Punerea bazelor ştiinţifice ale toxicologiei a durat relativ mult, pieiungindu-se de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Aceasta îşi găseşte explicaţia în progresul lent al anumitor domenii ale chimiei, cum ar fi de exemplu cel al chimiei analitice.

Otrava la modă în secolul trecut, ca şi de altfel în întreg evul mediu, era arsenul. Punerea bazelor toxicologiei coincide cu descoperirea unei metode ştiinţifice şi sigure de evidenţiere a arsenului. Aceasta se datoreşte unor savanţi ca Marsh şi Orfila, unul englez şi celălalt francez, unul chimist şi cel de al doilea medic legist.

James Marsh era un om studios, care îşi împărţea - ca orice englez respectabil - timpul între serviciu şi familie ; era chimist la Arsenalul Regal Britanic din Woolwich, situat în apropierea Londrei. In anul 1832, în cel de al 42-lea an al vieţii sale, întamplarea i-a deschis poarta spre celebritate.

Era o zi ceţoasă şi friguroasă de început de iarnă cand Marsh, apreciat ca un chimist capabil, a primit o invitaţie din partea coroner-uli din Plumstead, prin care este rugat să-şi aducă serviciile, ca expert, într-un caz de otrăvire. Despre ce era vorba ? Nu departe de Woolwich, la Plumstead, un fermier care dispunea de o avere importantă, pe nume James Badle, a fost găsit mort după ce, cu puţin timp mai înainte, la micul dejun, băuse o ceaşcă cu cafea, înainte de a muri a avut vomismente repetate, dureri în dreptul ficatului, diaree şi o slăbiciune a membrelor. Fapt curios, soţia, fiica, nepoata şi servitoarea - pe nume Sophia Taylor -, care băuseră din aceeaşi cafea, prezentaseră la randul lor aceleaşi simptome, dar sub o formă mult mai atenuată, ceea ce, spre deosebire de stăpanul casei, le-a permis să se refacă într-un timp foarte scurt.

Judecătorul de instrucţie Slace şi poliţistul Morris cunoşteau pe John Badle, un despot bătran de 80 de ani, care îşi ţinea familia cu o mană de fier, terorizand-o zi şi noapte cu apucăturile lui de maniac. Atenţia oamenilor legii a fost îndreptată în primul rand asupra băiatului acestuia, cunoscut sub numele de „al doilea John" cat şi asupra nepotului, numit „tanărul John". Primul, redus ia un trai modest, aştepta cu nerăbdare moartea tatălui său ; cat priveşte pe nepot, era mereu în căutare de bani şi îşi pierdea zilele fără să muncească.

Atunci cand servanta, Sophia Taylor. a declarat că în ziua in care bătranul Badle se îmbolnăvise „tanărul John" (fapt surprinzător) s-a grăbii: să aducă apă de la puţul din curte pentru prepararea cafelei - lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată înainte -, bănuielile judecătorului de instrucţie s-au îndreptat asupra nepotului ; aceasta, cu atat mai mult, cu cat se aflase despre o conversaţie între tanărul pierde-vară şi mama sa, în cursul căreia cel suspectat declarase : „Ar fi bine ca bătranul să moară... am dispune In acest caz de cateva mii de livre anual...". Mai mult, Slace a fost informat de către farmacistul Evans, care avea magazinul pe Powis Street, că „tanărul John" cumpărase in două randuri arsen, dand ca explicaţie faptul că vrea să omoare şoarecii, care în ultima vreme se înmulţiseră peste măsură la fermă.

Judecătorul de instrucţie, un om orgolios căruia îi plăcea să se considere că este în pas cu progresul ştiinţei, a confiscat cafetiera şi a însărcinat de îndată pe chirurgul Butler să procedeze neîntarziat la efectuarea autopsiei defunctului. Cafeaua rămasă ca şi intestinele mortului au fost încredinţate lui James Marsh, care, în acea vreme, avea o preocupare mai puţin obişnuită : punerea la punct a unui mecanism destinat amortizării reculului tunurilor instalate pe navele de război. Nemulţumit şi supărat de faptul că a fost deranjat, Marsh a fost nevoit să-şi abandoneze studiul tunurilor pentru a se dedica cercetării diverselor cărţi apărute recent în limba germană şi, consacrate arsenului. Chimiştii germani se bucurau deja de un prestigiu în ceea ce priveşte progresele lorjn diversele ramuri ale chimiei. Aplicand metodele curente, Marsh a dovedit că atat cafeaua cat şi conţinutul stomacului conţineau arsen prin faptul că lăsau un depozit gălbui prin tratare cu hidrogen sulfurat dizolvat în amoniac. Această primă constatare decise „Camera de punere sub acuzare" să inculpe pe „tanărul John" de omucidere. în cursul procesului, început în ziua de 21 decembrie 1832 la Tribunalul din Madistone, publicul şi-a manifestat neîncrederea faţă de poliţie şi de aşa-zisele metode ştiinţifice ale acesteia, zdrun-cinand acuzarea.

Pentru juraţi „depozitul galben", „hidrogenul sulfurat" şi „.amoniacul" nu însemnau mare lucru. Pentru aceştia toate păreau veritabile trucuri de scamator. Ei vroiau să „vadă" arsenul. Inculpatul a fost pană la urmă achitat, spre marea satisfacţie a celor care participaseră la proces. Epilogul acestei afaceri avu loc zece ani mai tarziu : „tanărul John", judecat de astă dată pentru escrocherie şi şantaj, a fost condamnat la deportare în colonii. Lovitură de teatru : cu prilejul procesului, acesta a făcut o declaraţia revelatoare : nepotul îşi otrăvise bunicul cu arsen !
Revenind la James Marsh, verdictul procesului, departe de a-l descuraja dar rănit în amorul propriu şi fiind sigur că nu greşise, se decise să-şi consacre de acum înainte toate eforturile în scopul găsirii unui procedeu indubitabil de punere în evidenţă a arsenului, care, în acelaşi timp, să lie capabil să convingă şi pe cel mai sceptic dintre juraţi.

Căutand în biblioteca arsenalului, lui Marsh îi căzu in mană cartea lui Cari Wilhelm Scheele, în care acest farmacist din Koping, mort de 47 de ani, vorbea de hidrogenul arseniat. Concluziile pe care Marsh nu întarzie să le tragă din această carte, erau aşa de simple şi de evidente, încat un savant, de talia şi anvergura lui Orfila, nu şi-a iertat niciodată faptul că nu a fost în măsură s-o facă. Lucrurile stăteau astfel : un lichid cu conţinut de arsenic, la care se adaugă puţin zinc şi tratat cu acid sulfuric sau clorhidric, în urma reacţiilor chimice intervenite între zinc şi acid, producea o degajare de hidrogen. Hidrogenul în contact cu arsenul se transforma într-un compus gazos, hidrogenul arseniat, care, încălzit, se descompunea din nou în elementele componente : hidrogen şi arsen, acesta din urmă reluandu-şi forma sa iniţială de pudră metalică.

Dand dovadă de inventivitate şi spirit de orientare, Marsh şi-a confecţionat un tub îndoit în formă de U, care avea un braţ deschis iar celălalt se termina printr-o ţeava subţire. El a introdus în interiorul acestuia din urmă puţin zinc şi a umplut celălalt braţ cu un lichid ce conţinea arsen şi acid clorhidric. Cand lichidul a venit în contact cu zincul a început să se degajeze hidrogen arseniat prin tubul subţire. Marsh nu a făcut altceva decat să aprindă gazul şi, apropiind de flacăra palpaitoare o capsulă rece de po ţe-lan, a constatat depunerea pe aceasta a unei pete negre de arsen. Acest procedeu rudimentar, dar ameliorat considerabil ulterior permitea decelarea, cu o foarte mare exactitate, chiar a unei cantităţi de un miligram de arsen.
Cand, în octombrie 1836, la numai patru ani de la procesul lui James John Badle, James Marsh a publicat un articol în Edimburg Philosophical Journal privind descoperirea sa, nu a bănuit că metoda sa va fi adoptată de noua Ştiinţă a toxicologiei şi că ea va fi clasată în rangul „probelor incontestabile de decelare a arsenului".

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---