Ecoul cuceririi romane în Peninsula Iberică fu atat de mare şi de popular, încat îl aduse pe Scipio, în 205 î.e.n., in scaunul de consul al republicii, la varsta de 30 de ani. (toate că Hannibal nu-şi putea fructifica, din cauze logistice, succesele militare, era limpede pentru orice om cu simţul realului că avea şi ştia să-şi adjudece superioritatea pe campul de bătaie. Or, ajuns din nou în confruntare directă cu cartaginezul, de astă dată de pe poziţia supremă, Scipio, vestit pentru realismul său, cunoştea, chiar prea bine, această situaţie a balanţei de forţe romano-cartagineze.

Astfel de considerente îl îndemnară să izbească în chiar inima puterii punice: Cartagina, cu toate că senatul, în urma campaniei lui Fabius Maximus, se împotrivea debarcării africane. Apelul lui Scipio pentru transferarea teatrului de război în Africa de Nord îi aduse 35 000 de ostaşi, între care 7 000 de voluntari din veterani, adunaţi la Lilybaeum, cu care debarcă, în 204 î.e.n., în Africa, la capul Farina, langă Utica, cetate pe care o cuceri în acelaşi an, înfrangand forţele punice comandate de Syphax.

Alianţa pe care Scipio o conveni cu regele numid Masinissa, stăpanul unei excelente cavalerii, cucerirea, apoi, în 203 î.e.n., a oraşului Tunes, în urma victoriei de la Campi Magni, precum şi blocarea Cartaginei determinară, în senatul cartaginez, hotărarea de rechemare a lui Hannibal din Italia. Ceea ce duse la înfruntarea, decisivă, dintre cei doi mari căpitani. Ea a avut loc la Zama Regia, la 29 octombrie 202 î.e.n. Aportul hotărator al cavaleriei numide i-a adus lui Scipio victoria în Africa şi, de aici, cognomenul de Africanus, dorinţa poporului (pe care o evită cu prudenţă politică) de a-i oferi consulatul pe viaţă şi triumful în Roma, în 201 î.e.n. Pacea din acel an a adus Romei controlul absolut al Mediteranei Occidentale, toate insulele din Mediterana ale Cartaginei, flota acesteia, o despăgubire de 10 000 talanţi, slăbirea definitivă a Cartaginei, atat teritorială (o parte din stat este cedată lui Masinissa) şi militară (Cartaginei nu i se mai permite angajarea trupelor de mercenari cat şi pe planul suveranităţii, prin refuzarea unuia din drepturile inalienabile alo conceptului antic de suveranitate - cel de a purta război, fără a avea aprobarea Romei.

Prestigiul lui Scipio, considerat cel mai de seamă om de arme romana dealtfel singurul care reuşise să-l înfrangă pe Hannibal, al cărui geniu militar romanii nu încercară să-l conteste, era atat de mare, încat un eveniment militar şi politic, dacă nu egal în dimensiune cu războiul punic, cel puţin la fel de important cu acesta pe planul urmărilor: al doilea război macedonean (200-197 î.e.n.), care deschise Romei cealaltă jumătate a Mediteranei, cea orientală, trecu fără mare ecou la viaţa Romei. Nici victoria, epocală, a lui Titus Quintius Flamimus la Kynoskephalai (mai-iunie 197 î.e.n.) în faţa regelui macedonean Filip al V-lea, care marcă, în istoria militară, sfarşitul superiorităţii falangei şi începutul supremaţiei legiunii, nu reuşi să slăbească, nici pentru oi clipă, ecoul victoriei de la Zama. (Dealtfel, comportarea cavalerească a lui Flaminius, care proclamă, în 196 î.e.n., la jocurile istmice, libertatea oraşelor greceşti, ceea ce duse, în 194 î.e.n., la părăsirea Greciei de către armatele romane, nu a fost apreciată de întregul popor roman.)

Puterea acestuij ecou îl ridică pe Scipio, în 199 î.e.n., în funcţia de cenzor, din: nou, în 194 î.e.n., în cea de consul şi, din 199 î.e.n., în onoarea de princeps senatus (primul senator). Şi, cu toate că motive constituţionale îl împiedicară pe Scipio să caştige consulatul în 190 î.e.n., în vederea confruntării decisive ce se contura între Roma şi regatul seleucid, el reuşi să-l urce pe fratele său, Lucius Cornelius Scipio, pe scaunul consular, pentru sine obţinînd numirea ca legat al armatei romane ce pleca în Asia. în această calitate, Scipio îşi înlocui, practic, fratele la comanda armatei. Războiul cu Antiochos al III-lea începuse în 192 î.e.n., prin debarcarea în Grecia a trupelor comandate de gveranul Seleucid. în 191 î.e.n., acesta fu învins la Thermopile, de o coaliţie dintre Roma, Pergam, Macedonia, Liga aheeană, Rhodos, fiind silit să se retragă în Asia. în acelaşi an, flota lui Antiochos fu încinsă în bătălia de la Korykos şi, în 190 î.e.n., o nouă victorie, la Sice, marcă încă o dată progresul taberei antiseleucide.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 12 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---