„ A vorbi in limba in care gândesti, a gândi gândire nu se poate face decât numai intr-o limba - in cazul nostru a vorbi despre limba româna este ca o duminica. Frumusetea lucrurilor concrete nu poate fi exprimata decât in limba româna. Pentru mine iarba se numeste iarba, pentru mine arborele se numeste arbore, malul se numeste mal, iar norul se numeste nor. Ce patrie minunata este aceasta limba"
Nichita Stanescu

Cunoasterea temeinica a aparitiei si evolutiei poporului si limbii noastre constituie nu numai o indatorire patriotica, ci si un punct de plecare in studierea istoriei si literaturii.

Deoarece tematica lucrarii de fata va fi alcatuita in mare masura din subiecte de istoria literaturii, estetica, teorie si critica literara - toate acestea raportate la evolutia limbii artistice, ca mijloc specific de comunicare intre oameni, a contributiei unor scriitori reprezentativi si a unor personalitati culturale in formarea unei conceptii nationale despre rolul educativ si informativ al artei, precum si studierea unor opere de baza - accentul principal al acestor comentarii si sinteze literare va fi pus pe evolutia limbii artistice, ca mijloc elevat de exprimare a unor gânduri si simtaminte, referindu-ne doar tangential la elementele de istorie propriu-zisa.
Dar, cum inceputurile isi au uneori o origine comuna, nu vom putea evita interferenta dintre vocabular, fonetica, structura gramaticala, morfologie, sintaxa si istoria culturii - cunostintele de baza ale celorlalte discipline aferente formând doar un cadru pentru fixarea notiunilor generale.

in imbinarea lor, vom tine seama insa de faptul ca, uneori, aceleasi date de inceput despre originea si dezvoltarea limbii române formeaza, simultan, obiectul de studiu al câtorva materii, uneori intersectându-se teritoriul de referinta, alteori neglijându-se anumite date, considerându-se ca ele au fost tratate la alte materii de studiu, dintre care numai o parte se fac in liceu, iar cele mai multe in Facultatea de Filologie.

incercând sa realizam un studiu accesibil si la zi al unor tendinte diverse, poate contradictorii, despre formarea limbii române, trebuie sa aratam ca s-au manifestat mai multe directii, de exagerare a latinitatii si originii pure a limbii române, pâna la sustinerea scoaterii din vocabular a elementelor nelatine si neglijarea celor autohtone traco-dacice, determinata mai ales de lipsa mijloacelor de informare despre acestea si, in sfârsit, acordarea unui loc exagerat in evolutia limbii noastre a elementelor slave, afirmându-se ca limba româna ar fi o limba slava de coloratura latina, ceea ce, evident, nu corespundea realitatii.

Restabilind adevarul, trebuie sa aratam ca limba româna este de origine latina, cu influenta dacica in vocabular, precum si din partea unor popoare invecinate, cu care am venit in contact de-a lungul veacurilor, ori mai indepartate, cum ar fi cel francez sau cel german, unde au studiat o parte dintre tinerii fii de boieri sau de carturari români.

Din cele mai vechi timpuri, teritoriul patriei noastre a fost locuit de daci, un popor mândru si energic, cinstit si demn, cu o limba proprie, care a luptat eroic pentru independenta sa.

Atrasi de bogatiile dacilor, romanii au purtat in mai multe rânduri razboaie de cucerire, cum ar fi cele din 10l-l02 si 105-l06. in anul 106, Traian, imparatul romanilor, cucereste Dacia, iar Decebal, regele acestor luptatori eroici, isi gaseste moartea in cetatea de la Sarmisegetuza. Perioada care a urmat a fost de colonizare a Daciei si a durat pâna in anul 271, când romanii, din cauza navalirii popoarelor barbare, incep retragerea din Dacia, lasând Dunarea ca hotar natural intre ei si popoarele nomade.

Vorbind o limba avansata, statornicita in scris si cu reguli gramaticale bine stabilite, romanii impun pe acest teritoriu limba latina populara, atât ca fond principal lexical, cât si ca structura gramaticala.

Dar, urmarind evolutia istorica a formarii limbii române, trebuie sa aratam ca influenta romana s-a manifestat pe cale economica si culturala, chiar inaintea celor doua razboaie de cucerire, prin penetrari de populatie pasnica in Dacia (meseriasi, negustori, constructori), care determinau populatia autohtona sa foloseasca anumiti termeni uzuali. Argumentul principal este romanizarea numelui lui Decebal: „Decebalus per Scorilo" - care este primul text ce s-a pastrat dinaintea cuceririi Daciei de catre romani, intr-o inscriptie straveche. Provinciile dacice au fost stapânite de romani 165 de ani, adica intre 106-271, impunându-se o latina populara si unitara, atestata de cele peste trei mii de inscriptii romane, descoperite pe intregul teritoriu al patriei noastre, precum si de paginile de istorie scrise artistic in piatra, pe Columna Iui Traian.

Romanizarea dacilor s-a datorat unor factori favorabili, ca: executarea serviciului militar de catre tineri daci in garnizoane romane si, deci, folosirea unei limbi comune; casatoria intre fetele autohtone si soldatii romani, care au primit, dupa razboi, pamânt pe teritoriul Daciei si formarea unor familii mixte, ca leagan al noii limbi; raspândirea crestinismului inaintea influentei slave; superioritatea culturala, economica si tehnica a poporului roman, care s-a impus prin modul sau de viata si munca.

Astfel ca vocabularul de baza si structura gramaticala ale limbii române nou formate sunt, in mare masura, de factura latina. S-au pastrat numerosi termeni referitori la munca, asezare, agricultura, negot ca: sat, a ara, a semana, grâu, secara, argint, sare, cal, vie, poama etc.
in Dacia felix, adica Dacia cea fericita, procesul de romanizare continua si dupa parasirea oficiala, de catre imparatul Aurelian, in anul 271, prin generalizarea treptata a limbii latine populare pe teritoriul dacilor liberi, inca neromanizati (din zona Transilvaniei si a Moldovei).

Se pune intrebarea: ce s-a intâmplat cu limba dacica, mai ales ca nu avem argumente scrise? Din contopirea elementului etnic de baza, reprezentat de daco-geti, cu cel roman, s-a constituit populatia româna, de limba latina populara, iar cuvintele dacice au fost conservate in noua limba comuna. Substratul dac a putut fi identificat prin comparatia limbii române cu cea a dialectelor care se vorbesc in nordul si sudul Dunarii, având ca nucleu vechiul teritoriu al Daciei, prin alegerea termenilor comuni. Astfel au fost gasite peste doua sute de cuvinte socotite dacice si numeroase nume proprii, intre care amintim: abur, brazda, brad, caciula, catun, copil, copac, ghimpe, groapa, grumaz, mal, mânz, mos, vatra etc, iar ca nume proprii: Arges, Cris, Dunare, Motru, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa s.a.
Situatii asemanatoare au avut loc si cu alte popoare, care au facut parte din marele imperiu roman, si care au ramas ca popoare surori, din familia limbilor romanice, care cuprinde: româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, provensala si altele.

Dacoromâna a devenit limba româna de azi. In cadrul unei limbi initiale, au avut loc alte subdiviziuni, numite dialecte, care sunt: dacoromâna - vorbita aproximativ pe teritoriul patriei noastre de azi, in Republica Moldova si in satele românesti din diaspora: America, Argentina, in unele tari latino-americane; aromâna - vorbita in Macedonia; meglenoromâna - vorbita in zona de nord a Greciei, in provincia Meglenia; istroromâna - vorbita in apropierea Marii Adriatice, in peninsula Istria, aproape disparuta azi ca dialect distinct. Dintre aceste dialecte cel mai viabil a fost dacoromâna.

Subdiviziunile limbii române se numesc graiuri: muntean, moldovean, maramuresan, crisan, banatean, care au, in interiorul lor, subgraiuri: vrâncean, oltean etc. Oamenii care vorbesc aceeasi limba se inteleg intre ei, deoarece diferentierile de graiuri sunt mici, iar majoritatea folosesc limba literara corecta, tendinta fiind de uniformizare prin cultura.
De-a lungul timpului, românii au venit in contact si cu alte popoare, care au influentat insa mai putin limba româna, deja consolidata.

Asa, de exemplu, o influenta mai mare a avut-o limba slava, vorbita de vecinii nostri rusi si bulgari, manifestata atât in cancelariile domnesti, cât si in literatura bisericeasca, in perioada aceea folosindu-se cu predilectie alfabetul chirilic (inventat de calugarul bulgar Chirii). Daca, in privinta vocabularului, influenta slava s-a exercitat prin cuvinte: baba, cocos, deal, prieten, sfânt, soroc, tinta, Dâmbovita, Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Sarat etc, in ceea ce priveste structura gramaticala, limba slava nu a mai putut avea un rol prea mare, desi s-a resimtit in folosirea vocativului feminin in o sau in reactualizarea genului neutru.
Cuvinte uzuale am imprumutat si din limba turca, pe vremea stapânirii otomane, venind intr-un contact mai indelungat cu ei, ori prin faptul ca o parte dintre tinerii români (ca Dimitre Cantemir) au studiat o vreme la Constantinopol. De origine turca sunt cuvinte ca: pasa, vizir, aga, zapciu, baclava, cataif, iahnie, sarailie, iaurgiu, simigiu etc

intr-o perioada, domnitorii din tarile române erau numiti de turci din rândurile grecilor din Fanar, din Constantinopol (deoarece Coranul le interzicea turcilor sa invete limba popoarelor crestine), fapt ce a determinat unele influente grecesti in vocabular, prin cuvinte ca: mustata, papura, diac, trandafir, plapuma, zahar, hora, pravalie, zodie, zugrav, taifas. Cercetari mai adânci atesta insa si o influenta greaca pe cale livresca, inca dinaintea (sau simultan) celei romane, mai ales in Dobrogea, prin relatii comerciale, ori prin studierea de catre tineret români a culturii antice grecesti, sau pe cale bisericeasca, noi fiind crestini ortodocsi, adica de aceeasi credinta cu grecii. Toate aceste influentele nu au mai fost insa asa de puternice si determinante, ca in cazul limbii latine, ele ramânând mai ales in vocabular.

O situatie similara prezinta si limba maghiara, cu care românii din Ardeal au venit in contact, datorita unei indelungate convietuiri cu populatia ungara. Dintre cuvintele maghiare amintim: a alcatui, a banui, a bântui, bir, mestesug, ramasag, vama, etc.

La fel, s-a aflat, initial, si influenta limbii germane (priin filiera austriaca ori din partea sasilor ardeleni). Ulterior insa, influenta germana s-a manifestat prin cultura, dupa ce o serie de tineri reprezentativi (Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu) isi fac studiile la licee nemtesti, ori pe cele superioare la Viena si Berlin. Cuvinte de origine germana sunt: halta, lagar, sopron, surub si altele.

Influente moderne au avut asupra limbii noastre: italiana, franceza, spaniola fiind preferate neologismele din familia popoarelor romanice, ori engleza, prin introducerea unor termeni tehnici inexistenti in alte limbi.

Cu toate acestea, limba româna ramâne ca una dintre cele mai statornice limbi romanice. Latinitatea limbii si poporului nostru a fost contestata-de-a lungul timpului, fie din lipsa unor argumente stiintifice, fie din motive politice, de aceea invatati, scriitori si oameni de cultura, au sustinut cu inversunare, de-a lungul timpului, unitatea, continuitatea si latinitatea limbii si poporului român, desi, dupa cum spune cronicarul, „inceputul tarilor acestora si neamului moldovenesc si muntenesc si câti sunt in tarile unguresti cu acest nume, români si pâna astazi, de unde suntu si de ce semintie, de când si cum au descalecat aceste parti de pamânt, a scrie multa vreme la cumpana au statut sufletul meu" (De neamul Moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor). Grigore Ureche sustine in cronica sa ca: "Rumânii, câti se afla lacuitori in tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramoresu, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Râm se trag." (Letopisetul tarii Moldovei). Argumente esentiale in sprijinul aceleiasi idei vor aduce mai târziu Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir.

Poetii Ion Heliade Radulescu si Enachita Vacarescu scriu primele gramatici românesti, in care un rol important este acordat originii latine a limbii noastre, respectiv: Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si orânduielelor gramaticii românesti, de Enachita Vacarescu si Gramatica Româneasca, de Ion Heliade Radulescu. Patriotismul acestui mare poet merge pâna acolo incât exagereaza, dând nastere curentului latinist, care cerea excluderea din vocabular a cuvintelor nelatine, exagerare continuata de corifeii scolii Ardelene, care sustineau imbogatirea vocabularului cu neologisme luate numai din limbile romanice, propuneau o ortografie etimologica si cereau eliminarea elementelor nelatine din limba - idei, evident gresite, usor de demonstrat acum, când cunoastem evolutia fireasca a limbii nationale si legaturile culturale cu alte popoare si civilizatii ale lumii.

Un rol important in adoptarea alfabetului latin, in locul celui chirilic si in cunoasterea evolutiei firesti a vocabularului limbii noastre, l-a avut criticul literar Titu Maiorescu, sustinator al ortografiei fonetice: „ Punctul nostru de plecare in stabilirea alfabetului român... a fost regula de a scrie sonurile române cu litera latina corespunzatoare "... Sau: „ Punctul nostru de plecare este acesta: fiecare cuvânt se scrie cum se pronunta... Acest principiu va da limbii române o scriere simpla, usoara, conforma atât cu ideile limbistice moderne, cât si cu cerintele pedagogice in scoala. " (Din Raport cetit la Academia Româna asupra unui nou proiect de ortografie).
Desi fire artistica, romantica si poetica prin excelenta, Mihai Eminescu acorda atentie si problemelor de limba: „Da, de la Roma venim, scumpi si iubiti compatrioti - din Dacia Traian. Se cam stersese diploma noastra de noblete, limba insa am transmis o din buchiile noastre ghebusite de batrânete in literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codita straina, dar il vom curati de toate uscaturile".
Oare cine a raspuns mai deplin si mai sensibil acestui nobil indemn decât insusi

Luceafarul poeziei românesti?

Dialogul despre originea si dezvoltarea limbii române continua. Astfel, Constantin Noica, in La ce bun limba româna? sau Caietele lui Eminescu, afirma: „In spatiul românesc de astazi, la Histria, de pilda, erau cititi in manuscrise, fara indoiala frumos copiate, presocraticii; sau dincoace de Dunare, in spatiul geto-dacic si in centrele lor statale se faceau calendarele solare ceva mai rafinate sub raport stiintific si se practicau tehnici spirituale sau credintele care impresionau pe atât de luminatii greci... " Cartea este o replica la studiul Des principes des nationalites, al lui Louis Joly, care afirma: „La ce bun o limba noua ca limba româna? Ce opere exista in ea?". Constantin Noica ii raspunde: „Dar iubim si admiram prea mult cei 1200 de ani de afirmare istorica franceza - in fond miracolul francez - ca sa ne ingaduim, nu fara putin ridicol, a ne lauda peste masura cu cei 2500 de ani ai civilizatiei noastre... "2. LITERATURA POPULARA - PARTE INTEGRANTA A LITERATURII NATIONALE

„ Cel dintâi drept al românilor, cel mai izbitor, este in mod incontestabil limba lor. Dupa ce multa vreme au dispretuit-o, sunt mândri de ea, si au dreptate. E adevaratul lor insemn de noblete... Se mândresc ca au pastrat-o cu sfintenie. Câta perseverenta, câta tenacitate nu presupune o mostenire atât de bine pazita. "

---

Tag-uri: limba, literatura, evolutie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 07 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---