FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 450
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Referat despre Scoala Ardeleana

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Referat despre Scoala Ardeleana

 Q:   Intreaba despre Referat despre Scoala Ardeleana       
Referat despre Scoala Ardeleana „În concepţia curentă, Şcoala Ardeleană se încorporează în acel tip de cărturar, în acelaşi timp auster şi ardent, de o tenacitate pilduitoare în muncă, la care dorinţa de a demonstra vrednicia neamului românesc a ajuns mai mult decât o ambiţie şi o pasiune, a ajuns o patimă mistuitoare şi deformantă. Un Micu, Şincai, un Maior sunt admirabile exemple de devotament faţă de un crez. Viaţa adumbrită de greutăţi materiale şi de piedici de tot felul li s-a strecurat între amvon, catedră şi bibliotecă, fără nici o concesie făcută seducţiilor pe care epoca lor, de galanterie şi uşurătate, le multiplica la Viena tinereţilor sau în Budapesta bătrâneţii".

Paul Cornea

În secolul al XVIII-lea, se dezvoltă în Europa un curent cultural şi litera r cunoscut sub denumirea de iluminism. Acesta avea un caracter popular, urmărind luminarea oamenilor simpli, prin ştiinţă de carte şi cultură, afirmând egalitatea popoarelor şi indivizilor, pe baza dreptului natural al naşterii.

Iluminismul se dezvoltă mai întâi în Anglia, prin Declaraţia drepturilor, apoi în Franţa, prin publicarea unor imense enciclopedii, continuând să se afirme în Italia, Spania, Portugalia, Germania şi apoi în întreaga Europă.

La noi, iluminismul nu este o mişcare culturală de import, ci are ca origine o anumită stare socială, specifică Transilvaniei din secolul al XVIII-lea. După cum ştim, deşi erau majoritari ca populaţie, românii din Ardeal nu se bucurau de drepturi deosebite, fiind socotiţi ca o naţiune tolerată pe aceste meleaguri, prin declaraţia ungurilor, saşilor şi secuilor, din 1437, cunoscută sub denumirea de Unio trium natiorum (Unirea celor trei naţii), susţinând că ungurii, saşii şi secuii ar fi naţiuni superioare faţă de români.

Cât de greşită şi efemeră este această părere o dovedeşte chiar o cronică maghiară, scrisă cu mult înaintea acestei înţelegeri de dominare: e vorba de Cronica Notarului Anonim, publicată la Budapesta, din care desprindem răspunsul în limba latină, trimis regelui ungur Arpad, la începutul secolului al X-lea, de către Menumorut, duce al Bihariei (Ţara Crişurilor), din care cităm: „Spune-i lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru. Datori îi suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin (sublinierea noastră) şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă.

Şi ne-a părut rău că ducele Salanus (latin, sublinierea noastră) i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici de frică nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima, că ne-a arătat că descinde din neamul regelui Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu (sublinierea noastră), acum însă... nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele. "

Ilustre vremuri ale secolului al X-lea, de glorie şi demnitate străbune, când ungurii, veniţi ca popor nomad, abia încercau să pună mâna pe unele teritorii româneşti - care contrazic, chiar prin cuvintele unui cronicar oficial maghiar, ce-şi publică opera la Budapesta, şi peste timp, continuă să contrazică pretenţia de supremaţie a ungurilor, saşilor şi secuilor.

Probabil că, aşa cum afirmă şi Octavian Goga în poezia Oltul, vlaga de odinioară se mai potolise: „Slăvite fărmituri a vremii, /De mult v-au îngropat văleatul... / Neputincios pari şi tu astăzi / Te-a-ncins cu lanţuri împăratul. "
Altele erau acum armele de luptă ale intelectualilor români ardeleni, ei protestând prin Suplex libellus valachorum Transilvanae (Protestul suprem al românilor valahi din Transilvania), trimis în anul 1791 împăratului Leupold al II-lea al Austro-Ungariei, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania, ca naţiune egală în drepturi cu celelalte - egală, deci, nu superioară ca mai veche, nobilă şi mai numeroasă.

Dezvoltarea burgheziei române transilvănene dă naştere unei mişcări sociale iluministe, cunoscută sub denumirea de Şcoala Ardeleană. Pentru a le linişti avântul revendicativ, la îndemnul austriecilor, ungurii, saşii şi secuii au încercat să atragă o parte dintre tinerii burghezi români şi fii de intelectuali, prin trimiterea lor la studii, la şcoli înalte, la Viena şi la Roma.

Dar, în urma studiilor efectuate, aceştia au descoperit că poporul şi limba română sunt de origine latină, că noi am locuit pe teritoriul Ardealului cu mult înaintea ungurilor, saşilor şi secuilor şi că avem drepturi istorice şi naturale mai vechi ca ei. (Toate acestea au fost, de fapt, redescoperite, deoarece ele fuseseră afirmate mai înainte de cronicari, dar, datorită faptului că şi cronicile s-au păstrat câtva timp în manuscris, fiind publicate mult mai târziu de Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu şi August Treboniu Laurian, ele nu fuseseră cunoscute de cărturarii din Transilvania). Întorşi în ţară, cei mai de seamă reprezentanţi ai tinerei burghezii româneşti au avut aceeaşi reacţie firească şi spontană, ca şi Dimitrie Cantemir împotriva turcilor, adică s-au ridicat împotriva acelora ce considerau că-i amăgesc, oferindu-le drepturi mărginite, dând naştere unei mişcări culturale care s-a numit Şcoala Ardeleană, scriind opere istorice, filologice şi literare.

Prin denumirea de Şcoala Ardeleană nu înţelegem, deci, o instituţie sau mai multe de învăţământ - deşi corifeii acestei mişcări iluministe, în mod deosebit Gheorghe Şincai, au înfiinţat peste trei sute de şcoli româneşti, au scris Abecedare, Aritmetici, Catehisme, cărţi de popularizare a ştiinţei, manuale de economie practică şi calendare pentru săteni - ci o amplă mişcare culturală de ridicare a maselor populare româneşti prin ştiinţă de carte, prin cultură şi artă, care a avut rolul cel mai important în stimularea studiului istoriei şi limbii române, a dezvoltării ştiinţelor naturii şi a învăţământului primar.

Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei mişcări sunt: Samuil Micu (1745-l804), Gheorghe Şincai (1754-l816), Petru Maior (176l-l828) şi Ion Budai Deleanu (1760-l820).

Ei au scris studii de istorie. Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, de Samuil Micu, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai, Istoria pentru începutul românilor din Dachia, de Petru Maior; lucrări filologice: Elementa linguae daco-romanae sive valachiae, de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Disertaţie pentru începutul limbii române, de Petru Maior, Lexiconul de la Buda - primul dicţionar etimologic al limbii române. De observat este faptul că acest lexicon, deşi ca structură şi alcătuire este o lucrare ştiinţifică, urmăreşte în final şi un scop naţional românesc, prin faptul că toate cuvintele sunt scrise în româneşte, traduse în latină, apoi în maghiară şi în germană, pentru a demonstra latinitatea limbii române. Un cuvânt cum ar fi casă (rom) = casa (lat), tradus în maghiară ori germană facilitează unui vorbitor din aceste două limbi să înţeleagă apropierea dintre cuvântul românesc şi cel latin. La fel: cămaşă (rom) = camisa (lat); câmp (rom) = campus (lat); dinte (rom) = dens (lat); munte (rom) = mons (lat) şi aşa mai departe. Această realitate există, deci, dincolo de voinţa noastră şi cu mult mai înainte de a ne fi contestate drepturile şi originea latină.

În operele lor lingvistice şi istorice, reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin, aşadar, că poporul român s-a format în urma războaielor daco române şi după colonizarea Daciei de către Traian, iar noi suntem un popor de origine latină, limba noastră este continuatoarea limbii latine populare care s-a vorbit o vreme pe aceste meleaguri, în paralel cu limba dacică, pe care a asimilat-o încetul cu încetul, iar existenţa noastră în Transilvania a fost încă de pe vremea lui Traian şi Decebal, fapt demonstrat şi de o serie de inscripţii latine descoperite pe aceste meleaguri şi de cel mai bun martor al nostru de piatră cu numele măreţ de Columna lui Traian, pe care şi contestatarii maghiari o puteau vedea în centrul Romei.

Între ideile Şcolii Ardelene întâlnim şi unele exagerări, aşa cum ar fi: eliminarea cuvintelor nelatine din limbă şi înlocuirea lor cu altele în scrierea etimologică (ceea ce ar fi fost, evident, o exagerare), dar acestea nu scad valoarea istorică şi filologică a principalelor opere fiindcă, totodată, susţin în mod corect: adoptarea alfabetului latin, în locul celui chirilic, fixarea normelor gramaticale ale limbii române, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme etc.

O importanţă deosebită o are pe plan literar Ion Budai Deleanu, care a scris poemul eroic Trei viteji şi epopeea Ţiganiada.

Epopeea este o operă literară în versuri, de o mare întindere, corespunzătoare ca mărime romanului, în care ni se povestesc fapte reale, îmbinate cu altele fantastice, din viaţa unor personaje legendare, eroice ori comice, a unor popoare sau altor colectivităţi. In literatura română, au mai existat încercări de elaborare a unor epopei ca: Mihaida, de Ion Heliade Rădulescu, Ştefaniada, de Costache Negruzzi (s-a păstrat fragmentul Aprodul Purice), Traianida, de Dimitrie Bolintineanu, dar nic una nu a fost finalizată. Mai amintim încercarea lui George Coşbuc de a scrie o epopee naţională, din care s-au păstrat fragmentele, devenite apoi poeme independente: Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger.

Probabil marele efort de elaborare, ţinând seama de întinderea unei epopei, i-a împiedicat pe autorii amintiţi să-şi termine lucrările proiectate. Cert este faptul că, până astăzi, Ţiganiada lui Ion Budai Delea nu rămâne singura epopee din literatura noastră.

Acţiunea ei se petrece în vremea lui Vlad Ţepeş, când domnitorul, temut luptător antiotoman, observă că ţiganii nomazi umblă dintr-un loc în altul şi, bănuind că ar putea să servească de spioni pentru turci, hotărăşte să-i strângă într-o singură tabără şi să-i stabilească între Bărbăteşti şi Inimoasa.

Compunând acest poemation eroi-comico-satiric, după cum îl denumeşte chiar el, Ion Budai Deleanu a urmărit, după propria-i mărturisire, în Epistolia închinătoare lui Mitru Petrea (anagrama lui Petru Maior), unele izvoare de inspiraţie şi de informare istorică asupra subiectului abordat, precum scriitorii de la Vizanţ (Ducas Honiates şi Laonic Chajcocondyl, după prof. univ. dr. Ion Rotam) şi unei cronici scrise cu mâini munteneşti (copii după letopiseţele Cantacuzinilor şi Bălenilor). Autorul a fost impresionat şi de povestirile săseşti despre Vlad Ţepeş, dăinuind în tradiţia populaţiei din preajma Sibiului şi Făgăraşului, nu departe de Cignău, satul natal al lui Ion Budai Deleanu.

El mai arată şi alte surse, care ni se par nesigure, cum ar fi o cronică a Ţării Româneşti, scrisă cu mâna şi mai veche ca cea a lui Ureche, dar mai ales hârţoaga de la Mănăstirea Cioara, precum şi pergamenta de la Zănoaga, întocmită de Mitrofan, care ar fi fost de faţă la toate întâmplările ţiganilor, inclusiv la nunta lui Parpanghel cu Romica, poetul sugerând astfel tradiţia populară. în aceeaşi epistolie, semnată Leunachi Dineu (anagrama lui Ianachi Deleanu), sunt arătate şi modelele europene ale Ţiganiadei: Batrachomiomachia (Bătălia şoarecilor cu broaştele), epopee eroi-comică atribuită lui Homer, Gli animali parlanti (Jivinele vorbitoare), de abatele Casti. Dar, din însemnările poetului, pe parcursul propriei sale epopei, rezultă şi alte surse de inspiraţie, mai cunoscute ca: Iliada şi Odiseea, de Homer, Eneida, de Virgiliu, Orlando furioso, de Ludovigo Ariosto, Gerusalemme liberata, de Tasso, Don Quijote, de Cervantes, Raiul pierdut, de Milton, Messiada, de Klopstorck, La purcelle d'Orleans, de Voltaire şi altele.

Autorul ţine să-şi avertizeze cititorul că jucăreaua lui este „izvoditură noao şi orighinală românească, nici furată, nici împrumutată de la vreo limbă''''. Scopurile estetice şi patriotice sunt amintite de la început când, în scrisoarea către prietenul său Petru Maior, Ion Budai Deleanu arată că a compus epopeea sa „vrând a forma ş-a introduce un gust nou de poesie românească... să înveţe tinerii cei de limbă iubitori a cere şi cele mai ridicate şi mai ascunse desişuri a (le) Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer şi ale lui Virghil (din Prolog).

În acelaşi timp, sunt subliniate scopurile moralizatoare şi critice, înscriindu-se astfel în cadrul idealurilor general-iluministe ale corifeilor Şcolii Ardelene. în Epistolia închinătoare se mai arată că opera conţine „întru adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă" şi că „se-află într-însa şi critică'' şi că opera nu-i decât o alegorie în multe locuri, unde prin ţigani se înţeleg „ş-alţii oarecând carii tocmai au făcut şi fac ca şi ţiganii". Autorul îşi dă seama că, datorită caracterului său critic, „la mulţi nu le va plăcea, dar cel înţelept va înţelege." Deosebit de important pentru analiza acestei epopei unice ni se pare faptul că Ion Budai Deleanu accepta opera de artă ca pe o sinteză armonioasă între etic şi estetic, poetul fiind adeptul clasicului percept horaţian: „Omne tulit punctum qui miscuit idile dulci". Intenţia lucidă din opera lui trebuia să atragă pe cititor, să placă, să fie educativă şi patriotică.

Epopeea lui Ion Budai Deleanu cunoaşte două variante: în 1800 şi în 1812; prima ediţie completă s-a tipărit în 1925.

Deşi acum ni se pare puţin arhaică şi depăşită, aceasta rămâne în literatura română nu doar prin unicitatea ei, ci şi prin valoarea artistică pe care o judecăm astăzi raportând-o la mijloacele de exprimare ale secolului al XVIII-lea.
În Analize literare şi comentarii, prof. univ. dr. Ion Rotaru afirma: „La o analiză atentă, făcută cu instrumentele filologice şi lingvistice adecvate, aşezaţi fiind în unghiul de vedere şi în ambianţa culturală a autorului Tiganiadei, se dovedeşte a fi, ca şi Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, una din operele cele mai durabile şi mai originale din întreaga noastră literatură".

Văzând, deci, Vlad Ţepeş că ţiganii nomazi umblă din loc în loc necontrolaţi, se hotărăşte să-i adune şi să-i stabilizeze. Dar ţiganii, fiind leneşi, pentru a-i putea deplasa spre Inimoasa, domnitorul aşează în fruntea coloanei carele cu merinde, ca să-i îmbărbăteze pe cei mai lacomi dintre ei. Ca şi în epopeile amintite, în desfăşurarea conflictului intervin şi forţe supranaturale , dar nu Zeii, ca la Homer, ci unele autohtone, adică: Sfinţii şi Dracii. Astfel, Dracii o fură pe Romica, logodnica lui Parpanghel, unul dintre cele mai viteze căpetenii ale ţiganilor, iar acesta părăseşte coloana, plecând în căutarea iubitei sale. Sfinţii însă intervin în favoarea creştinilor, o eliberează pe Romica, iar Parpanghel o găseşte într-o baltă cu broaşte (vezi Bătălia şoarecilor cu broaştele), reîntorcându-se în fruntea ţiganilor pentru a lupta împotriva turcilor.

Întâmplări comice au loc şi în momentul când Vlad Ţepeş pune la încercare curajul ţiganilor. Împreună cu câţiva viteji de-ai săi, domnitorul se îmbracă în haine turceşti şi pătrund, astfel deghizaţi, în tabăra ţiganilor. Aceştia se sperie cumplit şi cer iertare aşa-zişilor turci, spunându-le că nu sunt ei de vină, ci fiorosul domnitor muntean, care i-a înarmat şi i-a pus să lupte împotriva otomanilor. Atunci voievodul cu ostaşii săi aruncă pelerinele turceşti şi îşi arată adevărata identitate. Ţiganii se sperie şi mai tare, fiindcă, pentru trădare, i-ar fi aşteptat ţeapă, rugându-l să-i ierte, deoarece, dacă ar fi ştiut că este Măria-Sa, cu vitejii ce-l înconjoară, ar fi luptat şi ei curajoşi împotriva... turcilor.

Ţiganii hotărăsc să întemeieze un stat al lor, dar nu se înţeleg asupra modului de organizare: unii vor republică, alţii regat, şi, în toiul contradicţiilor, se iau la bătaie, iar tabăra se destramă, sfârşindu-se în felul acesta şi acţiunea Ţiganiadei.
Prin calităţile reale ale acestei minunate opere, Ion Budai Deleanu rămâne cel mai de seamă reprezentant al Şcolii Ardelene. Referindu-se la importanţa naţională a acestei mişcări culturale, profesorul Alexandru Andrei afirmă în Comentarii literare:

„Punând un accent deosebit pe dezvoltarea ştiinţei şi culturii şi urmărind, prin aceasta, ridicarea gradului de civilizaţie al întregului popor, câştigarea drepturilor naţiunii române subjugate din Transilvania, Şcoala Ardeleană, are, în primul rând, marele merit de a fi declanşat procesul de modernizare a culturii noastre, înscriindu-se astfel, cu toate particularităţile sale, în curentul iluminist european, asigurând, totodată, bazele ştiinţifice ale procesului de luptă pentru eliberarea naţional.


Tag-uri: curent cultural, scoala



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :