GENEZÄ‚ Åžl INTERFERENÅ¢E:

• romanul „Baltagul" dezvoltă în structură epică ultimul motiv din balada populară „Mioriţa", al căutării ciobanului dispărut pe cărări de munte; spre deosebire de acesta, personajul din roman, Nechifor Lipan, corespondent al ciobanului mioritic, este căutat, ca în variantele ardeleneşti, de propria soţie şi nu de măicuţa bătrână; romanul are un motto semnificativ: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă ş-un câne...";
• romanul relevă viziuni profunde şi interferenţe mitice cu mitul mioritic, mitul Marii Treceri, mitul lui Isis si Osiris, mitul lui Orfeu si Euridice.
• corespondenţa romanului cu balada „Mioriţa" n u este însă pur formală, numai ca intenţie a genezei operei sau numai tematică: în ambele opere literare, perfecţiunea şi eternitatea cosmosului îndeamnă fiinţa umană către eternizare, prin aspiraţie către înalt, prin integrare în ritmurile cosmice;
• Vitoria Lipan, prin căutarea soţului, împlineşte ritualul trecerii lui pe pământ, acţionând pentru refacerea ordinii primordiale a lumii;
• lumina solară ce se stinge figurează semne funebre, prevestind moartea initiatică: păstorul moare la apusul soarelui, la fel ca în „Mioriţa", pe un pisc, simbol al spaţiului înalt; Vitoria se opreşte la Crucea Talienilor să vadă „dacă Lipan s-a înălţat la soare ori a curs pe o apă";
• în amintirea soţiei sale, Nechifor are imaginea păstorului mioritic: „la mustaţa aceea neagră şi la ochii aceia cu sprâncene aplecate, Vitoria se uita cu îndârjire";
• motivul omorului, comis de cei doi ciobani, este de ordin economic;
• câinele Lupu, corespondent al mioarei năzdrăvane, o conduce pe Vitoria la locul faptei;
• nunta simbolică, de după moarte, a ciobănaşului din „Mioriţa", prezentată doar la modul prezumtiv, are corespondent în praznicul din finalul romanului, când moartea reală a lui Nechifor este răzbunată;
• Marea Trecere se realizează, în roman, prin actul de răzbunare, inexistent în „Mioriţa", dar mai ales prin reintegrarea eroului în marele circuit al vieţii cosmice.

TIPOLOGIA ROMANULUI:

• după tehnica narativă: roman obiectiv, cu un narator neutru, omniscient şi omniprezent;
• după tematică: roman tradiţional, de inspiraţie rurală, care prezintă o civilizaţie arhaică, lumea oierilor, a transhumantei, a peisajelor paradiziace, conservând un mod de viaţă ce se conduce după semne naturale, după o rânduială cosmică, reprezentând legătura dintre om şi univers; elementele de religie precreştină, de origine dacică, se îmbină cu manifestări şi practici rituale creştine; roman poliţist, prin demersul justiţiar al personajului principal, „un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie, pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi când dovada s-a făcut dă drumul răzbunării" (G. Călinescu); roman initiatic, prin călătoria initiatică a lui Gheorghiţă, care se maturizează, se formează ca bărbat, preluând, în finalul romanului, rolul gospodăresc al tatălui său, într-un proces de naturală continuitate; roman mitic şi simbolic, prin inserţia în structura profundă a textului a unor tipare mitice din spaţiul spiritual autohton (mitul existenţei pastorale) sau din straturi mai profunde (mitul lui Osiris, Marea Trecere, mitul lui Orfeu);
• după întinderea epică: roman sintetic şi monografic:, care prezintă, într-o structură narativă concentrată, o viziune profundă asupra lumii.
CONSTRUCÅ¢IA SCENARIULUI NARATIV:
• perspectiva narativă este cea „dindărăt", (focalizare zero), cu un narator obiectiv, omniscient şi omniprezent, care relatează pe un ton neutru şi impersonal evenimentele, fără a avea intervenţii în acţiune şi a exprima opinii personale; Vitoria preia, în anumite situaţii, rolul de personaj reflector, reconstituind prin rememorare portretul lui Nechifor Lipan;
• relaţiile spaţiale şi temporale: relatarea evenimentelor se face la persoana a treia, prin prezentare cronoliniară; timpul evenimentelor şi timpul discursului de regulă coincid (faptele sunt prezentate pe măsura desfăşurării lor), însă discursul narativ înregistrează şi analepse (rememorarea legendei rostuirii neamurilor, spusă de Nechifor Lipan; amintirea dragostei celor doi etc.) şi prolepse (anticiparea morţii oierului, prin semne şi viziuni premonitorii ale Vitoriei, prin ideea de reconstituire a drumurilor lui Nechifor Lipan); naraţiunea urmează, de regulă, repere ale spaţiului fictiv din roman, drumurile terestre ale lui Nechifor, frânte într-un punct necunoscut; de peste tot se citeau semnele trecerii oierului cu căciulă brumărie, călare „pe-un cal negru ţintat": „Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă apărea mai încolo."; drumul vieţii se oprise pentru Nechifor între Suha şi Sabasa, confirmându-i Vitoriei viziunile şi premoniţiile din ultimele luni; încă înainte de ajunge la Suha, îi atrăsese atenţia, „în pisc", „crucea care se cheamă a Talienilor", ciudat axis mundi pe care se pare că s-a călătorit sufletul oierului: „înspre soarele acela, care luceşte pe apa Moldovei, s-a dus Nechifor Lipan - cugeta Vitoria."; între Suha şi Sabasa, se află, în sens mioritic, adevărul „dacă Lipan s-a înălţat în soare, ori a curs pe-o apă...";
• compoziţia romanului: romanul este alcătuit din 16 capitole; evenimentele se ordonează pe un singur fir narativ, urmărind acţiunea poliţienească a Vitoriei Lipan de a-l găsi pe Nechifor Lipan şi de a răzbuna sufletul mortului;
• incipitul se înscrie în definiţia romanului de tip obiectiv, dar şi de tip mitic, prin inserţia legendei de rostuire a neamurilor; finalul este închis şi circular: mortului găsit în râpa de la Crucea Talienilor i se face rânduiala trecerii la cele veşnice, făptaşii sunt pedepsiţi, iar Vitoria Lipan şi Gheorghită se întorc în spaţiul iniţial al acţiunii, unde reiau cursul firesc al lucrurilor;
• relaţiile de simetrie se pot deduce din participarea personajelor la activităţi constante, ciclice; pentru oamenii acestei lumi esenţială este succesiunea cauzală naştere - viaţă - moarte, înscrisă în repere cosmice.

PERSONAJELE:

• romanul cuprinde un.număr mare de personaje, reconstituind, în plan Acţionai, ca şi romanul balzacian, structura socială complexă a unei comunităţi umane munteneşti;
• personajele principale: Vitoria Lipan şi Nechifor Lipan, ultimul fiind personaj absent; Vitoria Lipan şi Gheorghită sunt personaje protagoniste, în timp ce Calistrat Bogza şi llie Cuţui sunt personaje antagoniste; Gheorghită duce oile la iernat, în bălţile Jijiei, în satul Cristeşti, nu departe de laşi, o protejează pe mamă de agresiunile necunoscute, este ager, ştie carte; i se încredinţează chiar rezolvarea unor obligaţii pastorale: „tu înţelege-te cu moş Alexa baciul şi vindeţi cât trebuie din oile canarale, ca să faceţi bani"; după moartea lui Nechifor, el rămâne „singurul bărbat în gospodărie" şi preia afacerile fireşti ale unei gospodării de oier; figura sa pare desprinsă dintr-un basm: „Gheorghiţă era flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei [ai Vitoriei]";

• personaje secundare: Minodora, părintele Daniil Milieş, Calistrat Bogza, llie Cuţui; părintele Milieş este deţinătorul unei cunoaşteri initiatice de la care se împărtăşesc toţi sătenii; el combate credinţele păgâne, „eresurile" care nu se încadrează în dogmele religiei dominante, ortodoxe; pe la el trec toate ştirile scrise, aici se întretaie informaţiile; prin el Vitoria Lipan rânduieşte treburile aflate în afara satului, îi scrie lui Gheorghiţă la bălţile Jijiei, primeşte ştiri de la el şi de la baciul Alexa, chiar desluşeşte, îmbujorată de ruşine, sub privirile înveselite ale preotului, conţinutul unei scrisori a lui Ghiţă C. Topor, feciorul dascălului Andrei, către Minodora, prilej de severă admonestare a acesteia, căreia îi cere să respecte rânduielile „de fată mare";
• personaje episodice: baba Maranda, subprefectul Balmez, lorgu Vasiliu, argatul Mitrea ş.a.; semnificativă este baba Maranda, solomonara, vrăjitoarea aşezării, reprezentantă a unei religii precreştine, prelungită în chip misterios în vremurile moderne; Vitoria o consultă în mod discret, în fapt de seară, mergând parcă pe căi initiatice, prin întuneric, „pe ulicioare lungi şi cotite", „pe cărări printre grădini".

ASPECTE STILISTICE:

• limba lui Sadoveanu cuprinde rotirea domoală a potecilor de munte, prin aşezarea paratactică a frazelor şi propoziţiilor, prin acompaniamentul cimpoiului, prin structura frazei, realizată din respiraţii egale, prin oralitatea de o solemnitate gravă, prin lirismul subiacent şi nota de fabulos popular.

Eseu structurat

Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre temă şi despre principalele componente de structură, de compoziţie, de limbaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textul narativ studiat;
- precizarea instanţelor comunicării narative şi a rolului acestora în textul narativ studiat;
- evidenţierea a patru particularităţi de construcţie a subiectului şi/sau particularităţi ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, conflict, personaje, incipit, final, episoade/secvenţe narative, tehnici narative, perspectivă narativă etc.)
- exprimarea argumentată a unufpunct de vedere despre limbajul naratorului şi al personajelor din textul narativ studiat.

Scris în numai câteva zile, ca o erupţie completă a unei gestaţii artistice definitiv cristalizate, romanul „Baltagul", apărut în anul 1930, constituie, în creaţia lui Mihail Sadoveanu, un punct de echilibru, vizând deopotrivă compoziţia, tematica şi limba folosită, în cronologia operei, în măsura în care poate fi semnificativă, „Baltagul" se situează după câteva volume cu un puternic caracter descriptiv, în care natura, cu toate manifestările ei tainice sau tumultoase, este „personajul" principal, în „Ţara de dincolo de negură" (1926) şi „împărăţia apelor" (1928), după „Hanu Ancuţei" (1928), care transferă în poveste şi mit o lume plină de farmec, şi, de asemenea, precede, poate chiar prefigurează, prin unele conexiuni tematice, ampla imersiune în trecutul istoric din „Nunta domniţei Ruxandra" (1932), „Creanga de aur" (1933) şi „Fraţii Jderi" (1935-1942).

Critica literară a semnalat, încă de la început, acest punct de singularitate din creaţia sadoveniană. în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent", G. Călinescu consideră romanul ca fiind „una din cele mai bune scrieri ale lui Sadoveanu". Perpessicius, încă din 1930, anul apariţiei romanului, stabileşte liniile esenţiale de interpretare a acestuia: „Baltagul" este „romanul unui suflet de munteancă, Vitoria Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soţul ei, răpus de lotrii ciobani, [...] sunt comandamente exprese, ce nu-i dau răgaz până când nu-şi află soţul răpus şi nu-i dă creştinească înmormântare". Paul Georgescu surprinde poate cel mai bine (în „Polivalenţa necesară", 1967) caracterul sferic al lumii romanului, în care destinul uman se integrează, ca în balada „Mioriţa", în ciclurile cosmice ale existenţei, evocând „o civilizaţie astrală, în care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor, al soarelui şi al lunii". Există astfel o corespondenţă deplină între mersul terestru al omului şi traiectoriile cosmice ale stelelor care, ca în concepţiile străvechi, îi călăuzesc destinul. Universul acestui roman se alcătuieşte din echivalenţe perfecte între ordinea cosmică şi ordinea umană, între ordinea naturii şi esenţele existenţei umane.

Ceea ce uneşte toate aceste planuri, aceste dimensiuni ale unui univers sferic, perfect, este rânduiala, lege universală a lumii, subliniată încă de la începutul romanului, prin legenda biblică a rostuirii etniilor, povestită de Nechifor Lipan în momentele sale de sărbătoare. Nu întâmplător „Baltagul" începe cu această secvenţă extrem de semnificativă, cu sensuri ce străbat întreaga structură epică a cărţii. Mai întâi, această legendă completează conexiunile tematice ale romanului, caracterului baladesc adăugându-i şi fundamentul mitic pe care se desfăşoară întreaga acţiune. Întâmplările din „Baltagul" se situează într-un orizont mitic contingent cu însăşi geneza lumii, generatoare, prin cuvântul primordial, de ordine. Astfel, lumea oierilor, a transhumantei, a peisajelor paradiziace, amintind de vremurile arhaice, conservă un mod de viaţă care se conduce după semne naturale, după o rânduiala cosmică, reprezentând legătura dintre om şi univers. Rânduiala se aplică şi vieţii umane, marii treceri, cuprinzând momentele ei esenţiale, naşterea, căsătoria şi moartea.

Intriga romanului „Baltagul" constă într-un fapt perturbator, care abate întâmplările fireşti ale vieţii de la acest circuit prestabilit, dătător de linişte cosmică. Mai întâi, Nechifor Lipan, personajul absent şi aşteptat să se întoarcă de la Dorna, unde plecase pentru a cumpăra nişte oi, întârzie mai mult decât în alte daţi. Întârzierea îi produce Vitoriei îngrijorare, gânduri negre şi visuri simbolice: „Se făcea că îl vede pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.". Munteanca simte că se întâmplă un lucru ce iese din circuitul firesc al lucrurilor, din rânduială: „În douăzeci de ani am ajuns să-i ştiu drumurile şi întoarcerile. Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul lui.".

Dar Vitoria Lipan îşi formează apoi treptat convingerea că drumurile lui Nechifor s-au frânt într-un punct necunoscut, care trebuie găsit, iar căile terestre ale vieţii se cer reînnodate şi reintegrate într-un firesc circuit al marii treceri. Lumea sadoveniană operează iarăşi cu semne simbolice de mare semnificaţie. Un prim semn funebru se dezvăluie chiar la începutul romanului, Lipan apărând într-un vis „rău, trecând călare o apă mare", apoi, când Mitrea coboară de pe munte, „cocoşul dă semn de plecare", semn rău, care se şi traduce într-o schimbare subită a naturii din jur: „Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată. Soarele pierise, lumina se împuţinase şi vântul şfichiuia...". Semnul soarelui, al luminii celeste ce se stinge figurează semne funebre, prevestind moartea iniţiatică: păstorul moare în apusul soarelui, la fel ca în „Mioriţa", pe un pisc, simbol al spaţiului înalt. Marea Trecere se împlineşte, în roman, prin actul de răzbunare, inexistent în „Mioriţa", dar mai ales prin reintegrarea eroului în marele circuit al vieţii cosmice.

Convingerile Vitoriei sunt apoi validate prin raportarea lor la cele două instanţe spirituale existente în satul arhaic românesc. Ea îi vizitează succesiv, în fapt de seară, pe preotul satului, Daniil Milieş, şi pe baba Maranda, solomonara, vrăjitoarea aşezării, reprezentantă a unei religii precreştine, care s-a prelungit în chip misterios în vremurile moderne. După aceste explorări iniţiatice, trecând peste două luni de la dispariţia lui Nechifor Lipan, pe care femeia o anunţă formal şi autorităţilor, prefectului de la Piatra, Vitoria are credinţa că soţul ei s-a prăpădit şi se pregăteşte pe îndelete pentru marea călătorie, care se bazează tocmai pe aplicarea uneia dintre regulile nescrise ale acestei lumi străvechi: sufletul mortului, al lui Nechifor Lipan, trebuie să-şi afle liniştea, prin împlinirea ritualului de înmormântare şi prin găsirea şi pedepsirea vinovatului. Ritualul funerar este tot rânduială şi romanul „Baltagul" ia de acum aspectul împlinirii acestuia.

Aşadar, întreaga acţiune a romanului se supune, ca şi viaţa oamenilor, unui singur principiu, integrator, acela al împlinirii şi respectării rânduielii. Acest cuvânt trasează simetria perfectă a romanului şi a lumii evocate de el, începe şi încheie textul, prin rânduială neamurilor şi prin reluarea, în final, a treburilor vieţii obişnuite, „ca să luăm de coadă toate câte-am lăsat".

Drumul Vitoriei Lipan pentru reconstituirea ultimelor momente ale celui ucis este o adevărată odisee, ea trebuind să desluşească tainele ce se ivesc la tot pasul. E o coborâre în Infern, ca a zeiţei Isis, pentru a-l recompune, din bucăţi, pe Osiris, după cum afirmă Alexandru Paleologu, în „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadovearlu". Firul narativ se dezvoltă urmând cele patru drumuri prezente în planul romanului: drumul lui Nechifor Lipan spre moarte, „Marea Trecere" spre tărâmul etern, prin care el se dezbracă de materialitate; drumul Vitoriei Lipan pentru găsirea şi răzbunarea mortului, pentru împlinirea ritualului; călătoria iniţiatică, de maturizare, a lui Gheorghiţă, care se formează ca bărbat, preluând, în finalul romanului, rolul gospodăresc al tatălui său, într-un proces de naturală continuitate; întoarcerea la cursul normal al vieţii, întâlnit la începutul romanului, sugerând o arhaitate eternă, ad originem. În acest fel, „Baltagul" devine loc geometric al principalelor teme şi motive relevate, cu diverse prilejuri, de critica literară: călătoria spre moarte, marea trecere, drumul spre centru, întoarcerea în arhaitate, recuperarea memoriei ancestrale, încercarea iniţiatică a lui Gheorghiţă.
Stabilirea împrejurărilor crimei este făcută cu răbdarea şi minuţia unui anchetator de profesie; nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Vitoria pleacă în căutarea soţului după şaptezeci şi trei de zile de absenţă a acestuia, pe 10 martie, după o riguroasă pregătire, împreună cu Gheorghiţă, străbătând către Dorna drumul pe care presupune că a mers şi Nechifor Lipan. Are o capacitate de adaptare perfectă, inte-grându-se deplin în viaţa şi obiceiurile locurilor prin care trece. Pe drum întâlneşte un ceremonial de nuntă şi un botez şi se amestecă printre petrecăreţi, simulând starea de spirit necesară unor astfel de evenimente. Ea este singură într-un univers ostil şi, dacă vrea să afle adevărul, atunci nu trebuie să se teamă de nimic.

De peste tot, în drumul său, Vitoria citea semnele trecerii oierului cu căciulă brumărie, călare „pe-un cal negru ţintat": „Cu adevărat, urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stinge; dar pe urmă apărea mai încolo.". La Suha, lorgu Vasiliu îi spune că la cârciuma lui au oprit doi călăreţi, Calistrat Bogza şi llie Cuţui, nu trei, cum se constatase prin martori la popasurile anterioare. Aşadar drumul vieţii se oprise pentru Nechifor între Suha şi Sabasa, confirmându-i Vitoriei viziunile şi premoniţiile din ultimele luni. De acum găsirea mortului se înscrie într-un străvechi scenariu mitic. Alexandru Paleologu, în studiul amintit, urmăreşte pas' cu pas inserţia acţiunii romanului pe un asemenea făgaş: „Povestea Vitoriei Lipan în căutarea rămăşiţelor lui Nechifor, risipite într-o văgăună, este povestea lui Isis în căutarea trupului dezmembrat al lui Osiris.". Şi cei care îl găsesc au o corespondenţă deplină cu străvechea echipă a descoperirii lui Osiris, ucis de Seth şi aruncat pe valea Nilului: Vitoria o reprezintă pe Isis, Gheorghiţă pe Horus, iar Lupu pe anticul câine Anubis. Similitudine perfectă se regăseşte şi în reconstituirea trupului celor morţi: „Alţii au coborât racla în râpă ş-acolo Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi Ie-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin".

Rânduiala, ca lege supremă a lumii, se împlineşte prin ritualul de înmormântare. „Răposatul îşi găsise în sfârşit hodina." Slujba are loc la Sabasa şi la parastas participă „cei vii", preoţii, subprefectul, Toma, la care se adăpostise câinele Lupu, gospodarii Cuţui şi Bogza, ultimii care îl văzuseră în viaţă pe Nechifor Lipan. împlinirea rânduielii are o componentă intrinsecă: înfăptuirea justiţiei. Demascarea făptaşilor, la parastasul lui Nechifor, reprezintă punctul culminant al anchetei Vitoriei, care pune în scenă, cu minuţie, ca Hamlet, un spectacol magnific. Pentru a dezvălui împrejurările omorului, făptaşii sunt asaltaţi cu o tehnică a sugestiei, care cuprinde o gamă largă de atitudini şi de replici, de la ameninţare voalată la scuze, linguşire şi aruncare nevinovată de capcane, totul pentru a-i face să mărturisească păcatul crimei. Subtilitatea de care dă dovadă Vitoria îi scapă lui Bogza, care cade primul în capcană, dându-şi seama de greşeala făcută doar când este prea târziu. El nu mai poate suporta presiunea psihică, se înfurie şi naufragiază în reacţii riecontrolate, „bău pe nerăsuflate un pahar", „mormăi cu mânie" şi, „fără să ştie cum, luă deodată o hotărâre năprasnică", toate acestea punându-i în evidenţă vinovăţia. Arma crimei, baltagul, devine, ca în miturile vechi, simbol al sacrificiului, purtător al semnelor sacrificiale, prin el Vitoria dând sentinţa finală: „- Gheorghiţă - vorbi cu mirare femeia - mi se pare că pe baltag e scris sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.". Pe patul de moarte, sugrumat de câine, Bogza mărturiseşte crima săvârşită.

- Munteanca, pentru care povestea se încheie odată cu mărturisirea pe care o aştepta de săptămâni întregi, se eliberează acum de povara rânduielii pe care trebuia să o împlinească şi se întoarce la rostul obişnuit al vieţii, „trezită din nou de griji multe": recuperează oile şi îşi încheie socotelile cu cei din „lumea de jos", luând „de coadă toate câte-am lăsat". Lucrurile capătă, în ultima frază a romanului, chiar o nuanţă comică, aşa cum se'prezintă viaţa în nuanţele ei obişnuite: „Iar pe soră-ta să ştii că cu nici c-un chip nu mă pot învoi s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor". Confruntarea dintre lumea arhaică şi lumea modernă ce apărea la orizont se încheie cu victoria universului arhaic; de fapt, victoria nu fusese niciodată pusă la îndoială, Vitoria acţionând şi pe teren străin ei după aceleaşi cutume statornicite cu multă vreme în urmă. Prin aceasta, în „Baltagul" vechile norme de civilizaţie rămân încă atotputernice.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---