Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Romancier realist interbelic (deşi debutează la sfârşitul secolului al XIX-lea, succesul îl va cunoaşte în perioada dintre cele două războaie mondiale), Sadoveanu are o anumită viziune romantică pe care o proiectează asupra eroilor săi, văzuţi, în mare parte, ca nişte simboluri. Excelent povestitor, el este şi creatorul romanului istoric românesc, într-o perioada în care în literatura română încercările erau destul de modeste, iar literatura europeană produsese deja scriitori de succes precum Walter Scott sau Al. Dumas la care romanul istoric se suprapune celui de aventuri.

Sadoveanu este considerat un autor de proză tradiţiona listă, însă critica actuală descoperă la el o dispută între tradiţie (interes pentru satul tradiţional, pentru istorie şi social, folclor, obiceiuri, tradiţii, structură tradiţională) şi modernitate (inserarea sau prelucrarea mitului în structura operei - creanga de aur în romanul cu acelaşi titlu, Mioriţa şi mitul lui Isis şi Osiris în Baltagul, mitul Antihristului în Zodia Racului etc).

Romanele istorice, romantice prin atmosferă, sunt proze de evocare ce surprind câteva etape din istoria naţională: etapa fabuloasă a începutului (evocarea Daciei şi a religiei străvechi - Creanga de aur), epoca eroică a lui Ştefan cel Mare (Fraţii Jderi), secolele al XVI-lea - al XVII-lea cu domniile lui loan Vodă cel Cumplit, Vasile Lupu sau Duca Vodă {Şoimii, Nicoară Potcoavă, Nunta domniţei Ruxanda, Zodia Racului).

N. Manolescu propune o împărţire - cu sens general - în „romane ale vârstei de aur, ce zugrăvesc o societate patriarhală şi idilică, stabilă, bogată, armonioasă şi protocolară {Nunta... şi mai ales Fraţii Jderi), şi romane ale decăderii, în care paradisul apare devastat, domniile sunt nesigure şi frământate {Şoimii şi Nicoară Potcoavă, Vremuri de bejanie, Neamul Şoimăreştilor şi, cel mai bun dintre toate, Zodia Racului)" (N. Manolescu, Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2002, p. 185).

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Titlu este alcătuit din două unităţi în care a doua parte are rolul unei apoziţii, explicând metafora de la început. Zodia Racului, adică a Racului, subliniază situaţia dezastruoasă în care se afla ţara în vremea domnitorului Duca Vodă, regresul la care este obligată civilizaţia moldovenească.

Tema este istoria Moldovei în secolul decadenţei (secolul al XVII-lea).
Romanul are 33 de capitole, cu trei linii epice: evocarea Moldovei, domnia lui Duca Vodă şi povestea de dragoste dintre Alecu Ruset şi Catrina, fiica lui Duca. Titlurile capitolelor indică, prin rezumat, conţinutul capitolului respectiv: de exemplu, capitolul I „în care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o ţară îndepărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele", iar capitolul XXXIII - „Cel din urmă, în care domniţa Catrina mai vede o dată pe beizade Alecu".

Sursa de inspiraţie pentru roman o constituie scrierile cronicarilor moldoveni (mai ales Ion Neculce).

Trăsături specifice

Procedeul narativ (al călătorului străin - abatele francez Paul de Marenne) a fost împrumutat de la Montesquieu şi este utilizat ca pretext pentru descrierea spaţiului şi timpului istoric. Evocarea Moldovei are în centru motivul paradisului devastat. Mai mult de jumătate din roman este ocupată de contemplarea ţării prin ochii abatelui, care nu este ales întâmplător de origine străină, el având capacitatea de a remarca paradoxalul contrast dintre arhaicul şi modernul acestui ţinut. Sadoveanu nu este însă interesat de peroraţiile filozofice ale abatelui, ci doreşte, mai degrabă, să realizeze o frescă social-istorică: „în Zodia Racului (...) se face cronica shakespeareană a unei epoci tulburi şi sângeroase, a unei lumi roase de intrigi josnice, în care tot al doilea om este o iscoadă sau un asasin pIătit."(N. Manolescu, op. cit., p. 198).

Abatele este călăuzit în călătoria sa de beizade Alecu Ruset, fiul fostului domnitor, Antonie Ruset care doreşte să ajungă în ţară pentru a se întâlni cu femeia pe care o iubeşte şi care este tocmai fiica duşmanului său. El este pentru de Marenne mai mult tovarăş de discuţii şi ghid în prezentarea celor două feţe ale Moldovei (fabulosul şi situaţia economică dezastruoasă), decât apărător, pentru că este, la rândul lui, ameninţat de Duca pe care va încerca să-l şantajeze cu nişte scrisori compromiţătoare.

Povestea de iubire dintre Alecu şi Catrina (ce trimite la Romeo şi Julieta de W. Shakespeare) va complica acţiunea, pentru că duşmănia dintre Duca şi Ruset nu se poate încheia decât printr-o tragedie - moartea lui Ruset.

Principalul interes al naraţiunii stă, însă, în zugrăvirea contrastului dintre lumea civilizată, reprezentată de abate şi de principele Ruset şi lumea arhaică, primitivă a unei Moldove secătuite. Călătorul francez este uimit de sălbăticia locuitorilor care comunică uşor cu natura, de modalitatea de a trece râul în spatele unui om (neexistând poduri), pentru a fi imediat contrazis de bogăţia gastronomică la care este invitat şi pe care o descoperă în casa unui şătrar, Lăzarel Griga. Apoi, căpitanul Ilie Turculeţ (care are misiunea protejării abatelui) ştie să ghicească semnele naturii, anunţând o ploaie zdravănă de care abatele se minunează; interogat, Turculeţ răspunde: „Cuvioase părinte, n-am cerut sfat niciunui cetitor în stele; văd însă graurii în cârduri cu cioarele şi cu stâncile, şi cunosc mai ales după glasul acelor cioare şi acelor stânci că vremea se strică."

Paradisul vegetal întâlnit în cale este completat de sălbăticia poienilor cu zimbri, în faţa cărora abatele „se simţi pătruns de un simţământ de evlavie, privind minunea dumnezeirii, într-o clipă strălucită şi fără pereche în eternitate." Popasul este prilej de a face cunoştinţă cu diversitatea culinară a Moldovei. N. Manolescu notează, referindu-se la găzduirea lui Lăzărel Griga: „Un moment esenţial pentru obiceiurile idilicei Moldove sadoveniene este primirea oaspeţilor. (...) Şătrarul începe prin a juca în faţa abatelui şi a beizadei comedia ospitalităţii jignite: «Nu se poate! strigă el iar cu îndărătnicie. Măria ta, dacă eşti sub acoperământul meu, mai bine păleşte-mă în frunte şi mă omoară decât să-mi spui asemenea vorbe. Cum pot eu să vă las fără să vă stau înainte cu pâine şi sare, ca un bun creştin ce sunt?»" (N. Manolescu, op. cit. p. 193). Pentru început li se oferă ceapă şi vin acrişor - mijloc de a doza plăcerile mesei. Apoi, li se pun înainte „zamă de găină", sarmale, claponi în ţiglă, plăcinte (pentru care abatele cere reţeta), urcioare cu vin vechi. Pentru refacere, borşul de potroace din zori de zi.

Paradisul este numai aparent. Oameni, alungaţi din satele arse, pentru că nu şi-au putut plăti birurile, rătăcesc, trăind în mizerie şi găsindu-şi adăpost numai în mijlocul naturii. Paradisul devastat este rezultatul monstruoasei domnii a lui Duca Vodă, în imaginea căruia se identifică mitul Antihristului. Fresca nu păstrează numai dimensiunea strict istorică, domnia fiind proiectată în mit. În capitolul XXIV - „Despre cele şase semne care s-au arătat într-o iarnă în zilele Ducăi-Vodă" - apar simbolurile unor nenorociri: icoana care „vădeşte lacrimi" de la Mănăstirea Nemţu, cutremurul, viforul, steaua cu coadă (cometa), corbul ce vesteşte moarte, clopotul care bate singur, toate anunţă prezenţă Antihristului, după cum prevesteşte un bătrân orb (în figură căruia îl recunoaştem pe Tudor Şoimaru din romanul Neamul Şoimăreştilor).

Nararea se face la persoana a III-a, perspectiva narativă îi aparţine unui personaj-reflector - abatele de Marenne, evenimentele se derulează în ordine cronologică (doar scurte incursiuni în trecut), construcţia este-naţionalistă, deductivă, iar interesul cade pe istorie, social, natură, tradiţii, obiceiuri.

Caracterizarea personajelor

Personaj romantic, temperamental, dar cu o morală îndoielnică (nu se dă în lături de la şantaj), Alecu Ruset trăieşte cu pasiune sentimentele pentru Catrina, de a cărei iubire este orbit (nu întâmplător s-au făcut trimiteri la mitul lui Tristan şi al Isoldei, unde iubirea era o poţiune magică ce-ţi ia minţile). Lipsit de luciditate, dar cu spiritul aventurii, el îşi va urmări iubita până la Istambul, încercând, mai târziu, să împiedice nunta Catrinei cu Ştefan (soţ hotărât de Duca), răpind-o pe aceasta. Om fin, iubitor de petreceri, cunoscător de limbi străine, cultivat, el eşuează în iniţiativele sale tocmai pentru că este condus de impuls; va fi prins de oamenii lui Duca şi va fi ucis cu o lovitură de buzdugan. „Ruset are deci neşansa în dragoste a mai tuturor personajelor sadoveniene (...) G. Călinescu a observat că eroului sadovenian îi lipseşte «ţinuta înalt virilă», el melancolizându-se repede şi eşuând din această cauză (...) Neîmpliiiirea şi tragicul în dragoste se datoresc unor împrejurări exterioare (...) În Zodia Racului, felul cum politica pătrunde în dragoste este cel mai semnificativ. Ruset şi Catrina sunt despărţiţi de ţesătura de intrigi de la curte, de politica lui Duca. Cei doi sunt victimele politicii domneşti." (N. Manolescu, op. cit., p. 203).

Georgie Duca-Vodă este tipul despotului (şi simbolul Antihristului), care se foloseşte de cele mai atroce metode pentru a-şi elimina rivalii, intrigant, mincinos, crud. Nu este iubit nici de popor, nici de boieri, fiind un domn fără slăbiciuni şi, de aceea, greu de înfruntat.

Stil. Limbaj.

Limbajul personajelor este, ca în toate operele sadovenieine, unul ceremonios, un limbaj în care fonetismul moldovenesc face concurenţă cuvântului cu iz arhaic din cronicile străvechi. Tonul solemn, grav, asociat vorbirii populare, caracterizate prin duioşie şi înţelepciune (e un fel de a spune vorbire populară, pentru că - se ştie - limba lui Sadoveanu este intens prelucrată, sinteză de limbaj ţărănesc şi vorbire inspirată din scrierile lui Neculce) contribuie la crearea atmosferei de epocă.

Evenimentele istorice şi aventurile personajelor constituie doar pretext pentru descrieri ale naturii, pentru prezentarea ritualurilor, a obiceiurilor: petreceri, servirea mesei, vestimentaţie, comportament, protocol etc. Lexicul arhaic şi regionalistic (smead, poleac, contăş, cobur, sminteală „pagubă, pierdere", avă, mişel „sărac, nevoiaş", a rebegi se gâcea, şătrar „negustor ambulant care vinde la şatră", hirsut etc.) este completat de construcţii perifrastice, amintind de cronicile vechi („mă închin cu plecăciune", „a găsit cu cale", „a asmuţii: glas de ceartă") şi de generoase figuri de stil - metafore, epitete, comparaţii, hiperbole: „cu toate că n-avea oboseală, Ruset simţea un păienjeniş ghimpos.

Visul i se ştersese, veninul lui îi rămăsese încă în inconştient", „Larma sălbatică îl întâmpină", „de aceea veselia lor e fiică a disperării", „Lazurile Bahmetea se potmoliseră, morile stătuseră, hanurile se cumpăneau în trei păreţi cu acoperişurile arse (...), fântâni spurcate de leşuri, cruci însemnând morţi năprasnice (...)", „O pădure (...) îmbrăca pământuri în valuri, spre zări nesfârşite. Vântul suna în stejarii din margine. (...) Era o fantasmagorie de vis de nespusă frumuseţă, ca un pământ feciorelnic descoperit întâi".

---

Tag-uri: literatura, roman istoric

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---