemente ale basmului popular (cifra 3) ori la motive populare sau universale (diavolul întruchipat în om/animal vrea să ispitească slăbiciunile şi, din acest punct de vedere, Marghioala nu este decât un instrument al diavolului).

Relatarea evenimentelor se face la persoana întâi de către naratorul-personaj care participă în mod direct la întâmplări şi are rolul de a conferi autenticitate, verosimil unei povestiri cu intruziuni fantastice.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---