În secolul al XIX-lea, epocă în care poliţiile din Europa se reorganizau şi deveneau din ce în ce mai eficace şi în care Vidocq îşi începea strălucita sa carieră, un om ca Georg Adolph Wepler, fizician din Berlin, îşi imagina de exemplu că organismul unui om otrăvit cu arsenic nu era supus putrefacţiei. Acesta era stadiul cunoştinţelor, în care imaginaţia şi superstiţiile ocupau un loc de seamă. Johann Daniel Metzger, profesor de medicină legală la Universitatea din Königsberg în anul 1779, afirma că petele albastre, găsite pe pielea unui cadavru, constituie un indiciu sigur de otrăvire cu arsen.

În anul 1775, Carl Wilhelm Scheele, născut la Stralsund, farmacist în oraşul suedez Köping, a făcut o descoperire deosebită. El a remarcat că arsenul alb, amestecat cu clor sau apă regală ca oxidant, se transformă în acid arsenios. Contactul acestui acid cu zincul produce un gaz deosebit de otrăvitor cu miros de usturoi, hidrogenul arseniat, care avea să dobandească în toxicologie o importanţă considerabilă. Zece ani mai tarziu, Samuel Hahnemann. autorul homeopatiei - originar din Transilvania - a descoperit că, în stomacul unui otrăvit, arsenul formează un depozit galben prin acţiunea acidului clorhidric şi a hidrogenului sulfurat. Acesta devine în acest caz un semn indispensabil care serveşte la descoperirea otrăvurilor cu metaloizi.

In anul 1737, acelaşi Johann Daniel, eare interpreta de o manieră aşa de eronată petele apărute pe pielea cadavrelor, a reuşit să determine progresarea cercetărilor toxicologice : el a încălzit o sare de arsen deasupra unor cărbuni de lemn aprinşi şi a aşezat o placă de cupru în calea vaporilor care se degajau; dacă substanţa conţinea arsen, placa se acoperea cu un strat alb. Tot el a mai constatat că arsenul şi cărbunele de lemn, încălziţi într-o cprubetă pană la dispariţia cărbunelui, se evaporau şi că iceşti vapori se transformau din nou în arsen, depunand, pe părţile reci ale eprubetei, un depozit în formă de flocoane metalice de culoare neagră sau negru-brun, care se numeau „cristale" în limbajul toxicologilor.

Un savant german, Valentin Rose, asistent la Colegiul de Medicină din Berlin, a fost primul care în anul 1806, a descoperit urmele de arsen în organele corpului omenesc, în special în intestin şi peretele stomacului. Experienţa pe care o făcea dădea rezultate pozitive cand conţinutul stomacului nu mai avea arsen, deoarece acesta era absorbit de peretele stomacului, Tot Rose a tăiat stomacul in faşii subţhi pe care le-a fiert cu apă distilată şi a filtrat amestecul de mai multe ori ; l-a tratat apoi cu acid azotic, ştiind că acesta distrugea orice urmă de materie organică, deci şi membranele din stomac. Reziduul îl supunea în cele din urmă la acţiunea acidului carbonic şi a apei de var, obţinand astfel un depozit pe care îl încălzea intr-o eprubetă la un foc de cărbune de lemn ; dacă stomacul conţinea arsen, se formau pe pereţii superiori ai eprubetei, cristale metalice caracteristice.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---