În 1933, Mircea Eliade s-a impus definitiv ca scriitor, îndată după întoarcerea sa din India, cu romanul Maitreyi.

Contemporanii au fost şocaţi mai întâi de ceea ce am putea numi exotismul erotic al cărţii, cu totul inedit în contextul literaturii de înaltă ţinută care se producea pe atunci, atât în domeniul poeziei, cât şi în acela al prozei, prin: Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, V. Voiculescu,!on Pillat etc, prin Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, cu toţii precedaţi de Mihail Sadoveanu. Ba, am zice, mai ales prjn roman, literatura română dintre cele două războaie dădea semnele cele mai clare ale sincronizării cu marile literaturi europene, fenomen.petrecut într-un număr de ani relativ mic.

Era oarecum în vogă, printre mulţi „proustieni" sau „gidieni" (un M. Sebastian, Camil Petrescu, Anton Holban şi alţii), romanul care cultiva autenticul, psihologicul trăit, observat pe viu, romanul-problemă, „romanul-jurnal", „experimental". „Trăirismul" -cuvânt născocit ad-hoc de Şerban Cioculescu, după nemţescul Lebensphitosophie, când de fapt vocabulul înseamnă pur şi simplu „filozofia vieţii" -, „experienţa", contactul absolut cu viaţa, cu realitatea brută, ce se cerea cernută de luciditatea socratică, erau predicate pe atunci de la catedră prin cel mai influent profesor al generaţiei lui Mircea Eliade: Nae Ionescu. Eliade nu va face... literatură, ci va consemna „experienţe trăite", va scrie ceea ce acum se numeşte roman-eseu, în Isabel şi apele diavolului, în întoarcerea din rai, Şantier, Nuntă în cer, cu deosebire în Huliganii, ca şi în multe dintre povestirile fantastice, publicate până acum, ca şi de acum încolo, de la Domnişoara Cristina şi Şarpele, Secretul doctorului Honigberger şi Nopţi la Serampore, până la Pe strada Măntuleasa, La ţigănci etc, până la Noaptea de Sânziene, romanul-eseu, romanul-problemă, prin conştientizarea acută a ceea ce Andre Gide numea „mise en abyme", procedeu devenit curent la mai toţi urmaşii marelui Feodor Dostoievski.

In chiar sensul „trăirist", al experienţei de viaţă autosupravegheate cu maximum de luciditate, romanul Maitreyi s-a impus şi prin aspectul lui de.., jurnal sexual-efotic, şocant chiar, la prima vedere. între englezul Allan (alias scriitorul), un tânăr în pragul deplinei maturităţi, şi Maitreyi, fiica nobilă a inginerului Narendra Sen (care nu-i altcineva decât profesorul Dagsputa, în casa căruia studentul indianist Mircea Eliade; sosit la Calcutta, a locuit o vreme), se înfiripă o idilă. Deloc platonică însă, după concepţia europeană de pe atunci. Pentru că totul se compune din nenumărate, progresive apropieri epidermice, carnale, senzuale într-un grad foarte înalt, cu inevitabila până la urmă „cădere" în... păcat. Pură însă, spiritualizată, chiar mistică, după concepţia hinduşilor, fie aceştia, cum este cazul aici, din clasa cultă şi nobilă, Suficient de anglicizată, europenizată.

Curios, cumva inexplicabil, oricum insuficient motivat (însă romancierii din categoria lui Mircea Eliade nu-şi pun probleme ale motivaţiilor caracterologice), este faptul că părinţii Maitreyei nu-şi supraveghează câtuşi de puţin fata, ba chiar încurajează cât se poate de mult apropierea dintre tineri, lăsându-i de capul lor tot timpul, chipurile adolescenta luând de la străin lecţii de limba franceză. Maitreyi este deosebit de instruită, o poetă foarte talentată, apreciată de însuşi marele Tagore (care în roman are numele de Robi Thakkur), „gurul" ei, pe care îl iubeşte foarte mult, platonic, evident, ceea ce nu pare a fi şi reciproc.

Allan se arată gelos şi e gata să vadă la celebrul poet semne ale libidoului senilităţii, gândind, fireşte, ca un european. (Amintim că, în 1929, împreună cu Maitreyi şi profesorul Dagsputa, Mircea Eliade avusese o întrevedere cu Rabindranath Tagore, binecunoscut în rândurile literaţilor de pe atunci din România, ţară pe care de altminteri o şi vizitase.) Tăieturi din jurnalul ce suntem invitaţi să credem că a fost scris chiar în momentul petrecerii faptelor de către Allan-autorul sunt comentate în romanul definitivat ulterior, spre a fi încredinţaţi că fata, educată în spiritul misticii hinduse, era absolut inocentă, deşi între cei doi se va petrece... totul.

Iată un prim exemplu: Jurnalul:

„Noi doi singuri discutând despre virilitate; Walt Whitman, Papini şi ceilalţi. Ea a cetit puţin, dar mă ascultă. Ştiu că mă place. Mi-o spune. Mărturiseşte că s-ar da ca într-un poem de Tagore, pe o plajă, în început de furtună... Mi-a plăcut să mă închipui căsătorit cu Maitreyi. Nu pot minţi, eram fericit. Am visat-o tot timpul cât a durat... logodnică şi amantă..."
Nota la pasajul de mai sus, redactată la momentul definitivării romanului;
"Adică voiam să mă conving că nu e atât de frumoasă, îi criticam şoldurile prea mari pentru mijlocul prea subţire, inventam tot felul de scăderi fizice, crezând astfel că mi-o îndepărtez. De fapt, cum se întâmplă, tocmai aceste scăderi mi-o apropiau."

Sau: din Jurnal:

„Patima creşte, delicios amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoţie. Când stau lângă ea pe covor, cetind împreună, dacă mă atinge, sunt excitat şi mă înnebuneşte. Ştiu că şi ea este turburată."
Nota de la momentul scrierii romanului:
„Nu e adevărat. Maitreyi n-a simţit niciodată în timpul acela."
Din Jurnal:
„Ne spunem multe despre literatură. Câteodată ghicim amândoi că ne vrem."
Notă:
„Inexact: Maitreyi era câştigată numai de joc!, de voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici ea nu-şi închipuia pe atunci ceea ce poate însemna pasiunea".

Este destul de greu şi, într-un fel, de prisos să ne dăm seama câtă realitate şi câtă ficţiune conţine jurnalul şi, ca să zicem aşa, jurnalul din jurnal, adnotările la un text presupus mai vechi. Mai curând, cum se întâmplă cu mulţi dintre scriitorii din această categorie, inclusiv cu Camil Petrescu, jurnalul nu poate fi strict autentic. Iată, de exemplu, acest argument cules din chiar interiorul textului (din jurnalul cel dintâi): La un moment dat, Maitreyi îi dăruieşte lui Allan o floare, pe care acesta, neglijent, o aruncă pe fereastră, de îndată ce fata iese din camera lui. A doua sau a treia zi, Maitreyi îl întreabă „unde este floarea ei" şi junele, circumspect la prea neaşteptata cerinţă, află un pretext să amâne pentru moment răspunsul, spunându-i că i-o va arăta cu primul prilej, având floarea respectivă presată într-o carte ce nu-i este la îndemână. Apoi, pe furiş, culege din grădina casei o floare asemănătoare, o presează între filele unei cărţi şi presară peste ea cenuşă din pipă, spre a mima vechimea operaţiei. Când Maitreyi revine şi i se arată floarea presată în carte, surpriză: fata exclamă dezamăgită: „Asta nu-i floarea mea!" explicaţia venind oarecum simplu: „Floarea mea avea strecurat printre petale un fir din părul meu". Ficţiunea -„făcătură" în jurul acestui prea specios marivaudage (chiar cu tentă hindusă fiind el) - se vede de departe.

Dar principalul lucru este să observăm că romancierul urmăreşte - şi lucrul îi izbuteşte din plin - senzaţia puternică de autentic, într-asta apropiindu-se mult de Camil Petrescu, cel din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi din Patul lui Procust, odată cu impresia „trăirii" supravegheate, lucide. De Camil Petrescu îl apropie pe Mircea Eliade şi dispreţul faţă de „scrisul frumos", anticalofilia. Pentru amândoi important este ca literatura să pună probleme, nu să fie „frumoasă" în chipul obişnuit de până acum. Artă pentru artă? Amândoi par a da un răspuns negativ la o asemenea întrebare. Artă cu tendinţă? Depinde ce se înţelege prin tendinţă şi mai ales ce fel de tendinţă punem în cărţi. Mai curând ARTA PENTRU ADEVĂR pare să-i călăuzească, ca pe toţi scriitorii de dincoace de Proust, de Thomas Mann, de Albert Camus, Malraux etc. De aceea, şi la unul, şi la celălalt eroii romanelor sunt autorii înşişi, nu doar deghizaţi, în chipul flaubertian cunoscut până acum, ci vizibili cu ochiul liber, ca să spunem aşa. De subiectivism fug însă, chiar pe temeiul realizării autenticului. S-ar putea spune, altfel privind problema, că ne aflăm în faţa unor scriitori care obiectivează subiectivismul, se studiază pe ei înşişi, în trăirile şi experimentele lor, care trăiri şi experimente (aduse de împrejurările vieţii, uneori însă şi căutate, provocate anume) sunt puse în cărţi. Dar paralela dintre Mircea Eliade şi Camil Petrescu se opreşte aici. Ca temperament, Camil Petrescu este un ardent, un scriitor din familia neoromanticilor (lui nu i-ar fi plăcut însă o asemenea caracterizare), în timp ce Mircea Eliade este un spirit supravegheat, mai... rece, calculat, am zice un „bine temperat" (excepţie făcând de la aceasta Noaptea de Sânziene, unde întâlnim destule pagini „dezlănţuite"). El este mai degrabă un „constructor" de cărţi, nu de puţine ori recurgând la „metodă" şi felurite „hermetisme", în direcţia a ceea ce ne-am obişnuit să numim acum „realismul fantastic". Nu însă şi în romanul Maitreyi deocamdată, unde experimentul şi obsesia sexual-erotică îl pot indica şi în vecinătatea lui Gib Mihăescu, spre a mai găsi un contemporan cu care să-l putem compara.

Revenind la Maitreyi, vom spune din nou că originalitatea romanului stă în aducerea în literatura noastră a motivului iubirii dintre un european şi o fată exotică, inexistent încă (poate cu excepţia lui Jean Bart din romanul Europolis, în anume chip şi Gib Mihăescu din romanul Rusoaică) în literatura română. Mircea Eliade atacă tema frontal: Allan este un intelectual şi un... experimentator, în timp ce îndeajuns de ingenua lui parteneră simte numai ritualic erosul, strict în linia tradiţiei hinduse, a procreării, absolut deloc în direcţia senzualului plezirist, cu toate aparenţele contrarii, pe care de altminteri autorul are grijă să le înlăture în „autocomentariile" la "jurnal".

De aici... poezia - cuvântul nu este câtuşi de puţin hazardat -iubirii, cu totul inedită în acest roman, unic prin tema lui între toate celelalte romane din epocă şi chiar de mai târziu. Cu toate acestea, nepricepuţii sau pur şi simplu răuvoitorii au văzut aici prilej de... pornografie. Ba chiar, trăgându-se fel de fel de sfori din culise, cum se întâmplă la noi, în mai 1937, Ministerul Educaţiei şi învăţământului pune în vedere Consiliului profesoral al Facultăţii de Litere din Bucureşti scoaterea de la catedră a lui Mircea Eliade din motive de... imoralitate. Autorul tocmai pregătise şi tipărise excelenta ediţie din Scrierile morale şi politice ale lui B. P. Hasdeu, demnă de orice pană academică, deşi, se înţelege, mult blamata nuvelă Duduca Mamuca, inclusă aici, atrăsese, la timpul ei, grave acuzaţii de imoralitate marelui savant care îl preceda. Cam aşa s-a întâmplat şi cu romanul Cartea nunţii al lui G. Călinescu, apărut în acelaşi an, 1933, replica autorului la adresa denigratorilor fiind foarte promptă şi totodată îndreptăţită: era vorba doar de o... „carte a nunţii" unde romancierul se comportase asemeni botanistului care descrie actul fecundării, şi nimic mai mult. Ca atare, G. Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, apărută după şapte ani, se arată îndeajuns de receptiv faţă de Maitreyi, unde întâlnim pagini „şoc", precum aceasta:

„Maitreyi şi-a ridicat, fără să se observe, marginea sariei (îmbrăcăminte specific indiană pentru femei, n.n.) şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei. Era palidă, cu buzele roşii, privindu-mă cu ochii adânci, înspăimântaţi, dar carnea ei mă chema, mă îmbia şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă."
Sărutată, fata-fecioară nu pare a răspunde şi zice:.„Simt buzele ca şi cum ar fi ale unui copil. Nu mă cutremuri." Europeanul gidian, căutător de senzaţii şi senzualităţi încă necunoscute - un fel de „paradisuri artificiale" şi acestea -, înţelege cu dificultate ritualul erotic asiat. S-a uitat acum, pesemne, naturaleţea cu care, pe timpul celor dintâi exploratori (deloc fiind aceia nişte prea rafinaţi experimentatori gidieni ai erosului), filipinezele de altădată se dăruiau marinarilor albi. (Sau poate n-a existat ochiul ascuţit al cronicarului care să ne fi transmis exact cum stăteau lucrurile? Nu credem! Pentru că înseşi filipinezele de azi, europenizate mai repede decât hindusele, s-au îndepărtat de natură.)

Experimentator, un „ştiinţific" - poate chiar unul dintre cei ironizaţi cu atâta vervă de profesorul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu.—, Allan este un intelectual foarte lucid. Şi - altă cale de întoarcere către natura „inconştientă" neexistând pentru el - trăieşte intens întreaga poezie a erosului celui veşnic, de nebiruit. Iată unele pasaje, neegalate de nimeni până azi prin acurateţea şi adâncimea observaţiei, cu păstrarea exactă a măsurii, a limitei dincolo de care trivialitatea pândeşte pe orice scriitor inabil. Se cere un anume rafinament, o cultură literară şi o educaţie în acest sens a cititorului spre a discerne, între literatura pornografică de proastă calitate (de care este plină acum piaţa cărţii) şi o pagină superioară ca următoarea:
„Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea brună, mată şi întreaga voinţă de victorie alături. Trăia prin sine, nu mai aparţinea fetei care îl întinsese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea.

Îl ţineam în mâinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de intensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. Începui să-l strâng, sigur fiind că îmbrăţişez întreaga făptură a Maitreyei, că pe ea o mângâi, de ea toată mă bucur. Simţeam că se apleacă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită, În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină, se reazimă mereu tot mai mult de mine, până ce şi-a încolăcit şi celalalt braţ de umerii mei şi a început să mă strângă, lăcrămând fără suflare."
Sau:

„Când i-am mângâiat întâia oară sânii cu o mână sinceră şi înfometată, s-a adunat într-un singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. Mi s-a dat înnebunită şi înfricoşată, aşteptând parcă un trăsnet să se năruie pe amândoi. Niciodată n-am văzut sâni mai frumoşi la nici o statuie din lume, căci paloarea aceasta întunecată a trupului Maitreyei se îmbujora sub cea dintâi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se luminase aşteptându-mă."

De notat neapărat că „experimentatorul" şi observatorul manifestărilor pe viu a erosului este prezent pe tot parcursul „trăirilor" în exact sensul ideii „moderne", cum că plăcerea se amplifică şi se obţine la cota maximă numai sub regimul lucidităţii totale. S-ar pune deci întrebarea (mai ales acum, când lumea e plină de bestialităţi sexuale) de ar fi, în şcoală aflându-ne, să descoperim în romanul Maitreyi şi un sens educativ mai înalt: este oare acesta - plăcerea obţinută prin luciditate intelectuală - un semn al deosebirii omului de animal? Şi, mutatis mutandis, al deosebirii dintre insul rafinat prin cultură şi educaţie de bruta analfabetă crescută pe maidane? Este o întrebare pe care cititojii avertizaţi ai romanului lui Mircea Eliade s-ar putea să şi-o pună, situându-se un moment pe teren etic. Ea ţine de domeniul moralei practice, incompatibilă de la un punct încolo cu autonomia esteticului, la mijloc venind, toţi scriitorii mari „artişti" ai domeniului, de la Boccaccio până la Creangă al nostru. Eliade este, în plus, în scrisul său, „filozoful" şi „eseistul", romancierul cu fibra „modernă". Nici de la el nu putem smulge un răspuns afirmativ categoric la o asemenea întrebare, cu totul delicată, cerând convocarea marilor moralişti, printre ei, dacă se poate, să nu lipsească „pesimiştii" din bategbria lui Emil Cioran. Cert este că - la modul hindus cunoscut - romancierul-filozof caută a descoperi spiritul pur, ascuns de senzualităţile carnale, chiar în dorinţele cele mai ascuţite ce se pot imagina:

„Dar la plecare a avut o criză şi şi-a pierdut cunoştinţa. Nu ştiam cum să mi-o explic: întunericul (fuseseră la cinematograf, n. n.) sau spasmul sexual datorat apropierii mele? Ştiu că e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă."
Într-un fel, în Maitreyi găsim şi modul erotic-sexual al epocii, al generaţiei lui Mircea Eliade şi Gib Mihăescu, cartea fiind, în fond, adresată alor noştri. Observând, „arătând", autorul face şi consideraţii directe, precum: „De fapt, acesta este miracolul femeii indiene (verificat şi de confesiunile prietenilor bengalezi): o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte". Se văd astfel limpede, aici, în sistemele tânărului încă scriitor (ulterior va şti să se „acopere") în a pune în faţa compatrioţilor săi tot lucruri palpitante, mai ales că, să nu uităm, era tocmai în momentul pregătirii şi susţinerii tezei de doctorat, intitulată Problema răului în filozofia indiană. Iată, în acest sens, încă o însemnare din prodigiosul Jurnal:
„Aproape am sărutat-o astăzi după-amiază, singuri noi doi în odaie. Am făcut eforturi ca să n-o îmbrăţişez, într-atât de excitată era şi de înnebunit eu. Mai mult n-a vrut. Mi-e teamă, mi-e spaimă de mine."

Şi, în Notă, la momentul redactării romanului:

„Maitreyi n-a fost o clipă „excitată", cum credeam eu. O turbura numai atitudinea mea. Ea voia să se joace, iar eu ajunsesem mult mai departe."
În fond, dacă trecem peste „specific", peste cadrul geografic şi etnografic, religios şi de cultură în general, cam toate fetele nubile se comportă astfel, ba uneori şi femeile mature, cele nepervertite, se inţelege. Freudismul epocii pluteşte în subtextul romanului, Maitreyi, fata indiană, avusese până acum un mod specific, local, de a iubi, ritualurile şi „naivităţile" care-i acopereau senzualităţile fiind dintre cele mai stranii pentru un om alb, poetice însă, prin apropierea lor de... natură. Copilă fiind, iubise „suprafiresc" un... pom, mai înainte de a-l fi cunoscut pe Allan şi a fi simţit acest „suprafiresc" prin intermediul atingerilor epidermice. Noaptea, fugea uneori din odaie, goală, şi se urca în „pomul ei", îl îmbrăţişa plângând şi stătea acolo, „sus, între frunze, până se făcea ziuă şi' începea să tremure".
„Atingerile" de corpul iubitului aveau ceva din acel „suprafiresc"... panteistic: „Am simţit şi am verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne". Partenerul o ascultă, o observă şi abia presimte cât de complicat este sufletul hindus şi cât de „simpli, naivi şi clari suntem noi, civilizatorii". (Ne aflăm, s-ar zice, la o răsturnare de situaţie, faţă de epoca lui Voltaire: nu străinii exotici sunt „naivii", „candizii", ci noi, europenii, care ne socotim greşit mai evoluaţi decât reprezentanţii culturilor străvechi, arhaice.) Curios lucru: iubind-o acum pe Maitreyi, sincer, Allan devine gelos pe „pomul" iubit de fată în copilărie, nu mai puţin gelos fiind şi pe Tagore (Robi Takkur), „gurul" ei, cu care fata întreţinea relaţii îndeajuns de echivoce, credea el. „Tuşele" epidermice, iubirea prin atingerea din ce în ce mai strânsă a colţurilor celor doi, lăsaţi parcă intenţionat prea multă vreme singuri de către părinţi, continuă ascendent, până la punctul firesc culminant.

Vraja erotică, poezia iubirii fetei exotice, odată cu toate ritualurile orientale şi indiene în speţă; vin să confirme că dragostea este aceeaşi oriunde şi oricând. Aceleaşi sunt şi obstacolele care stau în calea îndrăgostiţilor: prejudecăţile celor din jur. Diferă doar „formele" în care acestea se manifestă. Părinţii Maitreyei, care îl iubeau foarte mult pe Allan, voind chiar să-l înfieze şi care îl lăsau atât de mult în preajma fiicei lor - spre a-şi forma sentimente „frăţeşti", spun ei -, se alarmează la culme când descoperă adevărul şi-i despart în chipul cel mai brutal cu putinţă. Junele caută uitarea, în felul banal binecunoscut: în alcool, în braţele unor femei libere, dacă nu şi libertine. Nu se mai recunoaşte şi nu mai este recunoscut şi înţeles, în această excentrică pasiune, de ceilalţi prieteni şi colegi europeni din India. în cele din urmă, îşi cere tansferul din ţara devenită pentru el nefastă şi „fuge" la Singapore. La rându-i, Maitreyi, rătăcită, dezorientată, bulversată şi ea, nemaiştiind ce să facă -, voind, poate, să se răzbune pe o soartă ingrată -, rămâne însărcinată într-un chip cu totul stupid - află Allan de la un nepot al ei, pe care îl întâlneşte întâmplător -, dându-se unui vânzător de fructe, un ins oarecare cu totul insignifiant. Nu este prea clar, totuşi, de ce a făcut-o.

În orice caz, ceea ce în mod obişnuit numim „barierele sociale", de castă, de religie etc, prejudecăţile în fine ies la iveală şi în această lume veche, mai fioroase chiar decât la „civilizaţii" europeni. Maitreyi s-ar fi făcut vinovată de ruşinea familiei, într-un mod cu totul nepermis la nobilii indieni. De ar fi fost posibilă, căsătoria cu Allan ar fi atras după sine izgonirea din castă a tuturor celor din familia Narendra Sen, cu pierderea chiar şi a numelui. Azi interdicţia unor asemenea mezalianţe pare absurdă şi Allan însuşi pare a raţiona astfel, scriitorul neinsistând însă, cum am mai spus, în direcţia criticii moravurilor. Scopul îi este radiografierea erosului în sine, romanul sfârşindu-se din această pricină într-un mod cam inconcludent, oricum „imperfect" sub raport compoziţional. Eroul este convins că Maitreyi a făcut gestul de a se da altuia din „răzbunare" şi, totodată, din... „iubire" pentru el, aşa cum însuşi procedase, la rându-i, întreţinând relaţii cu alte femei. Mai spera că mama Maitreyei, doamna Sen, nu s-ar opune prea mult faţă de o eventuală, totuşi, căsătorie (femeile sunt mai înţelegătoare la acest capitol decât bărbaţii). Dorea din tot sufletul să fie tatăl unui copil pe care iubita îl făcuse cu altcineva, însă din prea mare dragoste pentru el. Raţionând în acest fel, i se părea că este, în fond, chiar copilul lui. Tatăl însă, inginerul Narendra, este absolut intransigent, cum se vede dintr-o prea crudă scrisoare adresată prezumtivului ginere, lucrurile rămânând într-atât.

Se înţelege, pentru sublinierea cât mai puternică a ideii cărţii, autorul vine în câteva rânduri cu descrierea cadrului natural al Indiei, cu multă parcimonie totuşi: strictul necesar creării atmosferei. La ceea ce am numit tenta „panteistică" a iubirii Maitreyei pentru un pom, când era numai o fetiţă, cu totul neştiutoare în ale erosului, presimţindu-l cu totul vag numai, se adaugă atracţia ei, iarăşi destul de nelămurită, pentru Tagore (Robi Thakkur), pentru marea lui poezie (ea însăşi fiind poetă de oarecare notorietate) şi pentru personalitatea lui fascinantă. Vin, în fine, câteva tablouri de natură exotică, luate din împrejurimile Calcuttei, la locul numit „Lacuri", în plină luxurianţă vegetală. Rămaşi singuri, îndrăgostiţii îşi jură credinţă eternă, ca în toate împrejurările similare cunoscute din scrierile romantice de la Chateaubriand încoace.

Punându-şi inelul de logodnă în deget şi sprijinindu-şi pumnii în iarbă, Maitreyi pronunţă un jurământ-poem impresionant, spontan şi ritualic în acelaşi timp, închinat iubirii omeneşti dintotdeauna şi de oriunde:
„Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia îi voi aştepta eu venirea; şi cum îţi sunt ţie razele soarelui, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum şi cu mâna, şi cu inelul, întâreşte-mă să-l iubesc întotdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă şi rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră» ca bucuria ierburilor ce cresc în tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a musonului. Ploaie să fie sărutul nosfru..."

Am reprodus jurământul-poem - cum l-am mai numit - al Maitreyei şi pentru ca să se vadă că Mircea Eliade poate să scrie şi „frumos", când voieşte, când consideră că o cere contextul. Ritmarea poematică, amintind categoric de biblica, mereu proaspăta Cântare a cântărilor, e studiată cu atenţie şi trădează sursele de inspiraţie ale etnografului şi folcloristului. Le-am sugerat şi pentru a se putea constata, din nou, poezia erosului, care contrabalansează cu prisosinţă, înnobilându-le absolut, pasajele prea grele de senzualitate din carte, considerate de unii pudibonzi (falşi ori sinceri, lucrul nu mai are importanţă) drept pornografice. Jurământul-poem se produce imediat înaintea nopţii în care Maitreyi va veni în odaia lui Allan şi i se va dărui total. Pasajul e gândit şi construit ca un alt punct de vârf, fierbinte, şocant, al naraţiunii-jurnal, din nou în sensul transcenderii erosului în spirit pur, pentru că se sfârşeşte aşa:

„Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei (n.n.). Nu-mi amintesc nimic apoi, căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie."
Acum iubirea se produce fără cea mai mică urmă de pudoare absolut firesc, noapte de noapte, ca un fenomen din natură, cu numai infime semne convenţionale omeneşti:

„Dacă nu s-ar fi temut să fie auzită, ar fi cântat după fiecare îmbrăţişare, ar fi strigat de durere şi de bucurie în clipa unirii, ar fi dansat prin odaie, cu paşii ei moi şi inumani. Descoperise gesturi de amantă care mă umileau. Eu, care credeam că experienţa mea anterioară..."
Mircea Eliade a scris acest roman la vârsta de numai 24-25 de ani, o vârstă uşor sub aceea a eroului "jurnalului'' din carte. Am încercat să demonstrăm că „jurnalul" este de fapt o ficţiune (chiar dacă va fi având la origine niscaiva note luate pe loc), dacă nu în fondul, măcar în forma în care ne este prezentat. Dar tocmai această formă contează, devine esenţa artistică şi filozofică a operei, cu totul remarcabilă, unicat în contextul literaturii române interbelice, în domeniul romanului mai ales, din atâtea puncte de vedere magistral realizat, la nivelul european de atunci, neîntrecut de nimeni, după atâta cantitate de proză romanescă scrisă în cea de-a doua jumătate a secolului.

În altă ordine de idei, romanul lui Mircea Eliade este o capodoperă a prozei noastre prin extraordinara lui conciziune. (Acum, după producerea atâtor romane, foarte „lungi", unele, în deceniile 7-8, lucrul este de domeniul evidenţei). Pe mai puţin de 150 de pagini de format mic, cu şiruri bine rarefiate, tânărul Mircea Eliade este incomparabil mai atractiv, mai concentrat, arată mult mai pregnant şi povesteşte incomparabil mai fluent, mai iute decât în Pe strada Măntuleasa ori în curte la Dionis,- spre exemplu, opere de maturitate deplină totuşi, scrise cu multă ştiinţă, răbdare şi rafinament; pentru care, se înţelege, este nevoie de lectori pe măsură.
Maitreyi rămâne cartea cea mai frumoasă a lui Mircea Eliade, ca şi romanul ultim, Noaptea de Sânziene, Si cea dintâi, şi cea din urmă conţin un nu s-ar putea spune exact ce aer de „mirare", de juvenilă „stângăcie" şi indicibil romantism izvorât din adâncurile conştiinţei autorului, rod al mărturisirilor foarte directe şi de aceea nelămurite deplin: în amândouă aceste cărţi - mai mult ca în toate celelalte — beletristul Mircea Eliade precumpăneşte asupra filozofului.

Caz cu totul neobişnuit în istoria literaturilor, poate chiar unic, eroina romanului, Maitreyi Devi, fiica profesorului Surendranath Dagsupta, vine în replică, după aproape o jumătate de secol, cu romanul Dragostea nu moare, scris în bengali şi tradus în engleză în 1976: It does not die, apărut la-Calcutta. Versiunea românească aparţine lui Ştefan Dimitriu şi Theodor Handoca, postfaţă de Mircea Handoca, Editura Românul, 1992, purtând ca dedicaţie-moto cuvintele lui Mircea Eliade de la prima ediţie (din 1933) a romanului său: „Îţi mai aminteşti de mine, Maitreyi? Şi, dacă da, ai putut să mă ierţi?"

Romanul-„replică" al eroinei vine ca un „corectiv"-reproş la cartea lui Mircea Eliade, determinat însă, fără îndoială, şi de faima mondială de care se bucura în deceniul al optulea filozoful. Scrierea se deosebeşte fundamental de Maitreyi, cât priveşte stilul (luând cuvântul în accepţia lui largă). În timp ce Maitreyi, cum arătam, este scris sub forma unui jurnal în jurnal, bazat adică pe nişte note luate concomitent cu petrecerea faptelor (sau „mimând", în orice caz, această concomitentă), comentate ceva mai târziu, urmărind să creeze în mintea cititorului o puternică impresie în sensul „trăirii", a autenticului, Dragostea nu moare este scris din amintire, nu fără, se înţelege, influenţa exercitată asupra noii scrieri de „geamăna" ei mai veche cu 45 de ani.

De unde o serie de „subiectivisme", dacă nu şi reale, în orice caz lăsându-l pe cititor să creadă că autoarea face şi un fel de pledoarie „pro domo". O pledoarie a unei femei ajunse la vârsta respectabilă de şaizeci de ani — ce-i drept, dând semne de o cultură aleasă -, soţie, mamă şi bunică de familie, tipică pentru burghezia indiană, bine europenizată, de după cel de-al doilea război. Pe Mircea (în noua carte Mircea Euclid) Amrita Maitreyi l-a iubit, conştient sau subconştient, toată viaţa sa, măcar că a avut o căsnicie fericită, familie, copii, un soţ foarte cumsecade etc. Însă tânărul de altădată, „sahibul", n-ar fi avut dreptul să o prezinte „goală", să facă literatură... pornografică, spunând mai mult decât se întâmpllse, chipurile, în 1930, între fata indiană de 16 ani şi tânărul european de 23 de ani.

„Acum trebuie să mă răfuiesc cu Mircea. De ce nu ai scris adevărul, Mircea? Numai adevărul nu era de ajuns? Ai scris pentru bani? Da, pentru asta ai făcut-o - acesta este specificul Occidentului, unde cărţile se vând pentru voluptate, nu pentru dragoste. Sunt gata să accept adevărul, dar de ce să duc povara unei minciuni? [...] Cum ai putut să mă arăţi lumii goală - cartea ta a fost tipărită în 20 de ediţii -, aceasta este dragoste?"

Sergui Sebastian (în realitate Sergiu Al. George, care făcea o vizită la Calcutta în 1972 şi o întâlnea pe Maitreyi, punând-o în cunoştinţă de cauză cu modul cum apărea în romanul lui Eliade din 1933) căuta, în numele a ceea ce numim „dreptul la ficţiune" al artistului, să-l apere pe autor, timp în care femeia pare neînduplecată:
- Ce minciuni neruşinate a scris prietenul tău! Iar tu, Serg, îl mai şi lauzi!
- El nu-mi este prieten, ci este guru al meu. Eu nu sunt egalul lui.
- Straşnic guru ţi-ai ales! Numai din vina lui s-a petrecut totul, iar el s-a răzbunat pe mine şi m-a făcut de ocară.
- Nici nu-ţi închipui cât de mult a suferit! El n-a făcut altceva decât să încerce să scape, refugiindu-se în fantezie.
- Nici una din aceste explicaţii nu-mi e de ajuns ca să-l pot ierta, Sergui. Nu mi-a dat nimic în viaţă, n-a făcut decât să reverse ofense asupra mea [...] Spune-mi, de ce a trebuit să scrie asemenea minciuni? A făcut-o pentru bani? De ce mi-a folosit prenumele? E o calomnie..."
Şi în alt loc, reacţia povestitoarei la ştirea că Mircea Eliade (Euclid) fusese acuzat de pornografie:

„Engleza mea era săracă, nu am ştiut ce înseamnă cuvântul pornografie. Am ştiut numai că nu poate fi ceva de bine, de vreme ce putea trimite un scriitor la închisoare (ceea ce, ştim bine, nu s-a întâmplat, n. n.). Nici nu am vrut să-i cer desluşiri tatei. M-am depărtat în tăcere. Am rămas uluită, căutând explicaţia cuvântului în dicţionar; ce urât, ce pervers; oare cartea pe care mi-o dedicase era de acelaşi fel? De ce ar fi trebuit el să facă un asemenea lucru? Ce nevoie era să-mi dedice o carte şi să-mi ceară iertare? mă întrebam. Nu simţeam nici o curiozitate cu privire la carte, inima mi se strângea de dezgust. Tremuram la gândul că fusesem cândva atât de legată de un asemenea ticălos..." etc.

Şi totuşi cam toate episoadele din Maitreyi sunt reamintite în Dragostea nu moare: traiul studentului Mircea Eliade în casa profesorului Dagsupta, relaţiile lui cu membrii familiei, vizita, împreună cu Dagsupta şi Maitreyi, făcută lui Rabindranath Tagore, ba chiar'şi multe dintre momentele iubirii dintre cei doi sunt descrise aproximativ la fel (îmbrăţişările voiuptuoase, sărutul, atingerea picioarelor pe sub masă etc). în câteva rânduri, prima dată la vreo 40 de ani, călătorind în Europa, cu soţul ei, Maitreyi (în roman, Amrita) încearcă să-l revadă pe Mircea Eliade (Euclid în roman). Acesta însă se eschivează de fiecare dată. însuşi filozoful şi scriitorul confirmă cele spuse de Maitreyi în romanul ei, reproducând în Memorii un fragment din scrisoarea pe care i-o adresa la un moment dat, din Paris: „Maitreyi Devi, daughter of S. N. Dagsupta I do not know you want to meet us or will consider it a waste of time - and I am also afraid whether you are the same Eliade who was us in Calcutta or not [...]. I really want to see you very much -23 years have passed. I have two children, my husband is a Doctor in Chemistry..."

(Am reprodus fragmentul din scrisoare după Memorii, unde a fost publicat cu trunchierile pe care le-am respectat întocmai; vezi ediţia românească îngrijită de Mircea Handoca.)

Romanul Dragostea nu moare, foarte... romanţios, nu are altă valoare decât aceea de document, interesant cât priveşte urmărirea procesului creativ al scriitorului român şi, totodată, un argument în plus că „jurnalul" este numai o „metodă" în realizarea ficţiunii literare. Nu mai puţin, cartea se bucură de senzaţie în masa largă a cititorilor. Este scris deosebit de cursiv, cu multe pagini atrăgătoare, aducând mult specific al locului, descrieri de natură exotică abundente, prezentare de obiceiuri hinduse etc. Revelator este apoi faptul că aflăm chiar din condeiul Maitreyei (de va fi fost al ei...) că prea severul, prea „moralul" ei tată - cauza dramaticei despărtiria celor doi tineri de altădată -, marele filozof şi sanscritolog, care ţinea grozav la tradiţiile hinduse, a... păcătuit exact ca mulţi dintre europenii noştri. Cuprins şi el de ceea ce francezii numesc „le demon du midi" (femeia tânără care-şi face apariţia în viaţa bărbatului pe la 45-50 de ani, stricând căsnicii temeinice), „se încurcă" cu o doctorandă de-a sa, părăsindu-şi nevasta şi copiii.

„Document" fiind, scris în binecunoscuta tradiţie realistă, romanul Maitreyei Devi are o a patra parte, cea finală, puţintel cam... fantastică, în orice caz imaginată. Eroina, Amrita- Maitreyi, este înfăţişată ca o bătrână de peste 60 de ani, care îl vizitează pe Mircea Eliade (Euclid) în cabinetul său de lucru de la Chicago, acum bătrân şi el, fireşte, fără nici un fir de păr pe cap, slab, cam gârbovit, vorbind întors cu spatele, afundat cum este între vrafurile lui de cărţi, ghicind totuşi cine a venit să-l vadă, abia răspunzând, absent mai mult, monosilabic, la întrebările care i se pun. Este partea cea mai „romanţioasă", prea puţin explicită, a romanului Dragostea nu moare.

Am putea să ne îndoim de paternitatea Maitreyei Devi asupra acestei cărţi, lipsiţi fiind de informaţii relative la activitatea literară a autoarei, luată în întegul ei. Romanul, chiar aşa, în traducere, pare să fie opera unui profesionist al condeiului, care putea primi o comandă în acest sens. Mai ales că, la un moment dat, dăm peste o pagină unde Mircea Eliade (Euclid) este denunţat a fi cochetat cu fascismul... Amrita-Maitreyi află de la o prietenă româncă, o oarecare Vera, că Mircea a... murit: „Când a murit? -r- Oh, nu, nu a murit. A murit din punctul nostru de vedere. A trecut la fascişti.../ - La fascişti? am scâncit eu, de parcă l-aş fi văzut lângă noi, cu o mustaţă în formă de fluturaş, ca Hitler, deschizând uşa camerei de gazare..." Acest pasaj, îndeajuns de insolit în cuprinsul romanului, distonant cumva, prea asemănător cu o delaţiune, ar puea fi semnul unei „bine orchestrate" ingerinţe, venită din anume cercuri politice care ar fi însărcinat pe un mercenar al condeiului să compromită pe savant şi pe scriitor, ştiute fiind anume relaţii - din prima tinereţe şi cu totul platonice - ale lui Eliade, cu mişcarea legionară, de care s-a dezis mai târziu.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---