FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 956
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Junimea si "Convorbirile Literare"

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Junimea si "Convorbirile Literare"

 Q:   Intreaba despre Junimea si "Convorbirile Literare"       
Junimea si "Convorbirile Literare" Contributia lui Titu Maiorescu la Dezvoltarea Culturii si Literaturii Romane.

Evoluţia literaturii române a cunoscut mai multe etape de dezvoltare: cea a literaturii populare, a literaturii vechi, epoca marilor cronicari, perioada iluministă şi a Şcolii Ardelene, cea a generaţiei paşoptiste, etapa Junimii, apoi literatura interbelică şi, în sfârşit, cea contemporană.

Această împărţire este de natură didactică, având drept scop o mai limpede prezentare a culturii româneşti ca un fenomen unitar şi ascendent, precum şi a interferenţei dintre diferite mişcări culturale, curente literare şi reviste, cu un mare prestigiu în diferite perioade, aşa cum au fost şi Junimea şi Convorbiri literare.
„ Maiorescu are în toate vocaţia începtului: la Institutul P repa-randal, la Universitate, în Parlament. Este şi spiritul în care va scrie Criticele: propunând principiile ortografiei, ale poeziei, ale criticii literare, ale dreptului, ale culturii... El n-a renunţat la poezie, la filoso-fia originală pentru o modestă activitate culturală: a renunţat la a compune poezii spre a putea descoperi poezia, la a scrie cărţi spre a putea crea Cultura... Maiorescu a scris puţin; scopul lui a fost de a anunţa elementele - apa, aerul, focul, pământul - din care se naşte lumea. El n-a făcut critică (poezie, filosofie), în înţelesul nostru de astăzi: a creat critica ".

Nicolae Manolescu

Personalitatea culturală critică cea mai complexă, mai îndrăzneaţă şi mai bine documentată, în cadrul acesteia, rămâne Titu Maiorescu. Venind în câmpul artelor româneşti în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, după ce literatura română cunoscuse deja o perioadă de formare, diversificare, fixare şi înflorire, datorate grupului de entuziaşti scriitori patrioţi, cunoscuţi sub denumirea de generaţia paşoptistă, Titu Maiorescu ridică dintr-o dată atât exigenţele de apreciere şi selecţie ale iniţiaţilor, cât şi gustul artistic al marelui public cititor, pretinzând promovarea unei literaturi competente, bazată pe talent şi cultură, o critică literară obiectivă, pornind de la stabilirea cu anticipaţie a unor criterii logice, estetice şi ştiinţifice, pe baza cărora să ne putem pronunţa asupra unei opere artistice, o permanentă promovare a talentelor autentice, având drept criterii de selecţie nu numai tematica, ci şi gustul artistic, moralitatea şi măiestria profesională, cultura generală şi perspectiva fiecărui scriitor în parte.
Pe cât posibil, obiectiv şi imparţial, atras tot mai puţin de criterii politice, ori de prietenie, tot mai corect cu sine însuşi şi cu partenerii săi din marea familie a junimiştilor, vizând cu preponderenţă perspectiva imediată şi viitorul, deschiderea noastră culturală spre universalitate, Titu Maiorescu s-a afirmat ca un critic literar de mare prestigiu, un glas grav şi autoritar, pe care îl asculţi fără şovăire, recunoscându-i supremaţia din toate punctele de vedere, de aprecierile căruia vei ţine seama în întreaga ta activitate creatoare.

Faptul că primii patrii mari clasici ai literaturii române - Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Siavici şi I. L. Caragiale - adică geniul creator de neîntrecut, geniul popular de neegalat, povestitorul ardelean de mare talent şi dramaturgul neajuns până astăzi - au fost descoperiţi, promovaţi şi susţinuţi de Titu Maiorescu, de-a lungul întregii lor vieţi, confirmă practic valabilitatea selecţiei teoretice şi valorice efectuate de critic.

Vorbind despre el, amintim de Junimea, alături de critic, aşezându-i cu onoare pe: Vasile Pogor, Petre P. Carp, Teodor Rosetti şi lacob Negruzzi, cu sprijinul cărora Titu Maiorescu a înfiinţat la Iaşi, în anul 1863, asociaţia culturală Junimea, iar în 1867 au editat revista Convorbiri literare, în paginile căreia, alături de numele clasicilor deja amintiţi, au mai fost susţinuţi şi promovaţi poeţi ca: Vasile Alecsandri, Samson Bodnărescu, Veronica Miele, Anton Naum, Nicolae Beldiceanu; prozatori cum sunt: Iacob Negruzzi, Nicu Gane, Miron Pompiliu; istoricul A. D. Xenopol; memorialistul Gh. Panu; lingvistul Al. Lambrior, filosoful Vasile Conta - pentru a-i aminti doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi, care s-au îmbarcat cu entuziasm şi au călătorit spre începuturile veacului al XX-lea românesc, în această corabie de lumină care se numea Convorbiri literare - publicaţia cea mai de prestigiu şi cu o longevitate nemaiîntâlnită în cultura românească, ţinând cont că, după o întrerupere justificată, ea a fost reluată şi continuă să apară şi în prezent la Iaşi.
O generaţie ilustră, de valori inegale, dar splendidă ca generaţie, cultură şi concepţie, care s-a impus pentru totdeauna în literatura română. O generaţie care - deşi de formaţie aristocratică şi cu rafinate gusturi filo-germanice - şi-a îndreptat cu atenţie şi răbdare întreaga activitate spre luminarea maselor populare, prin cultivarea unei literaturi estetice şi morale, răspândirea în rândurile cititorilor a spiritului critic obiectiv, încurajarea creaţiilor literare naţionale, susţinerea independenţei intelectuale şi culturale a poporului român, a originalităţii artistice şi ştiinţifice româneşti, formarea, impunerea şi sprijinirea unor autentice valori, educarea publicului în vederea înţelegerii şi receptării corecte a actului cultural şi a operelor statornice, lupta pentru introducerea alfabetului latin, a scrierii fonetice şi unificarea limbii tuturor românilor, indiferent în ce provincie locuiesc.

Acele minunate prelecţiuni populare au fost primele manifestări de masă în direcţiile amintite, organizate pe diferite teme, în cicluri sistematice, ţinute într-o formă îngrijită, academică, dar accesibilă, având ca efect trezirea interesului pentru cultură a publicului larg, îmbinând esteticul cu moralitatea şi rafinamentul. În rândurile Junimii, aceste ieşiri publice au avut un efect de autocenzurare, de cultivare continuă, de schimbări de idei şi opinii, de promovare a unei elegante a gândirii şi a limbajului.

În anul 1860, alfabetul chirilic a fost înlocuit cu cel latin, iar Titu Maiorescu scoate broşura Despre scrierea limbii române, susţinând cu argumente ştiinţifice lupta pentru unificarea limbii literare, în conformitate cu tradiţiile noastre culturale de veacuri, aparţinând prin origine de limbile romanice. În această direcţie, Titu Maiorescu susţine câteva idei de bază, îmbrăţişate imediat de junimişti şi răspândite de majoritatea oamenilor de cultură, prin care este respins alfabetul chirilic, străin de structura firească a limbii noastre, prin folosirea literelor latine corespunzătoare fonetismului românesc. Ne amintim că ideea latinităţii limbii şi poporului nostru fusese susţinută încă de cronicari, dar mai mult cu argumente afective, apoi de Dimitrie Cantemir şi Ion Heliade Rădulescu, de reprezentanţii Şcolii Ardelene, deşi câţiva dintre aceştia popularizau scrierea etimologică şi excluderea din limbă a elementelor nelatine, ceea ce, fireşte, erau nişte exagerări, propunând înregistrarea modificărilor istorice ale cuvintelor, după modelul limbii franceze. În cazul limbii române, la nivelul de cultură din acea perioadă, aceste modificări ar fi fost greu însuşite chiar de către ştiutorii de carte şi de cei cu o pregătire rudimentară.

Conducându-se nu numai după bunul său gust lingvistic, ci şi după anumite legi de evoluţie a limbii, Titu Maiorescu polemizează cu etimologii, declarându-se adeptul scrierii fonologice,adică după cum auzim, mai uşoară şi mai firească pentru poporul român.

Mergând în aceeaşi direcţie şi neexagerând în nici un fel, el se arată adeptul îmbogăţirii vocabularului cu neologisme romanice, mai uşor adaptabile fonetic şi semantic la cultura noastră. În articolul Neologismele, publicat în 1881, Titu Maiorescu se pronunţă împotriva calchierii lingvistice, adică a traducerii identice a unor expresii neologice, acestea ducând la denaturarea limbii, el arătând că e mult mai uşor să se împrumute un cuvânt potrivit din cadrul familiilor romanice. Dovada justeţii ideilor susţinute de Titu Maiorescu este că, între anii 1880 şi 1881, Academia Română aprobă, rând pe rând, regulile ortografice propuse de el.

O altă direcţie promovată de Convorbirile literare se referă la interesul pentru literatura autohtonă, continuând astfel o mai veche cerinţă, din Programul Daciei literare, a lui Mihail Kogălniceanu, dar promovând-o într-un mod complex şi modern, conform unei afirmaţii a lui Titu Maiorescu: „Puterile unui popor, fie morale fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită.

Averea naţională a românilor are astăzi o cifră fixă, energia lor intelectuală se află asemenea într-o câtime fixată. Nu te poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor... Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată de unde să mai poţi scoate o Minervă?"

Susţinerea acestor idei se face în mod permanent, printr-o suită de articole cu caracter teoretic sau de introducere în problemele estetice, aşa cum ar fi: O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 şi Comediile domnului I. L. Caragiale, publicat în 1875. În primul dintre ele, criticul îşi alege câteva modele dintre creaţiile contemporanilor, pentru a-şi susţine cu argumente practice ideile teoretice. Lucrarea avea două părţi: „condiţia materială" a poeziei şi „condiţia sa socială", făcând astfel pentru prima dată distincţia dintre formă şi fond, afirmând că ,frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă".

În Comediile d-lui I. L. Caragiale îi combate pe aceia care respingeau piesele marelui dramaturg, pe motivul că ar fi imorale şi ar aduce prejudicii poporului român. Titu Maiorescu susţine că orice artă adevărată are o funcţie educativă şi moralizatoare, chiar atunci când prezintă personaje negative.

Pentru a fixa însă mai bine locul Junimii în cultura română, ca o continuare firească, dar la un nivel superior, a ideilor susţinute de paşoptişti, vom porni de la articolul lui Titu Maiorescu: Direcţia nouă în poezia şi proza română, publicat în 1877, în care autorul analizează prin comparaţie doi scriitori de mare prestigiu în cultura noastră, dar inegali ca răspândire şi valoare: Vasile Alecsandri, glorificat pentru pastelurile lui, de unde se desprinde o „concepţie naturală şi un aer răcoritor de putere şi sănătate sufletească'', criticul numindu-l pe bardul de la Mirceşti „cap al poeziei noastre în generaţia trecută" şi Mihai Eminescu, deşi nu publicase până atunci decât cinci poezii, în Convorbiri literare - deci un nume puţin cunoscut, dar reprezentând viitorul literaturii noastre naţionale, pe care Titu Maiorescu îl numeşte „om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate... dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului".

Cei doi scriitori analizaţi reprezintă două generaţii diferite, după cum lasă să se subînţeleagă şi Titu Maiorescu, dar şi două timpuri: trecutul şi viitorul. Bardul de la Mirceşti, numit chiar de Mihai Eminescu „rege al poeziei, vecinic tânăr şi ferice", este reprezentantul ilustru al generaţiei paşoptiste, pe când Luceafărul poeziei româneşti va deveni reprezentantul genial al junimiştilor.

Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc cele două mişcări culturale româneşti?
Se aseamănă prin dorinţa sinceră de promovare a unei literaturi autentice şi autohtone, prin valorificarea unor elemente din trecutul nostru istoric şi din folclor, prin promovarea originalităţii şi a unui gust critic adecvat.

Dar se deosebesc prin formaţia culturală diferită: în timp ce scriitorii generaţiei paşoptiste se adăpaseră la ivoarele de lumină ale Parisului, iar ca ideologie îmbrăţişaseră ideile revoluţiei burghezo-democratice, devenind romantici şi entuziaşti, junimiştii sunt formaţi la şcoala literară şi filosofică germană, cunosc filosofia greacă şi indiană, promovează ideile lui Schopenhauer şi Kant şi au privirile îndreptate spre viitor, nu spre trecut - ca şi cei dinaintea lor.

Generaţia paşoptistă rămâne până la sfârşit o generaţie de tineri decepţionaţi de faptul că revoluţia burghezo-democrati-că fusese înăbuşită în toate trei principatele române, de aceea cultivarea trecutului istoric se face întotdeauna cu admiraţie pentru faptele străbunilor şi în defavoarea contemporanilor, pe când la junimişti ideologia nu mai e una politică, ci filosofică, iar privirile lor sunt îndreptate nu numai spre un viitor naţional, ci şi spre unul universal.

E drept că, în poezia Scrisoarea III, întâlnim şi la Eminescu o situaţie asemănătoare cu cea paşoptistă, dar deschiderea sa spre universalitate este mult mai mare, dovedită apoi în Scrisoarea I şi Glossă.
Faţă de paşoptişti, junimiştii nu se apleacă numai asupra propriilor lor stări sufleteşti, ori naţionale, ci au o privire de ansamblu asupra lumii şi vieţii, asupra mişcării sociale şi de idei, asupra descoperirilor cosmice, fizice, chimice, sociale.

Între cele două mişcări culturale stă însă un semn comun, o continuitate de idealuri, chiar dacă Junimea reprezintă o treaptă superioară, Care duce spre realizarea unei literaturi române moderne şi a unei civilizaţii autentic naţionale, prin păstrarea şi chiar accentuarea elementelor specifice, racordate firesc la valorile culturii universale.

Titu Maiorescu deschide drumul unor critici de valoare ai naţiunii noastre, aşa cum vor fi: Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, George Călinescu şi alţii, demonstrând, prin întreaga sa activitate, că un critic literar nu trebuie să fie un element anexat operei unui scriitor, ci un deschizător de drumuri, un teoretician şi îndrumător avizat, un om de cultură superioară, pe concepţia, gustul şi cuvântul căruia un scriitor autentic trebuie să se bazeze.

Ne întrebăm de ce munteanul I. L. Caragiale şi-a publicat primele comedii la Iaşi, în Convorbiri literare? De ce ardeleanul Ioan Slavici a fost susţinut tocmai de junimişti cu o bursă de studii la Viena? De ce bădiţa Ion Creangă, povestitorul popular de autentică vocaţie, a fost invitat să citească într-un cenaclu literar format din oameni de cultură europeană, rafinaţi şi aristocraţi prin origine şi studii? Pentru că aceştia reprezentau trei specii literare diferite, trei provincii româneşti, iar Titu Maiorescu a avut meritul de a-i descoperi, a manifestat încredere în ei şi i-a susţinut!

Dar Luceafărul, capodopera literaturii noastre, ar fi ajuns oare la forma pe care o cunoaştem fără exigenţa şi îndemnul lui Titu Maiorescu? Pentru fericirea poporului român, a fost dat ca „poetul nepereche" să-şi găsească un critic de vocaţie, astfel încât Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu să strălucească de-a pururi, alături, pe bolta spiritualităţii româneşti.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :