„ Sorescu este un intelectual serios, care meditează la ceea ce scrie şi scrie învăluind tragicul, sublimul, grotescul în plasa fină a ironiei. A pune aceste noţiuni în raporturi insolite este tehnica lui. In configuraţia ei intră şi un element de absurd calculat, acela care facilitează pătrunderea paradoxului în poem. "
Eugen Simion

Onorat, în ultimii ani ai vieţii, cu tot ceea ce şi-ar putea dori mai mult un om de cultură, adică primit, alături de Ştefan Augustin Doinaş, membru al Academiei Române, ca semn de preţuire pentru calităţile operelor sale literare, şi, pentru puţin timp, numit ministru al culturii, Marin Sorescu, fostul redactor-şef al revistei Ramuri, al Editurii Scrisul Române sc, plecat de curând dintre noi şi regretat cu deplină sinceritate, va supravieţui în eternitatea literelor româneşti prin creaţiile sale esenţiale.

Aşezat, încă din tinereţe, alături de Nichita Stănescu, Nicolae Labiş şi Ana Blandiana, Marin Sorescu a fost încorporat în noul val de valori, care avea să ridice literatura română în rândurile literaturilor moderne. A fi aşezat în categoria culturală de elită a ţării tale presupune o mare responsabilitate, pe care e mai uşor s-o obţii, decât s-o păstrezi. Dar Marin Sorescu, constant şi perseverent, exigent cu propria-i persoană şi creaţie, adică luându-se în serios în orice moment al vieţii sale, chiar când ironia şi autoironia îl ajutau să treacă, pe căi mai întortocheate, spre adevărul care nu putea fi spus oricând şi oricum, a rămas printre scriitorii contemporani cei mai de seamă, nefiind Singur printre poeţi, şi având numai prieteni şi admiratori. „Marin Sorescu - afirma criticul literar Mircea Martin -pare dinainte edificat în legătură cu poezia şi decepţionat de posibiltăţile ei. El ştie că infinitul nu poate fi exprimat decât prin finit, adică prin cuvânt. El nu poate realiza sublimarea stării lirice, pentru că nu se poate debarasa de conştiinţa convenţiilor pe care aceasta le presupune. Naivitatea trebuitoare poetului, capacitatea de uimire şi de iluzie îi rămân străine. Vocaţia absolutului coexistă cu gustul aprioric al eşecului. Pentru a nu deveni vulnerabil printr-o certitudine, Marin Sorescu se îndoieşte de toate, de el însuşi. Numai cine îşi face o idee înaltă despe poezie resimte cu atâta acuitate trădarea ei. Dar, în acelaşi timp, cine vrea să devină poet trebuie s-o depăşească sau s-o ignore."

Dintre volumele sale de versuri cele mai cunoscute amintim: Singur printre poeţi, Poeme, Moartea ceasului, La Lilieci, apoi romanele Trei dinţi din faţă, volumul de eseuri Insomnii şi mai multe piese de teatru: A treia ţeapă, Matca, Există nervi, Răceala, lona şi altele.

IONA

„ Incontestabil că, în esenţa tematicii ei, o piesă ca lona pune probleme care sunt ale contemporaneităţii, care se repetă în toată lumea, şi că, prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui fenomen de sincronie între dramaturgia românească şi cea universală. "

Mihai Nebunu

Parabolă a singurătăţii şi a tristeţii omului în faţa neantului, lona este, în acelaşi timp, o dramă şi o meditaţie filosofică. Este o dramă în măsura în care opera a fost scrisă sub formă de dialog, cu replici adresate publicului, deşi de un singur personaj, şi cu indicaţii de regie, menite, în mare măsură, să suplinească lipsa altor personaje şi să înlăture o anumită monotonie, venită de la sine, deoarece alţi eroi - cum ar fi Pescarul I şi Pescarul II- nu vorbesc decât prin gesturi, având un rol de mişcare scenică. O astfel de concepţie constructivă imprimă de la sine o serie de greutăţi, recunoscute şi de autor, atunci când afirmă: "Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. In ce măsură lona e primul şi ultimul om? Dacă dau o accepţie mistică ori politică experienţei acestui personaj? Şi, mai ales, ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic... Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur."

Iar, la indicaţiile de regie: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi cum în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta pliant al individului trebuie jucat cu supleţe. Neosten-taiv, dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor."
Dar caracterul dramatic al piesei este dat, de fapt, de zbuciumul sufletesc al personajului, care se confesează permanent publicului şi care - în final - ni se sugerează că se sinucide.

O astfel de construcţie psihologică a eroului oferă autorului filosof un mare avantaj: cel al deplinei sincerităţi; în faţa morţii, chiar dacă se adresează întregii omeniri, Iona nu poate spune decât adevăruri esenţiale. Iată de ce piesa lui Marin Sorescu devine o modalitate filosofică, dramatică şi nuanţată de a-şi exprima părerea asupra existenţei umane.
Pentru o astfel de comunicare, particulară şi generală în acelaşi timp, autorul avea nevoie de prestigiul unui mit.

Legenda biblică a personajului Iona ne povesteşte cum fiul lui Amitai este ales să propăvăduiască cuvântul Domnului în cetatea Ninive, fiindcă fărădelegile oamenilor de acolo îl supăraseră pe Dumnezeu. Iona însă, socotindu-se nevrednic de această însărcinare, încearcă să se ascundă şi se îmbarcă pe o corabie, fugind în Tarsis. Dumnezeu îi cunoaşte fapta de nesupunere şi vrea să-l pedepsească pentru neascultare, trimiţând un vânt puternic care să răscolească marea. Corăbierii îşi dau seama de cauza acestuia şi, pentru a potoli furtuna, îl aruncă pe fugar în valuri. Iona este înghiţit de un monstru marin, în pântecele căruia trăieşte trei zile şi trei nopţi. El îşi recunoaşte greşeala şi se roagă divinităţii de iertare, iar „Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat."

Observăm o înrudire cu mitul revoltatului împotriva forţei supreme, întâlnit în Izgonirea lui Prometeu, de Al. Philippide, Demonul, de Lermontov, Faust, de Goethe şi altele, dar vina lui Iona este mai mică: el nu propăvăduieşte cuvântul lui Dumnezeu de teama unei nereuşite, nu din trufie faţă de divinitate - de aceea şi posibilitatea de îndreptare devine mai mare, prin regăsirea de sine din final: „Cum se numeşte drăcia aceea frumoasă şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o?"
Aflat între două limite: cea biblică şi cea umană, Marin Sorescu dă o nouă interpretare mitului creaţiei. Subiectul nu se mai găseşte decât vag, aşa cum legenda Mo-nastirii Argeşului, nu mai serveşte decât ca pretext dezbaterii etice din piesa Meşterul Manole, a lui Lucian Blaga.
Eroul lui Marin Sorescu se află, de la început, în gura peştelui, fără posibilitatea de a se elibera decât prin credinţă. Dramaturgul stabileşte însă alte corelaţii între pro-păvăduitorul biblic şi Iisus Hristos, care i-a precedat.

În Cartea Sfântă, Iisus dă de înţeles ucenicilor săi că el îndeplineşte destinul prefigurat de profetul Iona, „căci precum a fost Iona semnul ninivitenilor, aşa va fi şi Fiul Omului semn acestui neam ". Este surprinzătoare identitatea de destin: Iona şi Iisus mor, pentru a reînvia, după trei zile şi trei nopţi, afirmând triumful asupra morţii.

În măsura în care replica din finalul piesei: „Răzbim noi cumva", urmată de sinucidere, este interpretată ca moarte voită, personajul lui Marin Sorescu poate fi un alt Mântuitor.

Pornind de la metafora lui Nietszche, „solitudinea m-a înghiţit ca o balenă", piesa Iona dă expresie strigătului tragic al unui individ însingurat, care face eforturi disperate de a-şi găsi identiatea. Dar amplul monolog al personajului este şi demonstraţia unei problematici filosofice, de natură existenţială, prezentându-ne imaginea lumii ca ierarhie de sfere, în care peştele mare îl înghite întotdeauna pe cel mic.

Ieşind, în final, la lumină din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată lui Iona îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir de burţi de peşte: „Sunt ca un Dumnezeu, exclamă el, care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile: şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar, ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia.''
Ori, contrariul vieţii este moartea, pe care personajul şi-o oferă singur: „Şi acum, dacă stau şi mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul a greşit-o. Trebuia s-o iau în partea cealaltă... E invers, totul invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data asta te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. (Scoate cuţitul) Gata, Iona? (îşi spintecă burta) Răzbim noi cumva la lumină..." Gestul sinuciderii şi metafora luminii din final deschid un nou domeniu de interpretare filosofică a existenţei, variantele găsindu-se în piesele Paracliserul şi Matca, şi care, împreună cu Iona, fac parte din trilogia simbolic intitulată Setea muntelui de sare.

Este incontestabil faptul că Marin Sorescu devine unul dintre cei mai moderni dramaturgi, ale căror opere îi cheamă pe cititori ori pe spectatori la o continuă re-creere a subiectului, alături de inventivitatea permanentă a autorului.

MUNTELE

Autodefinindu-se Singur printre poeţi, Marin Sorescu îmbină exprimarea lirică, narativă şi dramatică, într-un mod atât de personal încât opera sa îşi aşteaptă încă interpreţii şi comentatorii rafinaţi.

Poezia Muntele, inclusă în volumul Moartea ceasului, după cum afirmă academicianul Eugen Simion, pune un mai mare accent pe reprezentarea timpului şi a morţii.

Este vorba de o lirică ironică, sprijinită uneori pe automatisme, ori alunecând spre accenie dramatice. Ţin locul unei pietre de pavaj - afirmă el: expresie cu mai multe înţelesuri: cel direct, derivând de la muntele mineral şi cel social, sugerând umilinţele la care erau supuşi artiştii în trecut.
Dar această exprimare dubitativă sugerează nu doar mişcarea autovehiculelor (Au trecut peste mine / Maşini mici /Autocamioane / Tancuri), ci şi anotimpurilor: Am simţit soarele până la osii / Şi luna / Pe la miezul nopţii. Încât poetul, deşi poartă cu greu soarta mea de granit îi sfătuieşte pe călătoriibine intenţionaţi: Circulaţi numai pe partea carosabilă /A sufletului meu, /Bărbaţilor!

Sugestia ar fi a selectării părţii celei mai bune din sufletul fiecărui om.

---

Tag-uri: scriitor

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---