Discursul este dezvoltarea orală a unei teze.
Toate regidile oratorice expuse în cele precedente îşi găsesc forma concretă în discurs. Forma esenţială a tuturor discursurilor e aceeaşi. Ori ce discurs are un plan şi trebuie să întrunească anumite calităţi generale.
A. Planul
în planul discursului intră cele trei părţi esenţiale: introducerea, tratarea şi încheierea.

Introducerea (exordiu, de la exordiri- a începe) este începutul discursului, prin care oratorul ia contact cu ascultătorii şi le indică subiectul.
Dacă oratorul e necunoscut, ori dacă persoana lui are un rol oarecare la succesul discursului atunci oratorul îsi justifică prezenţa ori subiectul e antipatic, oratorul caută să risipească prejudiciile: va cere scuze, va arăta motivele şi, cu toate precauţiile necesare- va încerca schimbarea dispoziţiei. Va descoperi apoi subiectul, dar nu întreg, nici scopul; acesta de multe ori trebuie ţinut ascuns până când, într-un târziu, se iveşte momentul potrivit. Bineînţeles: când e vorba de lucruri neplăcute, asupra cărora trebuiesc pregătiţi ascultătorii.

Tonul şi forma introducerii poate fi comună (exordium legitimum) şi extraordinară (vehemens ori ex.abrupto). Aceasta din urmă se întrebuinţează în cazurile, când o pasiune puternică, de bucurie ori de durere, îi stăpâneşte pe ascultători.
Astfel începe Cicero primul său discurs împotriva lui Catilina: "Până când vei abuza, în sfârşit, Catilina, de răbdarea noastră? Până când ne va
eluda şi această nebunie a ta? Când se va sfârşi cu lăfăielile neînfrânatei tale îndrăzneli?.. "

Introducerea comună poate fi: simplă, solemnă ori insinuantă. Simplă e introducerea atunci, când fără nici o patetică, dar în conformitate cu scopul urmărit şi cu natura cazului, oratorul ia contactul cu ascultătorii, căutând să le câştige bunăvoinţa.

Solemnă e introducerea atunci, când oratorul de la început caută să dea expresia unei dispoziţii sufleteşti deosebite, produsă în el şi în ascultători de momentul zilei: sărbătoare, caz de mare bucurie ori de jale.
Insinuantă e introducerea atunci, când oratorul stând în faţa unor ascultători, cărora le lipseşte dispoziţia necesară, caută să producă această dispoziţie prin anumite insinuări.

Sf. Pavel în faţa Areopagului, începe aşa: " Bărbaţi atenieni, din toate vă văd foarte cucernici. Căci trecând şi văzând idolii voştri, aflat-am şi un altar, pe care era scris: Dumnezeului necunoscut. Pe cel de dar, fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc eu vouă.. "
Introducerea are următoarele patru izvoare: argumentele, accesoriile, lucrul însuşi şi ilustraţiile.

Prin argumente (ex visceribus causae) se face introducerea, când deja aici ne referim la unul sau altul din argumentele, despre care credem că e important ori necesar să le scoatem de acum în evidenţă.
Isus la biserică văzând pe femeia săracă cum îşi aruncă bănişorii în visterie, îşi începe vorbirea către Evrei cu adevărul principal: "Adevăr vă zic vouă, că această văduvă a aruncat mai mult decât toţi".
Prin accesorii se face începutul, când invocăm ori descriem anumite momente personale, de loc ori de timp, în legătură cu subiectul.

De exemplu vorbind despre înmulţirea pâinilor în pustiu, oratorul face mai întâi o privire asupra şesului întins, în ceasurile de seară, cu mulţime adunată în jurul lui Isus, răpite de învăţătura lui, fără să se mai gândească la trebuinţele trupului.
Prin lucrul însuşi se face introducerea, când oratorul, stând în faţa unor ascultători bine dispuşi începe prin a arăta direct subiectul vorbirei.
Familia sf. Părinte Papa Pius XI rostită în biserica vaticană de Rusalii în anul 1922 spune: "Totdeauna frumoasă, totdeauna mare este sărbătoarea Rusaliilor, alături de aceea a Naşterii Domnului şi a Paştilor Acestea wmt începutul răscumpărării şi desăvârşirea ei, în persoana dumnezeescului Răscumpărător. Rusaliile sunt începutul aplicării răscumpărării însăşi în lumea întreagă, la toate popoarele, la toţi oamenii... "

Prin ilustrări se face introducerea, când oratond începe cu ceva asemănător ori contrar, cu o teză greşită, cu ceva general ori cu exemple concerte, - toate au darul să pună de la început în lumină teza, care va fi dezvoltată.
De expemplu: vorbind despere curăţenia sufletului, începi cu descrierea unei grădini cu flori (aesmănare); la ură începi prin a arăta benejiciile împăcării (contrariul); la grija sufletului combaţi mai întâi părerea greşită, că toate religiile sunt bune; la cultul sfinţilor de la teza generală că toţi eroii sunt vrednici de cinste, etc.

Regulile exordiului sunt:
El se face, cu cea mai mare îngrijire, după ce ai pătruns întreg subiectul. A se feri de exordiul banal, comun, care se potriveşte la ori ce temă, chiar şi la una contrară, dar care nu are nimic comun cu subiectul actual.
Pe lângă subiect, trebuie să se ţină seama de loc, timp, de dispoziţia ascultătorilor şi de toate circumstanţele.
Să se evite preambulele lungi, să nu se anticipe nimic, prin care discursul şi-ar pierde interesul.
Stilul să jie simplu, totul să arate modestie, bunăvoinţă, probitate şi prudenţă.

---

Tag-uri: social, interactiune, individ, relatii

---

Categorie: Diverse  - ( Diverse - Archiva)

Data Adaugarii: 28 October '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---