In anul 1823 s-a judecat la Paris afacerea Boursier. S-a presupus că Boursier, băcan la Paris, fusese otrăvit de soţia sa şi de servitorul său Kostolo. în urma expertizei efectuate de către Orfila, Gardy şi Barruel, aceştia au găsit arsen în cadavrul lui Boursier.

Într-un prim proces verbal, Orfila menţionează că nu a găsit urme de inflamaţie în intestin şi stomac. într-un al doilea, semnat de astădată de trei medici, se constată, la extremitatea ileonului, prezenţa a catorva grăunţe albe, prezentand toate caracterele fizice ale şoricioaicei : miros de usturoi la contactul cu cărbunii aprinşi ; dizolvare promptă în apă şi, prin tratarea acesteia cu hidrogen sulfurat şi acid clorhidr ic, precipitare în sulfura galbenă de arsen. Cu prilejul celui de al treilea raport, Barruel se îndoieşte de rezultatele celei de a doua expertize. El este de părere că aceste globule albe aflate în cantitate atat de mare şi privite la început ca arsenic, nu erau decat aglomeraţii de grăsime !

Deci în anul 1823, experţii se mai îndoiau asupra caracterelor fizice şi chimice ale acidului arsenios şi cele ale unor. depozite banale de grăsime. Dacă vom consulta pe Orfila, acesta va scrie caţiva ani mai tarziu, în anul 1848 : „Se constată adesea că experţii, însărcinaţi să prezinte rapoarte în faţa tribunalelor, au făcut afirmaţia că a avut loc o otrăvire cu acid arsenios, întrucat au găsit în canalul digestiv o materie care răspandeşte un miros de usturoi cand este aruncată pe cărbuni aprinşi. Condamn sever această manieră de a proceda. în concluzie, fosforul, usturoiul şi alte cateva substanţe pot provoca acelaşi miros caracteristic ca şi arsenul. Se pot forma în stomac, în timpul digestiei, substanţe care răspandesc un miros analog cand sunt încălzite. De altfel, nu se întamplă adeseori să ne înşelăm asupra adevăratului caracter al mirosurilor ? Am făcut rapoarte, Vauquelin şi subsemnatul, asupra unei afaceri de otrăvire, cand materia suspectă pusă pe cărbuni incandescenţi de patru ori, la intervale de timp diferite, şi de două ori am avut senzaţia că recunoaştem mirosul de usturoi. Ne-am convins ulterior că această substanţă nu conţinea nici un singur atom de arsen".

Orfila nu are decat în parte dreptate cand a făcut această mică digresiune, căci el a uitat că a fost expert în afacerea Boursier, cu care prilej, împreună cu alţii, a considerat particulele de grăsime drept arsenic.

Oricare ar fi adevărul, ezitarea lui Barruel şi îndoiala afirmată de acesta la sfarşitul procesului, au avut darul să impresioneze într-o aşa mare măsură pe juraţi, încat soţia lui Boursier, mai puţin demnă de încredere, a fost achitată ca şi servitorul ei.
Alături de otrăvirile criminale, s-a constatat în această epocă, numeroase sinucideri provocate prin întrebuinţarea acidului arsenios. Printre acestea, se cunoaşte cazul asasinului Soufflard care, în momentul cand îşi aştepta condamnarea la moarte, a înghiţit o doză de arsen „din acela cu care omorase o sută de oameni", după cum menţionează raportul lui Ollivier d'Angers. Şapte ani mai tarziu, după cum ne relatează Orfila şi Tardieu, ducele de Praslin, pair al Franţei, moare de asemenea otrăvit cu aceeaşi substanţă.

Toxicologia, aflată încă în faşă, începe totuşi să se dezvolte în mainile unor oameni abili, însă încă puţin experimentaţi în manipularea aparatelor care, mai tarziu, se vor impune definitiv. Aparatul lui Marsh era cunoscut şi răspandit în lumea ştiinţifică de circa patru ani ; mijloacele de a caracteriza otrava arsenicală nu erau deci aşa de defectuoase şi atat de primitive ca în timpul cand s-a petrecut afacerea Boursier şi cu toate acestea vom vedea cate expertize au fost necesare, în unele cazuri, în scopul stabilirii toxicului.

„Smulgeţi secretul otrăvirii, arătaţi-mi-l şi atunci vom spanzura pe această femeie..." striga cu un secol mai înainte Henry Flelding, un celebru poliţist londonez, în momentul în care lua interogatoriul martorilor care acuzau pe o tanără văduvă că-şi otrăvise soţul. Cum nimeni, cu toate strădaniile depuse, nu reuşise să găsească nici urmă de otravă în apartamentul inculpatei şi nici să dovedească cum şi-l procurase, poliţiei îi mai rămăsese doar şansa să descopere prezenţa otrăvii în corpul victimei. Cu toate eforturile depuse, medicii şi-au dovedit neputinţa, datorită insuficienţei cunoştinţelor de chimie în această materie.

In timpul acestei afaceri,- oamenii mai credeau încă în afirmaţiile faimosului medic olandez Hermann Boerhaave, care, cu 30 de ani înainte, pretindea că diversele otrăvuri „în stare de incandescentă sau de vapori"' răspandesc mirosuri specifice. Metoda sa consta în a încălzi o substanţă otrăvitoare pe cărbuni aprinşi şi a mirosi apoi fumul ca£e se degaja. Boerhaave a fost primul care a recurs la un procedeu senzorial cu scopul de a identifica prezenţa unei otrăvi. în general, în acea vreme, oamenii erau departe de a avea o certitudine în stabilirea toxicului într-un caz de otrăvire şi bazarea doar pe simplă apreciere nu era în măsură să atragă condamnarea presupusului vinovat. Un diagnostic de necontestat nu era posibil decat dacă se utiliza o otravă deosebit de corosivă, cum ar fi de exemplu acizii, care atacă ţesuturile sau alcaliile şi pudra de cantharidă, care lezează rinichii.

Se ştia că praful arsenical, care nu are nici gust şi nici miros, putea fi adăugat cu uşurinţă la orice mancare, prăjitură sau băutură. Se mai ştia de asemenea că simptomele provocate de otravă se asemănau cu cele datorate holerei şi că nici poliţiştii şi nici magistraţii nu erau capabili să dovedească crima, decat doar în cazul în care ucigaşul nu comisese greşeala să se trădeze, fie prin faptul dovedit că a cumpărat toxicul, fie că a avut un martor în momentul cand a administrat otrava victimei.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 21 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---