Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Apărut la 12 ani după Ion, rod al unei îndelungate şi profunde documentări, romanul Răscoala (1932) ar constitui a doua parte dintr-o proiectată trilogie (prima parte ar fi fost Ion, a treia, romanul Gorila, nu la fel de reuşit) despre problema pământului în contextul social-economic al perioadei de dinaintea primului război mondial.

Publicat în perioada interbelică şi prelucrând o temă socială (situaţia ţărănimii şi problema pământului), cu interes şi pentru obiceiuri, tradiţii, Răscoala face parte din proza tradiţionalistă, pe care o depăşeşte, însă, prin obiectivitate (ca şi în Ion, autorul nu mai int ervine direct ori indirect în destinul personajelor, naratorul relatează evenimentele imparţial, urmărindu-le din afară). La apariţia romanului, majoritatea vocilor critice s-a grăbit să pronunţe cuvântul capodoperă.
Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.
Titlul trimite direct la tema romanului - răscoala ţărănească din 1907, şi, din acest punct de vedere, opera epică a lui Rebreanu a fost văzută şi ca o frescă socială care înfăţişează două lumi ce se intersectează, rămânând fundamental incompatibile.

Romanul este alcătuit din două părţi - „Se mişcă ţara!" şi „Focurile" -structurate, la rândul lor, în câte şase capitole, fiecare cu câte un titlu reprezentativ. Cele două linii epice prezintă două clase sociale, marii latifundiari şi ţărănimea, aflate în conflict. În prima carte, evenimentele sunt surprinse în lentoarea vieţii, care curge parcă de secole în acelaşi ritm; treptat, lucrurile se precipită, ritmul devine alert, pentru ca în cea de-a doua parte să izbucnească în sângeroase ciocniri.
Ca şi în Ion, Rebreanu zugrăveşte un univers uman complex, populat de figuri din cele mai diverse, unele puţin individualizate, dar nu mai puţin semnificative (prin însumarea acestor portrete se poate urmări psihologia masei).

Se remarcă şi construcţie monumentală (din acest punct de vedere, Rebreanu a fost comparat cu Tolstoi), cu sute de personaje, cu acţiune în care firele epice alternează, se întretaie şi se completează, simetria compoziţională, precum şi caracterul ciclic (observabil şi în alte romane -Ion şi Pădurea spânzuraţilor): romanul începe cu o discuţie în tren între Ilie Rogojinaru, un arendaş din Dolj şi Grigore Iuga, însoţit de Titu Herdelea (personaj care face legătura cu lon) despre problema ţăranului român, judecat frust drept „numai rău şi prost şi leneş". Brutalitatea afirmaţiei produce indignarea formală a celor din tren, care nu pot combate această atitudine şi va fi reiterată la sfârşitul romanului de acelaşi Ilie Rogojinaru: „Nu vă spuneam eu că ţăranii sunt ticăloşi?... V-aduceţi aminte?", demonstrând incapacitatea de a înţelege drama mulţimii.

Trăsături specifice

Obiectivitatea este trăsătura definitorie pentru proza lui Rebreanu şi este evidentă mai ales în zugrăvirea celor două lumi care se confruntă -aristocraţia, privită fără idealizare ori nostalgie şi ţărănimea, analizată ca o forţă acţionată de o psihologie arzând mocnit, gata oricând să izbucnească.

Ca în orice roman realist obiectiv, nararea se realizează la persoana a III-a, evenimentele decurg în ordine cronologică, anumite acţiuni sunt previzibile, construcţia romanului este deductivă, raţionalistă, personajele se pot înscrie în anumite tipuri (arhetipuri, de fapt: imagini ale ţăranului român în diverse ipostaze şi ale aristocraţiei române). Naratorul deţine perspectiva (unică şi de tip demiurgic) afişând calităţi precum omniscienţa şi omniprezenţa.

Prin simetrie compoziţională, cele două lumi se reflectă reciproc, rămânând, totuşi, paralele. Puntea de legătură între cele două planuri narative este Titu Herdelea, ziarist şi observator al evenimentelor, indecis în mare măsură asupra atitudinii pe care trebuie să o adopte, criticând timid, prin articolele sale, acţiunile violente. În debutul romanului îl aflăm pe Titu în vizită la conacul lui Grigore Iuga, a cărui soţie, Nadina, era rudă cu soţul Laurei (sora lui Titu). Aici se confruntă cu „problema ţărănească", devenind martor al tragicelor întâmplări. Dacă în Ion se discută despre lupta individuală pentru o viaţă mai bună, pentru un destin mai drept, în Răscoala această luptă se extinde asupra întregii comunităţi rurale, pentru care deţinerea unei bucăţi de pământ reprezintă o problemă de justiţie socială, dar şi de destin. De altfel, laitmotivul destinului (prin naştere, prin tradiţie, ţăranii sunt legaţi de pământ) este corelat cu cel al dreptăţii în momente decisive din desfăşurarea acţiunii: „Dreptatea nu costă nimic şi de aceea n-are circulaţie în comerţ" (spune cizmarul Mendelson în primul capitol), „Pe mine numai nedreptatea mă revoltă" (zice Titu), „N-a sosit încă ceasul dreptăţii, cucoane Grigoriţă, dar trebuie să sosească odată ş-odată, că lume fără dreptate nu se poate!" (Lupu Chiriţoiu, în finalul romanului).

A fost remarcată, nu o dată, forţa cu care Liviu Rebreanu creează epicul, prin care aduce la viaţă sute de personaje, felul în care surprinde psihologia ţărănimii, acumularea treptată a nemulţumirilor acestora până la descărcarea finală şi obiectivitatea cu care sunt prezentate scenele sângeroase din a doua parte.
Rebreanu pare a stăpâni arta suspansului, pentru că el adună treptat mici evenimente care pregătesc marea revoltă: arendaşul Cosma Buruiană pretinde că a fost jefuit şi provoacă o anchetă, finalizată cu maltratarea ţăranilor, Nadina luga, plictisită de viaţa rurală, decide să-şi vândă moşia, iar ţăranii, dornici să o cumpere, ajung până la minister, unde nu întâlnesc decât dispreţ şi demagogie. Apoi, o mulţime de întâmplări, aparent nesemnificative (ca nişte instantanee epice), nu fac decât să puncteze frustrările înnăbuşite ale oamenilor: automobilul Nadinei calcă o pasăre a babei Ioana, lui Ignat Cercel i se ia purcelul pentru că nu-şi plătise taxa, fiica lui Chirilă Păun este necinstită de Aristide (băiatul arendaşului Platamonu), un copil este urecheat de şoferul Nadinei ş.a.m.d.
Al doilea plan surprinde scene din viaţa moşierilor, dar şi din viaţă politică, din presă şi dintr-un Bucureşti în care demagogia face casă bună cu indiferenţa şi condescendenţa cu care este privită problema ţăranilor.

Scânteia răscoalei se aprinde brusc (este precedată, totuşi de zvonul simbolic ce anunţă că nişte călăreţi pe cai albi aduc poruncă de la Vodă sa se împartă pământurile) şi ţăranii, înarmaţi cu uneltele cu care munceau câmpul, se dezlănţuie, incendiind conacele, tăind firele de telegraf (în ideea stopării oricărei comunicări cu cei de sus), jefuind. Obiectivitatea naratorului se păstrează mai ales în scenele de violenţă extremă: castrarea lui Aristide, violarea şi uciderea Nadinei, omorârea lui Miron luga. Răscoala va fi înăbuşită în sânge de armata dirijată de prefectul demagog Baloteanu şi de penibilul maior Tănăsescu. Dreptatea autorităţilor se face prin judecarea scurtă a victimelor şi executarea rapidă a pedepsei -moartea sau bătaia.

Caracterizarea personajelor

Cu siguranţă, personajul care se impune în romanul lui Rebreanu este cel colectiv, reprezentat de mulţimea ţăranilor care gândesc şi acţionează precum un singur individ (personajul colectiv mai fusese zugrăvit în proza secolului al XIX-lea de scriitori precum C. Negruzzi, N. Filimon, D. Zamfirescu).
Deşi conduşi de aceleaşi năzuinţe şi scopuri, ţăranii din Răscoala nu apar individualizaţi decât momentan, contopindu-şi acţiunile cu vălmăşagul de îndemnuri, strigăte, iniţiative. Glasurile se topesc unul în altul, figurile se amestecă şi se suprapun, formând un singur trup, o singură voce, reprezentative pentru o întreagă clasă socială: „Sute de feţe cu aceeaşi expresie păreau a fi ale aceluiaşi cap, cu aceleaşi gânduri şi simţiri, un singur şi acelaşi om în infinite exemplare." remarcă naratorul.

Între toţi, mai puternic evidenţiat este, totuşi, Petre, care la început nu se implică direct în acţiunile răsculaţilor, tulburat fiind de moartea Nadinei, pentru care nutreşte un sentiment între fascinaţie şi dispreţ. Eliberat de trăirea torturantă, el se erijează în cap al răsculaţilor atunci când intervine armata, şi moare având în ochi aceeaşi atitudine sfidătoare cu care privise viaţa.

Stil. Limbaj.

Stilul anticalofil evident în Ion devine şi mai aspru în Răscoala pentru că autorul este mai interesat de substanţă epică decât de expresia şlefuită. Figurile de stil sunt puţine (câteva comparaţii, epitete şi rar metafore) şi lipsite de expresivitate: „lumina ochilor", „floare zâmbitoare" (femeia), „acuma pe cerul senin ca vara soarele galben lucea călduţ, răspândind o lumină melancolică peste tristeţea pământului", „soldaţii (...) stăteau neclintiţi, negri şi reci ca nişte maşini în formă de oameni".

Al. Piru remarcă două elemente importante în tehnica epică si în retorica romanului: „elipsa, întreruperea expunerii, produsă fie de factori interni, fie de condiţii exterioare, de situaţii critice care recomandă prudenţă şi reticenţa" - mai ales în limbajul ţăranilor care se tem să-şi exprime toate gândurile (şi lasă fraza la jumătate, permiţând să se subînţeleagă urmarea) şi mulţimea verbelor prin care este sugerată acţiunea (cf. Al. Piru, Prefaţă la „Răscoala", Buc, Ed. Tineretului, 1964, pp. 19-20)

La nivelul lexicului, Rebreanu renunţă la ardelenisme, introducând chiar neologisme {insolit, nonşalant, deconcentra, onctuos, exorbitant etc), iar sintactic şi semantic, păstrează fraza sobră, impersonală.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---