În mod paradoxal, reconstituirea istoriei rromilor din România în perioada regimului comunist este chiar mai dificilă decât pentru anii celui de-al doilea război mondial. Multă vreme în România nu a existat o politică specială faţă de rromi. Iar când, la sfârsitul anilor ′70 şi începutul anilor ′80, autorităţile şi-au pus problema găsirii unei soluţii la situaţia socială dificilă a populaţiei rrome, şi când într-o anumită măsură s-a şi acţionat în această direcţie, această politică nu a fost făcută publică. Materialele respective (statistici, hotărâri ale forurilor politice şi administrative, chiar unele cercetări sociologice etc.) nu au fos t publicate nici până astăzi, şi va trebui să mai aşteptăm mulţi ani până când arhivele care le adăpostesc vor fi puse la dispoziţia cercetătorilor.

În consecinţă, informaţia oficială privitoare la rromi accesibilă cercetătorului este puţină şi nu întotdeauna semnificativă, iar apelul la istoria orală presupune un tip de cercetare pe care lucrarea de faţă nu şi l-a propus. În această situaţie, până la o cercetare de amploare, care să aibă în vedere cu prioritate informaţia de arhivă acum inaccesibilă, suntem nevoiţi să ne limităm la a face o schiţă a istoriei postbelice a acestei populaţii .

După încheierea episodului Transnistria, rromii care au supravieţuit deportării s-au întors în satele lor; unii dintre nomazi s-au stabilit la periferia Bucureştiului. Uniunea Generală a Rromilor din România şi-a reluat activitatea, sub conducerea lui Gheorghe Niculescu, fără a mai scoate însă vreo publicaţie. În 1948 Uniunea a fost desfiinţată de autorităţile comuniste, odată cu celelalte organizaţii care nu se încadrau cu sistemul totalitar. În campania electorală din anul 1946 Blocul Partidelor Democratice (alianţa electorală condusă de partidul comunist) a adresat rromilor manifeste speciale, folosind apelativul “Fraţi rromi si surori romniţe!” . În realitate însă, odată cu repatrierea persoanelor deportate, timp de mulţi ani autorităţile nu s-au mai ocupat efectiv în nici un fel de soarta rromilor.

Trebuie însă să remarcăm faptul că desfiinţarea cartierelor rromilor a însemnat momentul de sfârşit pentru comunitatea rromă respectivă. Odată cu construirea, pe locul vechiului cartier rrom, a cartierului modern, cu populaţie numeroasă, şi cu mutarea rromilor în blocuri, comunitatea rromă locală — care în unele locuri avea o vechime de câteva secole, dar care în cele mai multe cazuri fusese creată în perioada interbelică — practic a încetat să mai existe. De regulă, rromii au devenit în noile condiţii o minoritate, ei trăind dispersaţi între ceilalţi locuitori. Aceasta nu înseamnă că prin sistematizarea oraşelor s-ar fi urmărit efispersarea rromilor. Modernizarea urbană şi politica de sistematizare a localităţilor a cuprins toată ţara, iar în anii '80 s-a ajuns la aberaţia ca în unele oraşe, inclusiv în Bucureşti, să fie distruse şi cartiere rezidenţiale vechi, cu valoare istorică şi arhitectonică. Se pare însă că rromii au resimţit în mod acut în planul vieţii comunitare dispariţia cartierelor lor tradiţionale.

Sub aspectul condiţiilor de locuit, în anii socialismului rromii au cunoscut un progres indiscutabil. Cocioabele care până prin anii '60 caracterizau habitatul rromilor nu au dispărut, dar au ajuns să aibă o pondere mult mai redusă. Pentru rromii de care am vorbit mai înainte, mutarea în blocuri a însemnat accederea la un minimum de confort. Tot în marile oraşe, un mare număr de rromi au fost instalaţi în case naţionalizate. Aşa s-a ajuns ca astăzi în centrul multor oraşe mari să locuiască o populaţie rromă semnificativă. Această situaţie este creaţia anilor '70 şi '80, când, în condiţiile creşterii lor demografice explozive, rromii au devenit o problemă pentru municipalitate. Li s-au asigurat locuinţe în case naţionalizate din zonele urbane devenite sărace, eventual avute în vedere pentru demolare ulterioară. Putem afirma că, în ce priveste locuinţa, rromii din oraşe au profitat din plin de beneficiile sociale ale regimului comunist. Statul le-a asigurat locuinţe, nefiind nicidecum discriminaţi. La sate, în ultimele decenii rromii şi-au construit case, după modelul populaţiei majoritare. în satele din Transilvania şi Banat părăsite de etnicii germani, multe din casele emigranţilor au fost repartizate rromilor din localitatea respectivă sau veniţi din altă parte. Aproape peste tot în ţară rromii, care de regulă trăiau cantonaţi la marginea localităţii, au început să pătrundă în centrul satelor. Rromii mai înstăriţi fie cumpără, fie îşi construiesc case în acest perimetru, astfel încât, într-o anumită măsură, dispare vechea periferializare în plan topografic a populaţiei rrome.

Transformările economice petrecute în România în perioada postbelică au avut drept consecinţă dispariţia treptată a meseriilor tradiţionale şi a ocupaţiilor specifice ale rromilor. In noul context economic şi social rromii care mai practicau vechile meşteşuguri au fost nevoiţi să îmbrăţişeze profesii şi ocupaţii moderne. Diferitele grupuri de rromi s-au adaptat într-un mod specific acestor exigenţe. De exemplu, fierarii şi-au găsit loc în industria grea şi în construcţii; rromii din satele situate în jurul Bucureştiului s-au angajat în număr mare ca zidari etc. În oraşe rromii s-au putut angaja ca lucrători în fabrici. Salubrizarea oraşelor a devenit un domeniu practic monopolizat de rromi. în sate, unde s-a mai conservat, în unele locuri până astăzi, un anumit specific ocupaţional al lor, rromii au lucrat într-o măsură mult mai mare decât înainte în agricultură, în ultimul deceniu al regimului comunist chiar şi C.A.P.-urile apelau uneori la munca rromilor din sat, deşi aceştia nu erau membri ai respectivei cooperative. I.A.S.-urile, însă, aflate mai tot timpul în penurie de forţă de muncă, au oferit ţiganilor de lucru. Rromii erau angajaţi îndeosebi ca zilieri sau ca lucrători sezonieri. Uneori, organizaţi în echipe proprii, ei se angajau sezonier la ferme agricole de stat situate la distanţe mari de localitatea de domiciliu, în zonele cu deficit de forţă de muncă. Această activitate sezonieră, la care participa uneori întreaga familie, era de natură să le asigure existenţa. Fenomenul migraţiei sezoniere la lucru în România a fost însă destul de larg răspândit şi angajarea rromilor la I.A.S.-uri este un aspect minor al acestuia.

Au supravieţuit totuşi, într-o anumită măsură, unele ocupaţii tradiţionale ale rromilor, în unele zone ale ţării, cărămida necesară în sate era fabricată de rromii specializaţi în acest meşteşug. Ei tocmeau lucrarea din timp, la începutul sezonului cald se instalau împreună cu toată familia în hotarul satului respectiv, unde munceau până la livrarea cărămizilor. Dacă se ivea o comandă în alt sat, se deplasau într-acolo. Aceasta era însă o ocupaţie sezonieră. La fel, în satele de rudari care nu au renunţat complet la vechea lor îndeletnicire, confecţionarea obiectelor de lemn ocupa un rol cu totul minor în economia gospodăriei. Căldărarii, nemaigăsind căutare pentru produsele lor tradiţionale, au trecut la confecţionarea cazanelor de ţuică. în sate, dar şi în unele oraşe, ei practică tinichigeria. Populaţia apelează la serviciile lor, care sunt mai ieftine decât cele oferite de cooperativele de profil, şi unii dintre ei sunt apreciaţi ca meşteri buni. Pentru că umpleau un gol pe care economia de stat nu îl putea acoperi, ei au fost în general toleraţi de autorităţi .

Alte categorii de rromi, chiar neposedând un meşteşug care să facă uşoară trecerea la o ocupaţie modernă, şi-au găsit totuşi un loc în economie. Ei au trecut la o ocupaţie nouă, cu caracter marginal, dar care a ajuns să le fie specifică, şi care le-a permis supravieţuirea ca grup distinct. Colectarea materialelor refolosibile sau achiziţionarea de pene şi fulgi, pentru care ofereau bani sau obiecte (oale, farfurii, obiecte din sticlă etc.) furnizate de diferite cooperative, erau ocupaţii practic rezervate rromilor. în ultimele decenii a proliferat ocupaţia comercială în rândul rromilor. Comerţul ambulant a fost practicat de anumite categorii de rromi fie în baza unor autorizaţii, fie ilicit. Rromii din marile oraşe au fost protagoniştii principali ai pieţei negre care a luat amploare în ultimii ani ai regimului comunist. Această îndeletnicire, tolerată de autorităţi, a favorizat îmbogăţirea elementelor celor mai întreprinzătoare din rândul rromilor şi apariţia în oraşe a unei categorii de rromi bogaţi.

Însă mulţi dintre rromi nu şi-au găsit un loc în noua structură economico-socială a ţării. A fost cazul nu atât al celor care stăpâneau o meserie tradiţională pe care nu o mai puteau practica în noile condiţii, cât mai ales al rromilor fără nici o meserie, care au existat întotdeauna şi care multă vreme trăiau la marginea aşezărilor, exploatând resurse marginale. în primul rând aceştia au fost cei care nu s-au adaptat noilor exigenţe.

Politica statului comunist de a da fiecărui om un loc de muncă — cu toate beneficiile sociale pe care acesta le presupunea, bineînţeles în limitele sistemului, în cazul rromilor nu s-a realizat. Rromii în general au privit angajarea într-o muncă regulată ca o constrângere şi au dat mult de furcă autorităţilor în efortul acestora de a-i lega de un loc de muncă. La sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 autorităţile s-au ocupat special de „încadrarea în muncă" a rromilor-„problemă". Ele au trebuit însă să constate eşecul parţial al acestei încercări. Raportul din 1983, înregistrând măsurile luate pentru încadrarea în muncă a rromilor, remarcă faptul că, după angajare, mulţi rromi îşi părăsesc locurile de muncă.

---

Tag-uri: rromi, tigani, comunism, ceausescu, romania, transnistria

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 28 November '07

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---