În plină criză a republicii - în Orient, Mitridate al Vl-lea pornise cel de-al treilea al său război cu Roma (74-63 î.e.n.), în Hispania luptele cu dizidenta lui Sertorius erau în toi, pe întreaga Mediterana călătoriile erau un risc permanent cauzat de dominaţia piraţilor, iar, in cetate chiar, luptele politice dintre optimaţi şi populai sfişiău viaţa publică după moartea lui Sulla - izbucneşte în Campania, în 73 î.e.n., marea răscoală a sclavilor.

Răscoala lui Spartacus, avea să zdruncine din temelii structurile republicane ale Romei. Folosirea muncii servile ce începuse a lua amploare încă din vremea lui Cato cel Bătran înlocuind munca liberă în agricultură, în atelierele meşteşugăreşti, în mine, în construcţii, determinase creşterea nem ăsurată a numărului de sclavi şi, de aici, a problemelor iscata proprietarilor, cum au fost răscoalele siciliene, cu greu înăbuşite de Marius.

Iar în Spartacus mişcările sclavilor şi-au găsit un conducător iscusit, nu numai un veritabil mar" tactician al războiului, ci şi un fin cunoscător al vieţii politice romane. Trac de origine, luat de la oile sale într-un corp militar auxiliar roman, vandut ca sclav în urma unei dezertări nereuşite, ajunge, datorită inteligenţei sale ascuţite şi calităţilor ostăşeşti - Sallustius: „era măreţ prin forţele sale fizice, şi spirituale" -, gladiator şi apoi instructor (ca libert, la şcoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus, din Capua. Conspirand cu alţi 200 de gladiatori planul unei mari evadări şi fiind descoperit, reuşeşte să se refugieze, cu încă 70 de camarazi, în relieful protector de la poalele Vezuviului. Acolo adună pe toţi nemulţumiţii, cei mai mulţi - sclavi evadaţi, dar şi ţărani liberi ruinaţi, încat, la un moment dat, dispune de o trupă nu numai numeroasă, ci şi, cu toată inferioritatea armamentului, superioară unităţilor romane, datorită disperării cu care astfel de oameni se băteau.

In acest început - anul 73 î.e.n. - determinante pentru creşterea şi succesul mişcării au fost prestigiul şi iscusinţa lui Spartacus, care-i depăşea net nu numai pe ceilalţi şefi ai răsculaţilor (Crixos şi Fnomai), ci şi pe comandanţii romani cu care se înfrunta.

Plutarch, care demonstrează o bună cunoaştere a epocii şi a oamenilor, îl caracterizează astfel: „El semăna mai mult'cu un elin instruit, decat cu un barbar". La început, autorităţile romane consideră minoră răscoala, neacordandu-i decat importanţă locală, ceea ce a protejat mişcarea, permiţandu-i consolidarea pe seama armamentului capturat prin înfrangerea micilor trupe romane trimise contra sa. Astfel că, în momentul în care Caius Claudius Glabrus îşi îndreaptă spre Vezuviu pe cei 3 000 de legionari destinaţi zdrobirii mişcării ce începuse a îngrijora Roma, Spartacus dispunea de o trupă bine dotată şi numeroasă. Printr-o manevră iscusită - coborarea unui versant prăpăstios al muntelui pe funii împletite din corzi de
viţă sălbatică - Spartacus îşi aduse oştenii în spatele legionarilor lui Glabrus, ce ocupaseră unica potecă de coborare de pe Vezuviu, nimicind numeroasa oaste şi capturind echipamentul şi armamentul bogat al acesteia.

Ecoul înfrangerii lui Glabrus odată cu hotărarea lui Spartacus de a se desprinde de Vezuviu pornind marşul spre nord tulbură în aşa măsură Roma, încat senatul decide să-i opună o mare armată, comandată chiar de un pretor. Angajînd lupte de hărţuială, în care învinge pe legaţii pretorului, Spartacus scade puterea acestuia şi apoi dă atacul decisiv, zdrobind chiar grosul armatei comandate de Publius Varinius. Din acest moment, în mişcare apar divergenţe datorate scopurilor diferite pe care grupurile etnice le urmăreau.

Parte din armata sclavilor, în frunte cu Spartacus, formată din traci (eventual şi gali), voia să se repatrieze străpungand prin nord, peste Alpi. Altă parte, în care predominau germanii şi ţăranii liberi (eventual şi gali narboni sau cisalpini), sub comanda lui Crixos, decide să rămană în Peninsula italică, separandu-se de Spartacus. în acelaşi timp cu manifestarea acestor divergenţe, senatul, înfricoşat de amploarea mişcării, încredinţează înăbuşirea ei ambilor consuli, Cnaeus Cornelius Lentulus şi Luciu s Gellius Poplicola. în Apulia, în piemontul lui Garganus, sclavii comandaţi de Crixos sunt învinşi, însuşi Crixos este ucis în luptă (72 î.e.n.). Spartacus nu reuşeşte să-l mai ajute pe Crixos, căruia îi organizează funeralii măreţe, probabil spre a-şi apropia resturile oastei sale, dar ajunge oastea consulară, căreia îi dă cateva lovituri îndrăzneţe, desprinzandu-se de ea.

---

Tag-uri: antichitate, istorie, personalitati

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 14 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---