FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 1,516
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Aparatul respirator si fiziologia respiratiei

Tag-uri Populare


anatomie   oase   corp   muschi   picioare   brate   otel   aliaj   metal   fier   omor   crima   otrava   investigatie   hormoni   medicina   plamani   sange   nas   organism   cunostinte   cercetare   cultura   inspiratie   china   energie   yin   yang   cosmos   aer   reproducere   secretie   glande endocrine   tesuturi   soare   respiratie  

All Tags

Famous Forum

 

Aparatul respirator si fiziologia respiratiei

 Q:   Intreaba despre Aparatul respirator si fiziologia respiratiei       
Aparatul respirator si fiziologia respiratiei Ca să poată prelua aerul din atmosferă şi să procure organismului oxigenul, ca să poată elimina din organism bioxidul de carbon în exces, rezultat din arderi, ca să poată să regleze centrul respirator din creier, în sfârşit, ca să poată echilibra presiunea atmosferică cu cea internă, aparatul respirator şi-a dezvoltat câteva organe şi subaparate, din care fiecare are funcţii deosebite, contribuind însă toate la complexul de fenomene mecanice, ventilatorii, chimice şi fizice care constituie respiraţia.

Astfel, aparatul respirator este format din căi aeriene superioare (nasul, faringele şi laringele) şi căi aeriene inferioare (traheea, bronhiile şi alveolele pulmonare).


Primul aparat prin care trece aerul inspirat este nasul, care are un rol foarte impo rtant în „prepararea" aerului ce trebuie să ajungă în plămâni încălzit, uşor umezit şi lipsit de impurităţi, indiferent de faptul că in atmosferă aerul poate să fie foarte rece sau foarte cald, uscat sau foarte umed, plin de impurităţi sau microbi.

Cavităţile nasului sunt căptuşite cu o membrană (mucoasă) bogată în vase de sânge, care joacă rolul unui radiator. în drumul de la nări până la amigdale aerul poate să se încălzească cu aproape 30°. Numeroase glande mucoase, comunicarea cavităţilor nazale cu ochii (lacrimile se scurg în nas; când plânge, omul trebuie să-şi sufle nasul), precum şi alte mecanisme asigură permanenta umezire a aerului.

Astfel încălzit şi saturat cu vapori de apă, aerul este adus la temperatura şi umiditatea necesare unei bune funcţionări a întregului aparat respirator.

Nasul joacă şi rol de filtru eficace; perii dispuşi la intrarea nărilor, firişoarelor fine de pe suprafaţa mucoasei, precum şi mucusul secretat reţin particulele de praf şi microbii, purificând aerul inspirat. Mucoasa tuturor căilor aeriene până la alveole este acoperită cu cili, nişte firişoare fine, dispuse ca un covor, care sunt animate de o mişcare vibratilă continuă de la interior spre exterior, în ritm de 12 mişcări pe secundă, aidoma unui lan de grâu bătut de vânt.

Covorul de cili deplasează lama subţire de mucus care îl acoperă şi care „fixează" corpurile străine fine (pulberi, praf, microbi, secreţii patologice), eliminând-o cu o forţă de neînchipuit: 1 cm de cili vibratili ridică în fiecare minut 6 grame cu 1 mm, putând să urnească chiar o greutate de 360 grame.

Este de la sine înţeles cât de importante sunt aceste sisteme de „purificare", dacă ne gândim că omul inspiră în fiecare minut câteva milioane de particule de praf. Numai briza de zi care bate dinspre mare spre uscat este lipsită de praf. In schimb, chiar pe crestele munţilor pătrund la fiecare inspiraţie 10 000 de particule, iar în aerul din oraş numărul acestora ajunge la 5 miliarde, ceea ce face ca un locuitor din mediul urban să introducă în aparatul său respirator, în cursul vieţii, aproximativ 50 kg de praf (echivalentul unui sac cu ciment), cantitate care este până la de zece ori mai mare In profesiunile în care inhalarea pulberilor este mult mai accentuată (mineri, măturători, cioplitori în piatră, fochişti, muncitori la sablaj sau cu ciment).

Odată cu praful pătrund în nas şi microbi. Firişoarele şi mucusul (care este antiseptic) reţin şi omoară microbii; nasul este astfel prima şi cea mai eficace barieră naturală împotriva infecţiilor, filtrând şi sterilizând considerabil aerul care trebuie să ajungă în plămâni. Nasul reglează reflex reacţia aparatului respirator faţă de aerul atmosferic. Se desprinde —.în concluzie — cit este de importantă inspirarea aerului „pe nas" şi nu pe gură, unde lipsesc aparatelor de Încălzire, de umezire şi de purificare a aerului.

Din nas aerul trece prin faringe, aflat în regiunea în care calea respiratorie se desparte de cea digestivă, acolo unde cavitatea nazală comunică cu cavitatea bucală. Între faringe şi trahee, la capătul superior al acesteia se află un aparat format din cartilaje, oscioare şi muşchi, laringe, care se astupă cu un căpăcel, când înghiţim şi se deschide când respirăm. Prevăzut cu corzi fine, dispuse in calea curentului aerian, laringele s-a adaptat şi s-a specializat, fiind organul vocii, emiţând prin vibraţia corzilor sunetele care caracterizează vocea umană.

Sub laringe se află un tub lung de 15 cm, format din inele cartilaginoase, denumit trahee. La partea inferioară, cam în dreptul inimii, traheea se bifurcă în cele două bronhii principale, care la rândul lor se ramifică aidoma unui arbore în aproape 25 de milioane de rămurele din ce în ce mai înguste, până la un diametru de jumătate de milimetru. Toate aceste canale şi canalicule sunt căptuşite cu o membrană fină, mucoasa, care cuprinde în grosimea ei glande ce secretă mucus şi care este acoperită cu cilii care au fost menţionaţi, iar peretele canalelor conţine fibre musculare, ce permit să se mărească sau să se micşoreze calibrul acestor conducte.

Contracţia spastică de mai scurtă sau de mai lungă durată a acestor fibre musculare, provocată de o hipersensibilitate a acestora, determină o închidere temporară totală sau parţială a căilor de conducere a aerului, fiind una din cauzele declanşării unei crize de astm bronşic.

Ca perii unei pensule, fiecare rămurică se ramnifică în 15—20 de ramuri, ce se termină în nişte cămăruţe, alveolele pulmonare, care prin aşezarea lor au aspectul unor numeroase boabe de struguri pe un ciorchine. Canalele aeriene, din ce în ce mai fine şi mai înguste (bronhii, bronhiole) şi alveolele formează ţesătura fină a plămânului, un organ ca un burete, aşezat în cavitatea toracică şi având un schelet de fibre elastice, plin cu aer şi vase de sânge. Privind o conopidă ne putem imagina structura plămânului, cu ramurile de bifurcare şi alveolele în număr de aproximativ 400 de milioane de bobite nu mai mari decât o gămălie de ac.

În pereţii alveolelor se găsesc vase capilare de sânge. Se înţelege că dilatarea accentuată a acestor cămăruţe şi a canalelor care se deschid în ele (eforturi sportive prelungite, suflători în sticlă sau instrumente muzicale, tuse violentă prelungită) poate să provoace ruperea pereţilor alveolelor, confluarea acestora şi constituirea unor cămăruţe mari, unor bule, unui emfizem, stare patologică în care plămânul este umflat, hiperdestins.

Plămânul drept (format din trei lobi) şi plămânul stâng (format din doi lobi) sunt înveliţi de o dublă foiţă subţire, pleura. În mod normal aceste foiţe sunt aderente, una învelind plămânul, cealaltă căptuşind faţa internă a toracelui; ele fac ca plămânii să fie solidari în mişcări cu toracele şi diafragma

Prin dilatarea toracelui (operaţie pe care o fac muşchii inspiratori şi contracţia diafraginului care coboară), plămânii se umflă ca nişte foaie şi aerul atmosferic pătrunde în alveolele destinse (inspiraţia), iar prin îngustarea toracelui şi ridicarea boitei diafragmului, aerul este dat afară din plămâni (expiraţia).

O dată cu căile aeriene se ramifică şi arterele pulmonare (care aduc de la inimă la plămâni sângele încărcat cu bioxid de carbon) şi venele pulmonare (care duc de la plămâni spre inimă sângele încărcat cu oxigen). Şi vasele de sânge se despart în milioane de rămurele; împreună cu ramurile terminale ale arborelui respirator se ramifică în vase capilare sangvine, care îmbracă cele aproape 400 de milioane de alveole, aşa încât fiecare spaţiu aerian alveolar se află ca într-un coşuleţ constituit dintr-o fină împletitură a reţelei vasculare. Prin pereţii alveolelor şi vaselor capilare se face schimbul de gaze dintre aerul atmosferic şi sânge. Globula roşie din sânge se plimbă în jurul unei alveole timp de o secundă, în care, pe de o parte fixează oxigenul din aerul atmosferic inspirat în alveolă, spre a-1 duce la ţesuturi, iar pe de altă parte descarcă bioxidul de carbon (rezultat din arderile din organism) în aerul din alveolă, care urmează Fă fie eliminat prin expiraţie în atmosferă. Acest schimb într-un sens şi în altul este asigurat de cele 400 de milioane de alveole, a căror suprafaţă desfăşurată se cifrează la 400 metri pătraţi într-o inspiraţie profundă.

Plămânii sunt umpluţi de obicei cu 3 litri de aer, la care se mai adaugă 0,5 litri la o inspiraţie obişnuită, ceea ce face ca în permanenţă să fie primenită 1/6 din aerul pulmonar. In repaus omul ventilează pe minute 8 litri de aer, la o activitate sedentară 16 litri, în mers 24 litri, la un efort (alergare) 50 litri. Într-o zi ventilează 24 000 litri de aer, volum care variază cu activitatea şi tipul constituţional. La un efort mediu pot fi ventilaţi 3,5 litri de aer într-o inspiraţie, iar la un efort mare, cu antrenament 5,5 litri. Cele mai mari ventilaţii sunt atinse de sportivii care fac canotaj. Respiraţia se adaptează nevoilor de oxigen ale organismului. Ori de câte ori acestea sunt crescute (activitate musculară crescută, efort, febră, unele boli), frecvenţa respiraţiei creşte.

In sistemul nervos central şi anume în bulb se afla centrul nervos care comandă şi reglează mişcările respiraţiei prin nervii ce se distribuie în musculatura toracelui, motorul acestor mişcări. La acest centru vin impulsuri care îl excită sau îl deprimă şi de la el pleacă spre muşchii respiratori comenzi pentru accelerarea sau încetinirea ni iscărilor respiratorii. Prin voinţă mişcările respiratorii pot îi accelerate sau încetinite, dar în realitate centrul respirator este excitat de unii factori, printre care cei chimici (O şi.CO2) sunt cei mai importanţi. Bioxidul de carbon din sânge, într-o anumită concentraţie, este excitantul fiziologic al respiraţiei, un adevărat hormon respirator.

Introducând numai oxigen în sângele unui animal, mişcările respiratorii încetează, deoarece musculatura toracelui nu mai primeşte comenzi de la centrul respirator, care este lipsit de CO2, excitantul lui natural.

Sursa Imaginii - freedigitalphotos.net


Tag-uri: plamani, nas, faringe



Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 17 February '08


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :