Încadrarea în epoca literară.

Curente şi orientări literare. Receptări critice.

Poezia Pui de găi face parte din volumul Flori de mucigai de Tudor Arghezi, apărut în 1931. Inspirat din lumea închisorilor şi a mahalalei, volumul aduce la lumină un univers al proscrişilor fără conştiinţă, al damnaţilor cu o soartă crudă şi vicii pe măsură. Acest univers aflat în afara oricărei ordini există dincolo de noţiuni precum binele sau răul, prezentându-se ca un infern fără speranţă. Păcătoşii nu-şi ispăşesc aici păcatele, pentru că asta ar presupune o conştiinţă a vinovăţiei, pe care nu o au, ei doar trăiesc şi se manifestă conform naturi i lor. Criticul Nicolae Balotă lămurea în Opera lui Tudor Arghezi: „Ceea ce demască poetul în Flori de mucigai este o condiţie a omului ca rob. Nu numai cel întemniţat, ci şi insul liber robit de patimă, pradă slăbiciunilor este redus la sclavie". Aşadar avem de a face cu o lume în care se constată absenţa divinităţii şi a compasiunii, care va refuza efuziunea lirică sau confesiunea.

Modernitatea întregului volum nu poate fi pusă la îndoială. Prezenţa esteticii urâtului şi a categoriilor negative - grotescul, monstruosul, straniul, demonicul - sunt indicii în acest sens. La acestea se adaugă limbajul şocant şi material, precum şi nucleul epic. Aici se manifestă, însă un alt fel de epic, folosit ca o alternativă a liricului şi posedând toate conotaţiile acestuia - de aici şi refuzul, în unele poezii, de a face vreun comentariu sau de a da detalii.

Nicolae Balotă vorbeşte în volumul citat mai sus despre o lipsă de tragism, care ar caracteriza destinele acestor damnaţi, abordaţi ca anti-eroi: „Lepădaţii comunităţii umane sunt locul unei rare a delicatului cu abjecţia, a sumbrelor eflorescente cu pura lumină, de sus, a unei inocenţe paradisiace. Destinele lipsite de tragism ale acestor anti-eroi au rădăcina în existenţialul ce! mai teluric cu putinţă, în însuşi mâlul creatural, adamic. De aici, în toată ignominia existenţei lor, surprinsă în momente dintre cele mai infamante, acel vag suflu de spiritualitate al unei nevinovăţii primordiale, surprinsă în lutul din care au fost frământaţi, urmă a unui suflu ce s-a suflat asupra lor."

Tema şi semnificaţia titlului. Influenţe.

Titlul poeziei semnifică păsări de pradă, aducând în prim plan lumea hoţilor şi ucigaşilor. Termenul „găi" pare inventat special pentru rezonanţa aspră a limbajului arghezian, sugerând rapacitatea „personajelor", adevăraţi prădători. Tema poemului nu este alta decât evocarea acestui univers damnat, populat cu hoţi şi puşcăriaşi, crime şi tâlhării, unde o frumuseţe stranie, crescută în beznă şi viciu, vine să purifice totul. Sursele de inspiraţie ale poetului le găsim nu numai în Florile răului baudelairiene, ci şi în Florile Bosforului ale lui Bolintineanu, susţine Mircea Scarlat. Arghezi renunţă la stilul înalt şi nobil al înaintaşului său, dar păstrează pasionalitatea intensă a „personajelor" şi „stilul hagiografiei păgâne colorate mitologic".

Elemente de structură şi compoziţie

Poemul conţine unsprezece strofe inegale, dintre care trei au două versuri şi patru versuri finale, constituindu-se aproape într-un epilog. Structura este ostentativ epică, având dialoguri şi vorbire directă. Incipitul poeziei e un fel de expoziţiune, în care ne sunt prezentate personajele, spaţiul şi timpul: „în ceaţa groasă/ Carul se-ntorcea acasă. / Întuneric beznă/...Omul şi fata/ Vânduseră toate găinile". Finalul se bazează pe jocul temporal dintre atunci şi acum, funcţionând ca un epilog ce ne lămureşte ce s-a întâmplat după deznodământ. Succesiunea temporală a planurilor e întreruptă de o adresare directă către cititori a eului poetic, asumându-şi vocea naratorială. Epicul este concentrat la maximum, rară detalii inutile, prinzându-se întotdeauna esenţialul. Ritmul e accelerat prin această modernă tehnică a focalizării, preluată din proză.

Procedee ÅŸi mijloace artistice. Imagini ÅŸi figuri de stil.

În ciuda epicului pronunţat şi a tehnicilor preluate din proză, poemul nu este lipsit de figuri de stil interesante. La o cercetare mai atentă, se constată prezenţa unui întreg inventar artistic - metafore, comparaţii, epitete. În prima strofa, care slujeşte ca expoziţiune, epitetul - „ceaţa groasă" ţine mai mult de conturarea unei atmosfere, decât de localizarea spaţială. Hiperbola „Nu se vedea până al gleznă" întregeşte imaginea cu un element esenţial, bezna deplină, însoţitoarea viciului şi crimei, parte integrantă a acestei lumi. Metafora „muntele de ţărână" are importanţă în desfăşurarea poemului, dar nu ca reper al spatului, ci ca simbol al acestei lumi. Arghezi e un poet al pământului, nu în sens tradiţionalist, lutul, ţărâna sunt materia primă ideală în crearea acestui univers întunecat, primar. Ele mai deţin şi avantajul unei trimiteri primordiale, lutul creaţiei divine, căpătând o conotaţie demiurgică. Imaginile sunt exclusiv vizuale, de o mare concreteţe.

Exclamaţia „Doamne!" care deschide strofa a doua nu se adresează neapărat divinităţii, ea anunţă prin întreruperea epicului, brutalitatea evenimentelor care urmează. Metafora „oameni de cositor" creează o imagine tulburătoare, extrem de plastică, datorită căreia putem vedea parcă străfulgerarea cuţitelor, dar şi dezumanizarea tâlharilor. Personificarea „dihania nopţii" stabileşte definitiv filiaţiile - aceste creaturi malefice, dezumanizate aparţin întunericului şi demonicului. Bezna e ea însăşi un tărâm al impurului, al unei umanităţi dezabuzate, unde colcăie arătări ciudate sub „ceaţa stătătoare", şi fata trebuie să se târască prin obscuritate „ca o lipitoare". Comparaţia realizează dezumanizarea.

Dialogul din strofa următoare are rolul de a comprima epicul, selectând esenţialul - aparenta salvare a fetei. Ritmul este accelerat, totul se întâmplă cu repeziciune. Şi totuşi limbajul nu-şi pierde funcţia expresivă - registrul familiar: „labă", „doarme tun" sau „tat'tu" şi exprimările populare: „mofluzi", „chitiră" sau argotice: „beliseră" exprimă, în afara oricărui comentariu al eului poetic, atrocitatea întâmplărilor. Metafora din strofa a opta nu părăseşte regnul animal, conotând zona primară a instinctelor, a poftelor sălbatice şi dezumanizante - „Şi baba se linse pe buze, / Cu pofta de sânge a unei mâţe lehuze". Explicaţia din strofa a noua e o adresare directă către cititori, iar asumarea vocii naratoriale de către eul poetic se face tot din raţiuni de rezumare, de comprimare.

Lipsa oricărui comentariu din strofa a zecea scoate în evidenţă evenimentele îngrozitoare. Ele sunt prezentate brutal, într-o formă necenzurată, sugerând macabrul şi cruzimea primitivă a acestei lumi. Strofa a unsprezecea constituie deznodământul, cu un ritm rapid al evenimentelor, obţinut prin enumeraţie - „Braţele, mâinile, degetele, hoţii, baba/ înăbuşiră fata lor, o târâră- n beci, degeaba". Printre procedeele împrumutate din proză figurează o formulă de mijloc, specifică basmului şi povestirii, folosită aici cu un ton ironic, care dizolvă tragismul - „... vorba lui Terchea-Berchea". Versurile finale conţin o revenire la prezentul vocii naratoriale, asumată de eul poetic, indicată prin adverbul „acum". Este vorba de un epilog ce înfăţişează o realitate previzibilă - universul crunt al închisorii, în care „personajele" par a-şi găsi locul, a se integra organic. Ele aparţin acestei lumi şi atunci când se află în afara ei.

Limbajul

Limbajul arghezian este plastic şi expresiv, adesea de o concreteţe brutală. În ciuda folosirii epicului, nu se poate vorbi de o depoetizare, deşi aceasta era tendinţa epocii în care apar Florile de mucigai. Estetica urâtului la care aderă şi acest poem, implică, din contră o poetizare anunţată încă din Testament - „Din bube mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi".

Versificaţie

Poemul are numai rimă împerecheată şi monorima, ca şi Fătălăul, cu versuri inegale şi măsură variabilă. Nu există un ritm bine stabilit, deşi structura alertă a poemului e susţinută de o cadenţă interioară. Modurile şi timpurile verbale
Timpurile verbale susţin caracterul epic al poemului. Imperfectul, timpul povestirii şi al evocării, este predominant: „se vedea" - „mergeau" sau „nu ştiau". Lui i se adaugă perfectul compus, având aceeaşi funcţie de rememorare - „au împleticit" - „au dat" sau „a orbecăit". Prezentul apare doar în dialoguri - „Fetico, stai colea cu Dumnezeu", ca formă de accelerare a ritmului relatării sau în epilog, când ne prezintă o realitate definitivă. Perfectul simplu are acelaşi rol de dinamizare în cadru! „povestirii" ca şi prezentul - „desfăcu". Timpurile proiecţiei sunt foarte rare în evocarea epică a acestei realităţi - doar un conjunctiv: „... să duci" şi o formă de viitor popular: „o hodini" aruncă o umbră de incertitudine asupra acţiunilor anunţate.

Concluzii

Folosind procedee ale epicului sau ale artei naive, Arghezi ajunge în Pui de găi la esenţializarea extremă. Acest lucru nu-l împiedică să fie sugestiv şi chiar, vizionar. Poemul e o strălucită demonstraţie a esteticii urâtului şi a modernităţii, reuşind o intensă amalgamare a banalului cu grotescul şi miticul. Avem astfel revelaţia acestui infern primar, sursă a demonicului şi macabrului, în care arta aduce o lumină stranie, izvorâtă, parcă, din ţărâna care mai păstrează o urmă a suflului divin.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---