Încadrare în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poezia face parte din volumul Cărticică de seară, apărut în 1935, ca al treilea volum arghezian, după Cuvinte potrivite şi Flori de mucigai. Poet prolific, Arghezi scrie până aproape în 1967, anul morţii sale, lăsând în urma sa o poezie fascinantă. Opera sa uriaşă este inegală ca valoare artistică, dar îşi susţine importanţa estetică prin câteva „piese de rezistenţă". Există o continuitate a temelor mari, ne asigură criticul Eugen Simion în Scriitori români de azi — „Cuvinte potrivite din 1927 şi Poeme noi din 1963 comunică prin tunele secrete, chiar şi acolo unde Arghezi pare ' fixat într-o soluţie definitivă vedem după oarecare vreme că soluţia este provizorie şi că neliniştile renasc".

După eterogenitatea Cuvintelor potrivite şi originalitatea şocantă a Florilor de mucegai, volumul următor - Cărticică de seară nu marchează o îndulcire a tonului, ci o schimbare de perspectivă. Remarcabile în acesta sunt poeziile de dragoste: Logodna, Mirele, Mireasa, Căsnicie, Îngenunchere, Dragoste, preocuparea pentru condiţia artei. Lirica erotică va căpăta o nouă înfăţişare cu acest volum, schimbându-şi radical ipostaza feminină. Prezenţa femeii e proiectată într-un paradis familial de tip tradiţional, ea devenind stăpâna acestuia. Bărbatul, ca reprezentare a unei blânde virilităţi, se închină frumuseţii ei, ca şi restul „ogrăzii" cu animale, păsări, gâze, frunze şi fluturi. Tonul trimite la elanul şi fervoarea din Cântarea Cântărilor, această pasionalitate neexcluzând o împăcare cu lumea.
Cărticică de seară conţine pe lângă tendinţa ludică şi o puternică înclinaţie spre minimalizare, ca „formă de transcedere a perceptibilului", cum spunea Mircea Scarlat. Universul prezentat e unul utopic, o versiune redusă a lumii reale, în care domneşte un aer de nevinovăţie. Dumnezeirea este aici o formă a candorii acestei lumi virginale a copilăriei, a gâzelor, buruienilor şi ţărânei. Demersul artistic se realizează cu o simplitate intenţionată, cu o „sărăcie" prozodică ce permite naturaleţii să se manifeste.

Preocuparea pentru condiţia artei, în general, şi a poeziei, în special, nu este o surpriză la Arghezi, care-şi deschide primele două volume cu o artă poetică: respectiv - Testament şi Flori de mucigai. Mircea Scarlat vorbeşte în Istoria poeziei româneşti de un „orgoliu creator" al artistului, ce se vrea în postura „cărturarului deschizător de drum": „Poetul a cântat elementul primordial, virginal, a vehiculat ideea unui nou Âdam - Vraciul - şi a fost obsedat de problema noutăţii în artă... Marele orgoliu al artistului n-a fost acela de a fi făcut primul pas, ci un pas esenţial într-o lungă devenire!".

Obsesia noului şi a deschizătorului de drum sunt caracteristici ale modernităţii, ca şi componenta ludică ce se face simţită în tot volumul, înainte de toate, Arghezi rămâne un mare artist al limbajului, un „poeta faber" pentru care actul artistic are un caracter demiurgic, repetând creaţia iniţială. Marian Papahagi spunea în Exerciţii de lectură: „Meşteşugul arghezian stă însă la răscrucea dintre cuvânt şi vers: acolo unde cuvântul nu poate fi comprimat pentru a fi silit să exprime, compensarea e dată de structura versului care, aşezat iniţial într-un tipar clasic, rupe ordinea şi siguranţa echilibrului".

Tema şi semnificaţia titlului

Titlul simplu: Cuvânt ilustrează perfect şi tema - poemul este o artă poetică. Cuvântul este mijlocul prin care artistul poate face să existe toată această lume în miniatură, cu furnici, brotăcei, lăcuste şi scatii. Poezia devine un univers magic, paralel cu realul, un fel de alternativă minimalistă, ce aduce cu ea un plus de gingăşie şi de tandreţe. Acest lucru nu înseamnă ,însă că este vorba şi de o artă poetică minimalistă. în ciuda aerului ludic, menirea poeziei e luată în serios, căutând acelaşi inefabil dintotdeauna: „Nimicul nepipăit să-l caut vrui".

Tentaţia minimalizării şi a „copilăririi" - cum o numeşte poetul - apare şi în alte lucrări ulterioare, precum Prefaţa la Ţara piticilor, unde avertizează asupra economiei de mijloace. Convenţia e acceptată, ca şi tentaţia spre glumă şi şotii, prezentă şi în „Cuvânt": „într-o zi, pe înserat, / Ce să vezi? Ne-am apucat, / Doi părinţi şi doi copii, / Din Cartea cu jucării, I Să minţim, să povestim / Ce-am ştiut şi ce nu ştim, / Pentru alţi copii, mai mici. /Nici chiar mici de tot, dar nici / Mari, că de însurătoare".

Elemente de structură şi compoziţie. Influenţe.

Poezia conţine cinci strofe inegale şi un vers final, care are rolul unei concluzii. Ca şi Testament, o altă artă poetică argheziană, începe cu o adresare directă către cititor. Intenţia acestei formulări este de a reduce distanţa, de a contura spaţiul unei apropieri, necesară pentru acceptarea convenţiei unei lumi minuscule şi gingaşe. Operând o reducere simplistă, putem afirma că poezia conţine două planuri-planul formei, al condiţiei sale şi cel al conţinutului, al ideilor poetice.
Incipitul poemului are ca simbol central tot „cartea", ca şi în Testament, prezentată aici cu un diminutiv - „cărticică". Formularea tautologică - „O carte mică, o cărticică" ne lămureşte asupra semnificaţiei diminutivului. „Cărticica" va cuprinde o lume în miniatură şi se referă la dimensiunile ei, nu la importanţă. Finalul este o concluzie asupra menirii poeziei, asupra caracterului ei inefabil şi imaterial, reprezentat prin „pulberi de fum". Verbul „a răscoli", asociat cu această metaforă, este specific arghezian, având o conotaţie emoţională - rostul poeziei este să tulbure profund sufletele, să ne mişte.

Ideea pare preluată din poezia eminesciană, mai exact, dintr-o artă poetică binecunoscută, numită Epigonii - „Ce e poezia? înger palid cu privirile curate, / Voluptos joc de icoane şi de glasuri tremurate". Trebuie să recunoaştem că este surprinzător pentru artistul declarat „cel mai neeminescian poet român", dar întotdeauna marii creatori au avut darul să se dezică de etichete şi catalogări, îndemnând la o nouă lectură, lansând o nouă provocare.

Procedee şi mijloace artistice. Imagini şi figuri de stil.

Încă de la începutul poemului ni se vorbeşte despre gratuitatea artei, prin definirea simbolului central - „cărticica", un „dar" al artistului. Maniera de a începe, ca şi adresarea directă ne trimit la Testament, însă aici eul artistic alege o altă abordare a receptării actului artistic - poezia e un dar, nu un testament. Astfel dispare imaginea solemnă a morţii, nepotrivită cu gingăşia universului microscopic. Creaţia artistică începe, parcă în joacă, printr-o metaforă a minimalizării - „Din slove am ales micile/Şi din înţelesuri furnicile". Ideea este accentuată de imaginea următoare, care indică dimensiunile reduse ale acestei lumi „la microscop" prin folosirea unor neologisme corespunzătoare stilului ştiinţific, sugerând preocuparea spre structura interioară: „Am voit să umplu celule/Cu suflete de molecule". Sub ochii noştri, ca-ntr-o poveste, se naşte un cântec. Muzicalitatea poeziei este redată prin folosirea unor simboluri, precum „violoncelul", „harpa" şi „cimpoiul". Transformarea, prefacerea, pe care trebuie s-o ilustreze poezia, e prezentă şi aici - ca în orice poveste care se respectă, nimic nu e ce pare a fi, brotăcelul transformându-se în violoncel, lăcusta în harpă şi scatiul în cimpoi. Imaginile sunt predominant vizuale, în ciuda conotaţiilor muzicale ale instrumentelor.
Metafora este figura de stil centrală, ei adăugându-i-se în prima strofa doar două epitete - „carte mică" şi „trestie-ngustă", ce induc minimalizarea.

Strofa a dcua începe cu un substantiv ce trimite din nou la magie şi basm popular: „farmece". Întreaga strofa e, de fapt, o superbă metaforă a micşorării, surprinsă printr-o imagine concretă, dar de o mare gingăşie: „Şi printr-o ureche de ac/ Să strecor pe un fir de aţă/ Micşorată, subţiata şi nepipăita viaţă/ Până-n mâna, cititorule, a dumitale". Poezia e o alchimie a elementelor minuscule, iar penultimul vers al strofei sugerează puritatea şi fragilitatea existenţei, prin enumeraţie. Pluteşte un aer de ingenuitate virginală peste această lume, dar Mircea Scarlat ne avertizează că „simplitatea şi naturaleţea nu exclud rafinamentul extrem...este vorba de conservarea candorii la un om cultivat".

Strofa a treia conturează conţinutul poeziei - frumuseţea, absolutul şi inefabilul. Toate simbolurile folosite - curcubeul, zarea sugerează transcederea, trecerea într-o altă lume, aparţinând categoriei „departelui", lucru rar la Arghezi. Metafora este mijlocul artistic prin care se realizează această sugestie. Adverbul „măcar" şi adjectivul popular „niţică" subscriu inefabilul şi absolutul dimensiunilor speciale ale acestui univers microscopic. Ni se sugerează tot prin metaforă, că poezia este expresia imaterialului şi al unei arderi intense, până la cenuşă: „Aş fi voit să culeg drojdii de rouă, / într-o cărticică nouă,/ Parfumul umbrei şi cenuşa lui". De asemenea, ea trebuie să conţină o anume puritate şi inefabil, dar şi o doză de incertitudine - „Nimicul nepipăit să-l caut vrui, / Acela care tresare/ Nici nu şti de unde şi cum". Poezia e o cale de a trece dincolo de lumea vizibilului, în imaginar. Poezia rămâne o posibilitate, o aventură pasionantă în căutarea inexprimabilului, printre gâze şi păsări, repetând la un alt nivel capacitatea demiurgică primordială, văzută într-o manieră ludică.

Versificaţie

Tot volumul este construit cu economie voită de mijloace artistice. Rima poemului e împerecheată, dar există şi versuri libere. Măsura variază şi nu există un ritm bine determinat.

Modurile şi timpurile verbale

Timpurile predominante ale poemului sunt cele ale proiecţiei. Conjunctivul - „să fac", „să strecor" şi condiţional-optativul perfect - „aş fi voit" sugerează caracterul posibil al poeziei, o alternativă care pare a pleca din universul real, fără a se confunda cu el. Perfectul compus, ca timp al povestirii, plasează începuturile creaţiei artistice într-un trecut îndepărtat, indicând permanenţa poeziei. Natura ei proiectivă nu e contrazisă de această permanenţă, arta fiind o alternativă „cu vechime" a realului.

Concluzii

Mitul creaţiei, cu aura sa de mister şi sacralitate, e o constantă a operei argheziene, mărturie stând nenumăratele arte poetice. Familiarizat cu spiritul biblic, artistul vede în cuvânt capacitatea creatoare, elementul originar al existenţei, nu doar un simplu instrument de comunica gânduri sau sentimente. Cuvântul e forţa care clădeşte, rostirea devine creaţie, idee ilustrată şi de poemul analizat mai sus. Arghezi înţelege că artistului i se cere har, dar şi o desăvârşită stăpânire a „meşteşugului", faţă de care manifestă respect: „Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor".

---

Tag-uri: literatura, poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---