Încadrare în epoca literară

Poezia face parte dintr-un ciclu de nouăsprezece balade publicate în volumul Omul cu compasul apărut în 1966.

Membru al Cercului literar de la Sibiu, Ştefan Augustin Doinaş îşi propune, alături de Radu Stanca, Ion Caraion să reînvie o specie literară mai veche, balada, în care Goethe vedea „suprema formă a poeziei lirice". În articolul Resurecţia baladei, publicat în Revista cercului literar, Radu Stanca face precizări în legătură cu necesitatea prezenţei dramaticului în interiorul liricului în cazul acestui gen de poezie. în funcţie de acest lucru stabileşte trei tipuri de baladă: lamentaţia baladescă, în genul liricii trubadureşti a lui Francois Villon, în care anecdota constituie doar pretextul generator al lirismul ui; legenda sau eposul, în care confesiunea lirică e filtrată prin arta povestirii; balada propriu-zisă, în care procedeele dramatice (dialog, replică, conflict) se situează în prim plan, obligându-l pe poet la obiectivare faţă de evenimentul narat.

Temă. Elemente de structură şi compoziţie. Semnificaţii.

Mistreţul cu colţi de argint - fantastică poveste de vânătoare a unui „prinţ din Levant" - se înscrie în cea de-a treia categorie. Povestea este aparent simplă. Eroul baladei visează să răpună un mistreţ fantastic „cu colţi de argint". În ciuda sfaturilor slujitorilor săi, care simt că stăpânul lor vânează himere, el se avântă în întunericul pădurii.

Tensiunea dramatică a baladei creşte pe măsură ce conflictul, creionat la început între slujitori şi prinţ, se acutizează. La fiecare chemare a prinţului, oamenii răspund conform stării de spirit care se tensionează gradat: acceptă jocul fantast al prinţului, apoi râd, pentru ca în final să-l dispreţuiască („ - Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne, /mistreţul acela nu vine pe aici (...) - Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,/ zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ. (...) - Stăpâne, e luna lucind prin copaci,/ zicea servitorul zâmbind cu dispreţ."). în final prinţul moare, ucis de animalul pe care-l vâna.

Balada are un conţinut simbolic şi comportă mai multe interpretări, după cum însuşi autorul declară. Cadrul naraţiunii, conturat de ceremonialul cinegetic la care participă eroul este arhaic. înscriindu-ne în această linie, vânătoarea poate fi percepută ca un act ritualic cu finalitate spirituală, ca o trecere spre o treaptă superioară a existenţei prin urmărirea unei ideal spiritual. În credinţele mai vechi ale unor popoare, fiarele pădurii reprezentau manifestări ale lumii invizibile, iar vânarea lor deschidea drumul spre Marele Spirit (la amerindieni) sau sporea virtuţile omeneşti (la chinezi).

Din punct de vedere laic, vânătoarea este un ritual civilizator. Prinţul îşi găseşte moartea în lupta cu forţele oarbe ale naturii în încercarea de instaurare a unei ordini fireşti. Treptele vânătorii, privite în sens ascendent, alături de instrumentele-i specifice, capătă valenţe simbolice noi; este o vizualizare a istoriei, de la treapta primitivismului a „săgeţii de lemn", la cea modernă a „săgeţii de foc".
Perspectiva spirituală presupune înţelegerea poemului ca ritual al iniţierii. O analiză din acest punct de vedere îmbogăţeşte şi mai mult simbolistica poemului. întregul scenariu epic, gradaţia ascensiunii, căutarea delirantă a unei cărări prin „hăţişuri" şi întunericul pădurii („un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea / prin inimă neagră de codru trecea"), halucinaţiile („apa, iarba, luna / sclipea ca un colţ de mistreţ"), proba diverselor arme („de lemn", „de fier", „de foc") indică treptele unei iniţieri pe care le parcurge novicele în procesul maturizării sale spirituale. Replicile date de servitori pot fi înţelese ca ispite ale lumii reale ce încearcă să-l oprească din drum. Dimensiunile fantastice ale vânatului sunt proiecţii ale viziunilor sale interioare, din ce în ce mai pure dar şi mai nimicitoare.

Mistreţul urmărit - cel „cu colţi de argint" - este simbolul Absolutului spre care aspiră prinţul, în timp ce mistreţul care-l ucide este reprezentarea limitei tragice a condiţiei umane („cu colţi ca argintul"). Durata acestui timp de vânătoare se întinde pe parcursul întregii vieţi.

Poemul exprimă în acelaşi timp şi crezul artistic al lui Augustin Doinaş, devenind astfel o artă poetică. Prinţul este simbolul creatorului iar mistreţul „cu colţi de argint" reprezintă idealul artistic, „Mecca lui" cum spune criticul Eugen Simion. Servitorul este simbolul omului comun, care nu- poate înţelege decât ceea ce vede. Versul reluat în chip de refren - „Dar el răspundea întorcându-se: - Taci..." - reprezintă linia de demarcaţie între cei doi: omul comun şi creatorul care are capacitatea vederii dincolo de aparenţa lucrurilor. Creaţia este himera (multiplele apariţii ale mistreţului) urmărită o viaţă întreagă de către artistul care sfârşeşte în colţii propriului demon.

Superioritatea creatorului este ilustrată şi de capacitatea sa de a-şi simţi sfârşitul aproape. Ultima sa intervenţie în dialogul cu slujitorii exprimă metaforic viziunea morţii: „Ce pasăre neagră sta-n lună şi plânge?/ Ce veştedă frunză mă bate mereu?". Accentele dramatice ale acestui moment sunt subliniate în plan stilistic prin personificarea elementelor naturii şi a metaforizării spaţiului.
Analiza structurii compoziţionale a poemului subliniază ideea exprimată la începutul comentariului, şi anume posibilitatea pluriperspectivismului. O analiză la nivel lexical îndreptăţeşte interpretarea poemului ca baladă cinegetică; multe dintre noţiunile prezente - codru, goarne, vânătoare, copoi, vânat - aparţin ariei semantice a vânătorii.

Stil. Limbaj. Versificaţie.

Formulele apelative, chemarea „Veniţi să vânăm", folosirea gerunziilor realizează atmosfera unui prezent istoric. Refrenul, aliteraţia de. la început de vers dau poemului o extraordinară muzicalitate. Acţiunea are un tempo de ritual solemn care se dezvoltă gradat. Atitudinea naratorului se menţine obiectivă până la versul „Dar, vai! Sub luceferii palizi ai bolţii" - exclamaţie-avertisment care rupe echilibrul expozitiv. Dialogul face corp comun cu descrierea şi naraţiunea astfel că cele trei elemente specifice genurilor dramatic, epic şi liric converg în realizarea compoziţională a unei sinteze baladeşti.

Alternanţa rimei masculine şi feminine subliniază precipitarea acţiunii, încetând în scenele de confruntare directă dintre prinţ şi servitor (rima devenind exclusiv masculină), ca semn al rupturii discursului.

Balada lui Doinaş permite o dublă perspectivă şi asupra sfârşitului tragic al prinţului şi implicit al poemului. Nota finală poate fi interpretată ca optimistă dacă deznodământul este înţeles ca împlinire a sensului vieţii (punct de vedere al omului superior) sau ca fiind pesimistă, dacă percepem toate acestea ca pe un eşec (punct de vedere al omului comun).

---

Tag-uri: literatura, balada

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 22 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---