„Atunci de ce ai lăsat acasă atatea deprinderi, un trai cat se poate de ademenitor şi o domnie plină de strălucire, şi te-a cuprins dorinţa să vii la nişte barbari? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi aduci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?" Morala aparţinea regelui geto-dac Dromichaites şi-i era adresată, în timpul unui ospăţ, ilustrului său prizonier, regele Lisimah, general renumit, oţelit în ale războaielor împreună cu cei mai redutabili luptători ai vremii - macedonenii lui Alexandru cel Mare.

Scena, cu aparenţă de legendă, se desfăşura în 292 î.e.n., la Helis, capitala geţilor lui Dromichaites; era ultimul act al unei confruntări ce dura de caţiva ani şi era categoric imprevizibilă. Căci cine şi-ar fi închipuit că oastea lui Lisimah, adică celebra falangă macedoneană, neînvinsă nici în marile bătălii cu „pintenul" teban, nici în cele cu înfricoşătorii călăreţi asiaţi sprijiniţi de „blindatele" Indiei - elefanţii de luptă - va fi spulberată în Dacia, nume neglijat în eşichierul strategic al vremii? Şi totuşi, dacă orgoliosul Lisimah şi-ar fi amintit de Darius cel Mare, de „stăpanul lumii" pe la anii 500 î.e.n....

Căci atunci, în 514 î.e.n., cand incredibila victorie a grecilor lui Miltiades contra tăvălugului persan nu putea fi prevăzută nici măcar în glumă şi cand numai ştirea că perşii lui Darius s-ar fi pus în mişcare ar fi înspăimantat orice războinici ai vremii, puhoaiele Persiei (700 000 de oşteni) au găsit peste Dunăre ostile gete , care hotăraseră să-l înfrunte. Ceea ce l-a făcut pe Herodot să se minuneze, deoarece multe neamuri, intre care şi tracii sud-dunăreni, s-au închinat lui Darius fără nici un fel de Impotrivire, dar „geţii. luaseră hotărarea îndrăzneaţă de a-l înfrunta", de aceea, conchide părintele istoriei, geţii „sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci".

Chiar mai apropiat de aventura lui Lisimah la nordul Dunării, exista un antecedent macedonean convingător: în 335 î.e.n., Alexandru cel Mare a trecut Dunărea în fruntea unei oştiri. Cronicarul (Arrian), aproape sigur favorabil eroului macedonean, spune doar ca Alexandru s-a menţinut acolo o zi, spre a-i speria pe geţi, dar nu şi dacă cei 4 000 de călăreţi şi cei 10 000 de pedestraşi ai geţilor l-ar fi alungat pe macedonean. Oricum, Lisimah s-a încumetat peste Dunăre exact atunci cand geto-dacii, sub mana înţeleptului şi energicului Dromichaites, se întăriseră în cadrul unei formaţiuni statale puternice în Campia Română. încă prin secolele VI-V î.e.n. aristocraţia militară geto-dacică era puternică. Nu o dovedeşte numai opoziţia armată organizată la incursiunea lui Darius cel Mare. Morminte princiare bogate (coifuri, falere, aplice, podoabe etc), ca acelea de la Agighiol, Peretu, cetăţi de refugiu bine fortificate, în tot spaţiul geto-dac, celebrul însemn al oştirii geto-dace (balaurul şuierător, cu cap de lup şi coada penată), incizat pe o ceaşcă găsită la Budureasca-Prahova, datand din secolul al IV-lea î.e.n., arată existenţa unor comunităţi social-politice bine conturate şi puternice, în cadrul democraţiei militare.

Dromichaites îl va fi stanjenit pe Lisimah încercand să păstreze independenţa organizaţiei sale statale, şi să afirme unitatea dintre teritoriile geto-dace de pe ambele maluri ale Dunării. Oricum, hotarul nordic al Macedoniei lui Lisimah nu mai putea fi aşezat, cu uşurinţa de pe vremuri, pe Dunăre. Dromichaites şi Lisimah erau egal interesaţi şi în controlul bogatelor cetăţi greceşti de pe coasta Pontului Euxin.

---

Tag-uri: istorie, antichitate, personalitati

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 02 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---