Încadrare în epoca literară. Curente şi orientări literare. Receptări critice.
Deşi numele poetului şi, mai ales, al gazetarului este destul de cunoscut încă din 1904, când publică o parte din ciclul Agate negre şi eseul Vers şi poezie, fenegându-şi începuturile simboliste, recunoaşterea va veni după apariţia primului volum din 1927 - Cuvinte potrivite. Fără îndoială, Arghezi face parte din literatura interbelică, afirmându-se ca unul dintre cei mai originali poeţi moderni şi, în acelaşi timp, ca unul dintre cele mai controversate nume.

Complexitatea operei sale a îndreptăţit o serie de puncte de vedere, adesea opuse, care au fost departe să epuizeze misterul poeziei sale. Criticul Eu gen Simion spunea în acest sens în Scriitori români de azi -„... deşi avem despre această întinsă literatură studii serioase, mai vechi sau mai noi, deşi s-au spus despre ea lucruri inteligente şi adevărate, opera argheziană are încă multe secrete. Acestea nu sunt de nuanţă, ci de esenţă... iar în ce priveşte simbolurile fundamentale ale poeziei, dintre acelea întoarse pe toate feţele, mai sunt încă multe de spus."

Apariţia volumului Cuvinte potrivite nu e acceptată de toată lumea, dar „fanaticii poeziei argheziene au fost în orice caz mai puţini decât detractorii" - ne spune criticul Nicolae Manolescu. Până şi cei care credeau în lipsa de har a operei sale trebuie să-i recunoască inefabilul. Vladimir Streinu încheia studiul despre primul volum arghezian, spunând - „Şi în sfârşit acum, când mecanismul arghezian îmi stă demontat în faţă..., simt că... rămâne un duh inanalizabil care mă umileşte. încerc o dramă de inteligenţă".

Poezia Testament deschide volumul Cuvinte potrivite, reprezentând o declaraţie surprinzător de matură şi unitară pentru un prim volum.

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Poemul este o artă poetică definitorie pentru întreaga creaţie a lui Arghezi, precizând şi liniile de forţă ale esteticii volumului următor - Flori de mucigai. Testament este un crez artistic lucid, populat cu imagini şocante ale viziunii personale asupra legăturii cu trecutul, dar şi asupra artei. Titlul sugerează continuitatea în timp a generaţiilor, dar şi ideea unei moşteniri spirituale întruchipată de poezie.

Concepţia asupra artei are, fără nici un dubiu, puternice influenţe baudelairiene, anunţând o nouă estetică în literatura noastră - estetica urâtului. Arta devine o alchimie originală, transformând o serie de elemente considerate până atunci apoetice - „bube, mucegaiuri şi noroi". Această magică devenire este posibilă prin travaliul intens al poetului, ce se percepe atât pe sine, cât şi arta lui, ca pe o conştiinţă responsabilă şi vindicativă. Produs al unei munci titanice a artistului, arta e un ferment care acţionează în timp şi înnobilează materialul considerat până atunci impur - „Şi, frământate, mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri şi icoane". Modelul inspirator pentru acest tip de estetică este uşor de recunoscut în volumul lui Baudelaire - Florile răului. Influenţa poetului francez este dublată de o puternică implicare în mediu, ce face din poet nu numai o conştiinţă artistică, ci şi una socială. Există între poet şi înaintaşii săi o continuitate de efort şi de spirit, el asemenea lor, este un truditor, un făuritor al propriei lumi.

Criticul George Călinescu vedea în această poezie „o viziune de sus a germinaţiei antropologice". În opinia sa, nu ideea legăturii între generaţii este importantă - „ci teribila sforţare pe care trebuie s-o facă natura pentru a obţine un rezultat."

Elemente de structură şi compoziţie.

Poezia conţine şase strofe inegale, versurile scurte alternând cu cele mai lungi. Structura ei internă are la bază succesiunea ipostazelor pe care le întruchipează simbolul central al poeziei - „cartea". Incipitul poemului stabileşte într-o manieră directă natura spirituală a acestei moşteniri -„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte". Arta face parte dintre bunurile perene, de natură spirituală, singurele care merită lăsate urmaşilor. Adresarea directă e o formă de asumare a discursului liric, de împărtăşire a viziunii. Finalul dezvăluie natura vindicativă a poeziei argheziene, menită să fie vocea răzbunătoare a suferinţei generaţiilor trecute de robi - „Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei". Simbolurile alese au o extraordinară concreteţe şi materialitate.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

Metafora este figura dominantă, şocantă prin caracterul său concret. Prima strofă se centrează în jurul ideii de continuitate între generaţii, o continuitate asigurată prin intermediul artei. Cu ajutorul metaforei, trecutul capătă o imagine cutremurătoare şi sumbră - „de osuar" - cum va comenta George Călinescu - „în seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci". Prima ipostază a simbolului central al poeziei, cartea, este treapta, idee dezvoltată tot prin intermediul metaforei - „Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, / Cartea mea-i, fiule o treaptă". Semnificaţia acesteia ne relevă poezia ca pe o piatră de încercare pentru fiecare generaţie, o probă de foc, menită să asigure continuitatea în timp a creaţiei artistice. Epitetul „răzvrătită anunţă o idee dezvoltată şi în strofele următoare - actul artistic are o valoare răzbunătoare, justiţiară.

Strofa a doua va aduce o altă ipostază a cărţii „hrisovul". Acesta, prin valoarea sa arhaică, vorbeşte despre trecut, atestând prin suferinţa străbunilor nobleţea artei. Mircea Scarlat vorbea în Cartea a şasea din Istoria poeziei româneşti despre latenţa pe care o conţine poezia argheziană, ce se afirmă în primul rând ca expresie. Arta există ca formulare, iar „cuvântul instaurează realităţi" - ne spune criticul.

Strofa a treia dezvăluie transformarea baudelairiană a poeziei, ce rafinează un material, aparent lipsit de suavitate şi apoetic, dar important pentru relaţia cu trecutul - „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară". Poezia devine vocea care sparge o tăcere de veacuri, o tăcere sinonimă cu interdicţia comunicării şi cu robia. Contrar părerii generale, brutalitatea şi insolitul „materialului" poetic - „ndemnuri pentru vite" - „zdrenţe, muguri şi coroane" - „veninul" ,'- „bube, mucegaiuri şi noroi" sau „ocara" - nu exclude suavitatea şi gingăşia. Acestea se ascund în cele mai neaşteptate contexte, pentru că estetica urâtului include şi ea o poetizare - „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat- am frumuseţi şi preţuri noi". Metafora este modalitatea artistică prin care se realizează transformarea alchimică a noului tip de frumuseţe şi de poezie -„Veninul strâns l-am preschimbat în miere". Veninul şi ocara sugerează conform esteticii urâtului o extindere a limitelor poeticului, înglobându-se în poezie aspecte inedite - limbajul popular şi argotic, registrul familiar, mahalaua, lumea hoţilor şi puşcăriaşilor ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte limbajul artistic, Dinu Flămând remarca în Intimitatea textului că poezia lui Arghezi se sprijină pe substantiv, având o „substantivitate compactă" ce-i conferă şi caracterul concret despre care se tot vorbeşte. Această substantivizare nu subordonează poezia planului obiectiv, actul artistic transcede realitatea, construind o alta - „Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, / Hotar înalt cu două lumi pe poale". Semnificaţia celor două lumi se poate extinde printr-un joc al antitezelor actului artistic - viaţă/ moarte, real/ imaginar, obiectiv/ subiectiv, concret/ abstract.

Trebuie remarcat vizionarismul imaginilor artistice, majoritar vizuale -„Ea e hrisovul nostru cel dintâi" - „Prin râpi şi gropi adânci" sau „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane". Însă, Arghezi nu realizează descrieri, în sensul tradiţional al cuvântului - la el întotdeauna imaginaţia va avea câştig de cauză în faţa realităţii, realizând transcederea. Astfel e posibilă îmbogăţirea poeziei cu noi semnificaţii - „preţuri", lărgind canoanele frumuseţii acceptate până atunci - „Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi".

În acelaşi timp, actul artistic va căpăta o valoare vindicativă şi purificatoare totodată, reuşind să răzbune nu numai durerea generaţiilor trecute de robi, dar şi păcatul originar - „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor". în ciuda prezenţei negilor, bubelor şi durerii, poezia presupune o valoare de catharsis, o purificare prin artă, căreia nu-i lipseşte îndrăzneala. „Ramura obscură" vine să se aşeze în antiteză cu „ieşită la lumină", insistând asupra misterului şi inefabilului poeziei - „E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi".

Scrierea cu majuscule din ultima strofă poate avea mai multe semnificaţii. „Domniţa întinsă leneşă pe canapea" care „suferă" poate fi interpretată ca aluzie socială, poezia depăşind barierele de clasă, adresându-se tuturor, bogaţi şi săraci deopotrivă, dar şi ca respingere a poeziei facile, comune. într-o situaţie asemănătoare se află „Robul" şi „Domnul". Ele pot fi înţelese atât în sens categorial, social - robul este sclavul, iar domnul este cel care-l asupreşte, cât şi religios - robul este cel care crede, în sensul de „robul lui Dumnezeu", iar Domnul se referă la divinitate. La un poet aşa de complex cum este Arghezi, nu trebuie să excludem şi o aluzie ce ţine de teoria comunicării - robul ar putea fi emiţătorul mesajului artistic, poetul, iar domnul este destinatarul acestuia, cititorul. Se insistă astfel asupra efortului de creaţie, în comparaţie cu aparenta uşurinţă a receptării ei - „Robul a scris-o, Domnul o citeşte". Aceeaşi ultimă strofă conţine şi o altă imagine importantă sub aspectul creaţiei artistice, împerecherea celor două simboluri în procesul creaţiei -„slova de foc" şi „slova făurită". Semnificaţia „slovei făurite" ţine de munca intensă a poetului, Arghezi declarându-se un adept al meşteşugului, al cizelării îndelungi a versurilor. „Slova de foc" vine să completeze travaliul artistic, alăturându-i inspiraţia, talentul - „focul divin".

Versificaţie

Versurile au rimă împerecheată şi măsură variabilă, de 9-11 silabe. Nu există ritm, în sensul clasic al termenului, dar poemul prezintă un ritm interior.

Semnificaţia modurilor şi timpurilor verbale.

Timpul preponderent al poemului este prezentul, ilustrând simultaneitatea dintre actul creaţiei şi rostire. Geneza misterioasă a poeziei are loc chiar sub ochii noştri. Timpurile proiecţiei, viitorul şi conjunctivul - „voi lăsa" sau „să urci" - sunt folosite pentru a sugera o acţiune viitoare, o intenţie despre a cărei realizare nu ştim nimic. Legătura cu trecutul se realizează şi prin folosirea perfectului compus, timp al povestirii, cu o mare încărcătură epică, sugerând aici ieşirea din realitatea imediată şi cufundarea într-o altă lume. Perfectul simplu -.„făcui" -imprimă un plus de rapiditate imaginilor poeziei, anunţând o acţiune care abia s-a încheiat. Gerunziile - „lăsând" sau „torcând" - lasă. impresia unei continuităţi a actului artistic, având şi o valoare muzicală deosebită.

Concluzii

Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică reprezentativă, atât pentru estetica urâtului, cât şi pentru ideea de modernitate în literatura noastră. Extraordinara concreteţe a limbajului, cât şi zonele noi pe care le explorează, sunt caracteristicile importante ale acestei poezii. De altfel, poemul transpune în poezie ideile teoretice exprimate într-un cunoscut articol ce apare în acelaşi an cu volumul Cuvinte potrivite, 1927 - Ars poetica. Scrisori unei fetiţe - „m-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroase, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal".

---

Tag-uri: poezie

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---