Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Opera lui Caragiale, nu foarte voluminoasă, dar variată sub aspect tipologic, a surprins contemporanii autorului prin trecerea cu succes de la o anumită specie la alta, de la realismul clasic la naturalism. Dacă dramaturgia şi schiţele stau sub semnul realismului, o parte a nuvelisticii sale (O făclie de Paşte, Păcat, In vreme de război) sondează zonele obscure ale conştiinţei umane, dezvăluind un scriitor naturalist prin excelenţă, aşa cum îl consideră şi G. Călinescu - „scriitorul cel mai zolist".

Caragiale aparţine epocii marilor clasici, alături de Eminescu, Slavici, Caragiale.
Titlu. Temă. Elemente de structură ÅŸi compoziÃ…Â £ie.

Nuvela în vreme de război este publicată în Gazeta săteanului, între 1898-l899 (nefiind tipărită în volum în timpul vieţii scriitorului). Titlul reflectă faptul că întâmplările au loc în vremea unui război (probabil cel de Independenţă din 1877) fiind, în paralel, şi o trimitere simbolică ia conflictul interior pe care îl trăieşte personajul lui Stavrache.

Pentru că discutăm despre o nuvelă psihologică, tema o reprezintă obsesia cârciumarului Stavrache, devenit bogat în urma dispariţiei fratelui său, pe care îl moşteneşte. Evoluţia stării psihice, de la coşmar şi halucinaţie până la nebunie este analizată în spirit naturalist.

Nuvela este structurată în trei capitole, fiecare constituind o naraţiune în sine. În prima parte (expoziţiunea şi intriga) facem cunoştinţă cu cei doi fraţi şi aflăm povestea uimitoare a părintelui Iancu; în a doua parte se pune accent pe labilitatea psihicului uman, Stavrache fiind urmărit de obsesia întoarcerii fratelui său, iar ultima parte, care conţine punctul culminat şi deznodământul, prezintă confruntarea în plan real dintre cei doi şi declanşarea nebuniei lui Stavrache.
Trăsături specifice
Deşi este subintitulată „schiţă", naraţiunea corespunde definiţiei nuvelei, pentru că nu se opreşte asupra unui singur moment semnificativ din viaţă personajelor (aşa cum se întâmplă în schiţă) şi, în plus, evenimentele sunt verosimile, iar accentul cade pe caracterizarea personajelor (în plus, în epocă speciile literare nu erau încă foarte clar definite, multe dintre operele literare în proză îmbinând trăsături ale diferitelor specii epice).

Naratorul, deşi încearcă să fie obiectiv, pare a purta în permanenţă o mască sub care se ghiceşte ironia autorului (mai ales în prima parte a nuvelei, atitudine evidentă şi în alte nuvele - vezi, de pildă, La hanul lui Mânjoală). Mimând inocenţa narativă, acesta regizează discret primul tablou al nuvelei, prezentând câteva aventuri ale unei bande de hoţi care pradă satele din jurul pădurii Dobroienilor. întrucât „popa [din satul Podeni] era om cu dare de mână", este de mirare că acesta nu a fost încă prădat, însă curând va avea loc un jaf şi asupra gospodăriei sale în urma căruia rămân -şi aici ne mirăm din nou alături de narator - un „buiestraş minunat şi două iepe de prăsilă" pe care hoţii au omis să le ia. Ştefan Cazimir observă acest efect de regie: „Părăsind în unele momente postura tradiţională a demiurgului omniscient şi omniprezent, naratorul semnalează o cunoaştere incompletă a evenimentului relatat sau ascunde intenţionat unele detalii ale acestuia." (Ştefan Cazimir, Nu numai Caragiale, Buc, Ed. Cartea Românească, 1984, p. 105)

Ironia cu o uşoară tentă moralizatoare însoţeşte întreaga expoziţiune: lumea crede că averea preotului Iancu provine dintr-o sursă secretă („găsise vreo comoară"), într-o seară popa „a făcut prostia să rămână acasă de tot singur" (era tocmai seara în care vor veni hoţii; atacul înscenat va fi dezvăluit ulterior sub forma unei lovituri de teatru), după ce hoţii sunt prinşi, lancu fuge la fratele să pe care îl roagă să-l sfătuiască - „am venit la d-ta ca la un duhovnic" (are loc o schimbare a rolurilor - preotul se spovedeşte hangiului, nu invers, cum ar fi fost tradiţional).
Aparent dezinteresat, Stavrache îl ajută pe fratele său să se alăture unui grup de voluntari care pleacă la război, prezentându-l pe fostul preot drept actualul domn lancu Georgescu.

Mimarea smereniei (evidentă în timpul hoţiilor lui lancu) nu este străină nici lui Stavrache. După decesul mamei (provocat de durerea dispariţiei fiului), primeşte o scrisoare de la soldatul lancu şi, după ce desface „nervos" plicul, şi citeşte cuvintele din partea fratelui care nu ştia de moartea mamei, Stavrache „îşi şterse ochii cu colţul şorţului şi, foarte înduioşat, urmă semnele pe petecul de hârtie". Adevărata atitudine avară a hangiului este dezvăluită de un pasaj în care naratorul afişează din nou inocenţa: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache (...) ar fi rămas de mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului". Prima parte se încheie cu vestea morţii sublocotenentului Iancu Georgescu, în urmă căreia domnul Stavrache plânge mult, dar nu se lasă „copleşit aşa de durere" şi (ironie!) pleacă repede la târg pentru a afla în mod oficial de la un avocat care sunt condiţiile pentru a intra în posesia averii fratelui mort.
Al doilea capitol analizează evoluţia stării interioare a hangiului sub influenţa spaimei întoarcerii fratelui. Laitmotivul (şi obsesia eroului) este replica lui Iancu „Gândeai c-am murit, neică?", idee care amplifică teama iniţială până la coşmar, halucinaţie şi culminează cu nebunia din capitolul III.

Caracterizarea personajului

Nuvela psihologică analizează în special relaţia dintre individ şi condiţia sa socială, insistând pe evenimentele care influenţează dramatic viaţa personajelor. Temele preferate sunt obsesia, frica, nebunia. Interesul pentru patologic (observat de G. Călinescu) se intersectează cu observaţia socială, cu prezentarea factorilor care contribuie la formarea şi, ulterior, la modificarea personalităţii eroului (ereditatea - mimarea smereniei şi disimularea adevăratelor sentimente sunt împărtăşite de ambii fraţi - şi mediul), ceea ce conferă caracter naturalist nuvelei.
În persoana lui lancu se ascunde dorinţa lui Caragiale de a critica o categorie umană mai largă - a demagogilor, a persoanelor machiavelice care se ascund sub aparenţă normalităţii. Ironia este cu atât mai usturătoare, cu cât, prin vocaţia sa de preot, lancu ar fi trebuit să condamne faptele hoţilor, nu să fie el însuşi capul bandei. Replica finală - „N-am noroc!" - subliniază cu umor negru destinul său ambiguu, sugerând şi natura de farsă tragică a naraţiunii.

Hangiu! Stavrache, prezentat pentru început ca un om de treabă, cinstit, „cu han în drum", dovedeşte acelaşi caracter înşelător ca şi fratele său. Sub masca ajutorului dezinteresat, el îl trimite pe acesta cu grupul de voluntari pe front, însă falsa acţiune este dezvăluită de nervozitatea cu care primeşte plicul cu veşti de la cel pe care îl speră pierdut. Teama că lancu se va întoarce este exprimată de gândurile şi seria de întrebări retorice („interesanta-i clădire de ipoteze" - spune naratorul), curmate însă de primirea veştii că sublocotenentul Iancu Georgescu a murit pe front. Duplicitatea personalităţii sale (amuzantă şi tragică în acelaşi timp) este sarcastic surprinsă de narator: „D. Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebuie să-şi facă inimă, nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere. A strâns bine scrisoarea, (...) ş-a plecat repede la târg să întrebe pe avocat cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor."

Ceea ce declanşează teama lui Stavrache este replica avocatului care îi spune că singurul care ar putea revendica averea este chiar lancu. După cinci ani aflăm că acesta „venea din când în când de pe altă lume să turbure somnul fratelui său" şi să nască nelinişti în sufletul acestuia. Coşmarurile se transformă treptat în halucinaţii şi Iancu apare în faţa lui Stavrache în persoana unui ocnaş care încearcă să-l sugrume. Ambiguitatea întâmplării este dată de trecerea imperceptibilă de la realitate la vis şi chiar delir. în cumplita încleştare iese la iveală ura lui Stavrache şi denaturarea stării sale psihice. A doua apariţie a lui Iancu, tot într-o halucinaţie, se petrece pe vreme de toamnă, când afară plouă mărunt şi „gândurile omului începuseră să sfârâie iute în cercuri strâmte". De data aceasta i se arată sub înfăţişarea unui căpitan în armată, o arătare cu un râs demonic pe care Stavrache o atacă sălbatic. Pentru a treia oară, Iancu apare în plan real cu simpla dorinţă de a fi ajutat financiar de fratele său. Scena este pregătită în spirit naturalist. Viscolul care s-a pornit consonează cu agitaţia interioară a hangiului. Acesta se comportă violent cu o sărmană fată venită să cumpere gaz şi întâmpină cu ostilitate nou-sosiţii la han. Acelaşi joc al identităţii ascunse găsim şi la ultima întâlnire.

Descrierea este foarte asemănătoare întâlnirilor anterioare din halucinaţiile hangiului, delimitarea realului de oniric nefiind marcată în nici una dintre ocazii. Declanşarea nebuniei este semnalată de analiza amănunţită a schimbărilor fiziologice: „deschise gura mare să spună ceva, dar gura, fără să scoată un sunet, nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari privind ţintă", mâinile îi sunt ţepene, apoi începe să-şi frământe degetele, gura se închide iar şi fălcile se încleştează. Lupta dintre cei doi este de o violenţă patologică şi culminează cu râsul sinistru al celui înnebunit care ia locul (în mod ironic), prin cântecul popesc, fratelui său, fost preot.

Stil. Limbaj.

Folosirea interogaţiilor şi a exclamaţiilor retorice, alături de abundenţa verbelor accelerează ritmul şi amplifică suspansul într-o poveste care pare a fi regizată de un narator nu tocmai obiectiv. Replicile sunt scurte, dialogul alternează cu monologul care permite introspecţia necesară analizei psihologice.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---