„Liviu Rebreanu, privit în marea felurime a formelor de roman, pe care le-a practicat, este scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o niciodată scriitorii reputaţi prin agerimea de concepţie şi realizare. In adevăr, literatura română nu mai cunoaşte un alt romancier care să-şi diversifice cu atâta libertate de spirit formula artistică de la un roman la altul. "

Vladimir Streinu

Dintre prozatorii români, care s-au afirmat deplin între cele două războaie mondiale, Liviu Rebreanu ocupă un loc de frunte, alături de George Călinescu, Cărnii Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu şi Mateiu I. Caragiale, el fiind reprezentativ, prin întreaga sa activitate, ca scriitor profesionist de cea mai aleas� � vocaţie.

Povestitor şi nuvelist, romancier şi dramaturg, consacrat prin volumele: Nuvele, Frământări, Golanii, Cuibul visurilor, Iţic Ştrul, dezertor; prin romanele: Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraţilor, Gorila, Crăişorul, Amândoi; prin piesele de teatru: Cadrilul, Plicul, Apostolii şi altele, Liviu Rebreanu este citit şi astăzi cu interes, ca dovadă a statorniciei şi împlinirii operelor sale.
„Astfel el scrie mai întâi Ion (1920), acea impunătoare frescă amară a vieţii transilvănene, executată în cel mai riguros spirit realist, care l-a aşezat pe Liviu Rebreanu alături de un Balzac, un Thomas Hardy, Blasco Ibanez, un Bjornstjerne, sau Ladislav Reymont, romancierul ţărănimii franceze ".

Vladimir Streinu

Despre romanul Ion, apărut în anul 1920, criticul literar Nicolae Manolescu spunea: "Ion e, desigur, cel mai semnificativ. Aproape nu este personaj care să nu devină o victimă. Ana, unul dintre cele mai zguduitoare personaje din tot romanul nostru, se mişcă de la început până la sfârşit într-un cerc vicios. Lamentaţia ei repetată invocă un noroc inexistent: — Norocul meu! Norocul meu! Singura ei vină este de a fi tras, la naştere, lozul nefericit"

Ne amintim de un episod al romanului, când preotul Belciug îi urează personajului martor, Titu Herdelea, în momentul trecerii Carpaţilor: „- Să ajungi cât Coşbuc de mare!", iar acest sfat a fost urmat cu perseverenţă de eroul care îl întruchipează pe povestitor, în aşa măsură încât Liviu Rebreanu nu numai că a egalat prestigiul poetului ţărănimii, ci l-a depăşit prin romanele sale. El este întâiul mare scriitor profesionist din literatura noastră, care a înţeles că vocaţia şi talentul artistic nu sunt decât primele trepte în evoluţia unui creator ce vrea să rămână cu adevărat în conştiinţa poporului său. Despre stilul romanelor lui Liviu Rebreanu, George Căli-nescu scria că un text luat separat seamănă cu apa mării ţinută în palmă, dar, în ansamblul romanului, exprimă străvezimea oceanului.
Conştient atât de posibilităţile sale de realizare, cât şi de necesitatea unei elaborări temeinice, Liviu Rebreanu reuşeşte să-şi rescrie cea mai mare parte a cărţilor, să se autodepăşească, surprinzându-ne prin varietate şi noutate, prin diversitatea stilurilor abordate. Romanul Ion îl consacră definitiv, situându-l printre cei mai buni prozatori interbelici. Dacă Ion este romanul luptei individuale pentru pământ, Răscoala devine cartea luptei colective, deşi finalul ambelor romane este tragic. S-a spus că Răscoala este continuarea lui Ion, afirmaţie numai parţial valabilă, deoarece - cu excepţia personajului martor, Titu Herdelea - toate celelalte sunt diferite, iar locul şi cadrul de desfăşurare a celor două naraţiuni sunt altele, evenimentele din Răscoala având loc pe două planuri sociale: cel urban, din capitală, şi cel rural, din jurul moşiei Amara.

În romanul Ion, Liviu Rebreanu îşi concentrează o parte a experienţei din copilărie şi din tinereţe, petrecute în Transilvania, înainte ca tânărul scriitor să treacă munţii Carpaţi şi să se dedice numai literaturii. Tocmai de aceea a surprins atât de mult capacitatea de realizare a acestei cărţi, de către un tânăr intelectual ardelean, întrecând pe mulţi prozatori de pe ambele versante ale Carpaţilor. Dar surpriza este doar aparentă, dacă ne gândim şi la succesul lui George Coşbuc, poetul rural de la Hordou, ori cel al lui Octavian Goga, „poetul pătimirii noastre", de la Răşinari, care, la fel, au demonstrat energia şi perseverenţa intelectualilor ardeleni, în noua lor competiţie cu alţi concetăţeni din România Mare, înţelegând că virtuţile transilvănenilor, însetaţi de libertatea socială şi naţională, îi făceau mai dornici să se afirme pe plan moral şi artistic.

Ion este nu numai romanul luptei unui ţăran sărac pentru pământul care considera că-i dă demnitate, ci şi monografia unui sat ardelean, oglindind viaţa din Pripas (nume simbolic), nu din exterior, ci din interiorul său, cu trăsăturile autentice ale personajului. Acţiunea este relativ simplă, urmărind ascensiunea şi căderea lui Ion al lui Alexandru al Glanetaşului şi al Zenobiei, băiat sărac, dar harnic şi frumos, care considera că singurul mijloc de ridicare a omului este stăpânirea pământului.
El o iubeşte pe Florica, fiica Teodosiei, văduva lui Maxim Oprea, cea mai harnică şi frumoasă fată din sat. Dar glasul iubirii avea să fie înăbuşit de glasul pământului, căruia îi răspunde în primul rând Ion. El îi face curte, o încântă şi o seduce pe Ana, fiica bogătaşului Vasile Baciu, deoarece spera că, odată cu fata, îi va reveni şi o parte din pământul acestuia.

Atâta timp cât tatăl Anei consideră că transformările fiziologice ale fiicei sale s-ar datora lui George Bulbuc, un tânăr bogat, care o curta pe Ana, nu se impacientează, dar când află că Ion este făptaşul, tatăl începe să-şi bată cu cruzime fiica, anticipând cu teamă că va pierde o parte din pământ.
Pentru aplanarea conflictului, intervin învăţătorul Herdelea, preotul Belciug, Titu Herdelea şi cârciumarul satului, care îi împacă în cele din urmă pe Ion şi Vasile Baciu, iar Ana se căsătoreşte cu Ion.

Odată scopul atins, tânărul începe să asculte de glasul iubirii, pe care îl estompase la început, făcându-i acum curte Floricăi, căsătorită, între timp, cu George Bulbuc. Bătută de tatăl său şi de soţ, Ana sfârşeşte prin a se spânzura. Ion se îndreaptă într-o noapte spre Florica, dar este surprins de soţul acesteia, care-l ucide, lovindu-l cu sapa în cap. Sfârşitul tragic al eroului are, din punctul de vedere al lui Liviu Rebreanu, un rol moralizator, aşa cum ar fi spus-o Mihail Sadoveanu, în Baltagul, că „nici un om nu poate să sară peste umbra sa".

Autorul povesteşte că punctul de plecare al romanului Ion l-a constituit o scenă văzută odinioară, pe câmpul din jurul satului natal „...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare... Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică." Astfel conflictul romanului porneşte din această dragoste neţărmurită a ţăranului pentru pământ şi neputinţa sa de a-l stăpâni prin mijloace cinstite. Recurgând la un subterfugiu specific mediului ţărănesc, acela de a o amăgi pe Ana, fata urâtă, dar bogată, conflictul nu se atenuează, ci se complică, deoarece, intrând în posesia pământului dorit, după repetate certuri cu socrul său şi scene dramatice cu Ana, el este rechemat de vechea iubire. Antagonismul dintre cele două sentimente mută conflictul din sfera materială în cea psihologică, conducându-l spre punctul culminant: omorârea lui Ion de către George, soţul Floricăi. Personajul puternic de la început cade victimă propriei sale patimi.

Ca şi Ioan Slavici, Liviu Rebreanu este un prozator ardelean moralizator, dar particularităţile compoziţionale sunt, de data aceasta, mai complicate, marcând o treaptă superioară în evoluţia prozei din Transilvania. Subliniem, în primul rând, construcţia concentrică a romanului, începând şi sfârşind cu descrierea unui cadru asemănător, - procedeu folosit şi în Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu dovedin-du-se un profesionist al scrisului cu o tehnică de alcătuire bine gradată, cu o complexitate a acţiunii condusă cu pricepere de la simplu la complex şi justificată psihologic. Alte particularităţi sunt specifice mediului geografic unde se desfăşoară acţiunea: stratificările se fac nu numai între bogaţi şi săraci, ci şi între români, maghiari, între autorităţi şi oameni săraci.

Personajele romanului sunt caracterizate convingător şi cu pricepere, ele pornind de la prototipuri reale. Ion este ţăranul tânăr, harnic şi dotat, dornic de pământ, care trece însă peste orice considerent moral şi social pentru a-şi atinge scopul. Ana este o dublă victimă, pe când Florica - personajul ispititor care generează conflictele. Învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug intră în tiparele specifice intelectualităţii satelor ardelene, împăciuitoriste şi duplicitare. Un rol aparte, de personaj martor şi povestitor, îl joacă Titu Herdelea, pe care îl vom găsi, mai târziu, şi în romanul Răscoala, ca tânăr ziarist, mutat la Bucureşti, pentru a observa aici, cu un ochi deja format, cum lupta individuală pentru pământ a ţăranului din romanul Ion devine o epopee sângeroasă şi colectivă în Răscoala.
Despre arta narativă s-a mai spus că aparenta simplitate a limbajului ascunde complexitatea analizelor psihologice, aşa după cum afirma şi George Călinescu: "Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de măreţie liniştită."

PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR

„A doua creaţie, Pădurea spânzuraţilor (1922), schimbă modul direct narativ în mod psihologic şi, fiind prin aceasta cap de serie în literatura noastră, înfăţişează un cutremurător şi fatal caz de obsesie al sufletului omenesc ".
Vladimir Streinu
Prin romanele Ion şi Răscoala, Liviu Rebreanu se dovedeşte cel mai de seamă creator al romanului social românesc modern, iar prin Pădurea spânzuraţilor întemeietorul romanului psihologic autohton.
Poate că, la vremea respectivă, Pădurea spânzuraţilor a fost unul dintre cele mai răspândite romane româneşti în Europa, prin alegerea temei tragice a războiului, cât şi pentru modul său de abordare a problemelor multinaţionale, temă care interesa, imediat după cumplita conflagraţie mondială, aproape toate popoarele care făcuseră parte din imperiul austro-ungar, abia destrămat.

După cum ne mărturiseşte însuşi autorul, romanul a avut mai multe surse de inspiraţie. În primul rând, propria sa experienţă din perioada când, trecând Carpaţii, se afla la Bucureşti, sub stăpânirea austro-ungară, fiind arestat şi socotit dezertor - reuşind, până la urmă, să scape de sub escortă - scriitorul împrumutând apoi propriile trăiri şi emoţii contradictorii personajelor sale. În al doilea rând, prin conţinutul nuvelelor Catastrofa şi Iţic Ştrul, dezertor, în care personajele trăiesc o parte din drama psihologică a lui Apostol Bologa. în al treilea rând, prin întâmplarea dramatică petrecută în familia povestitorului. Este vorba despre Emil Rebreanu, fratele romancierului, ofiţer în armata austro-ungară, condamnat şi executat la Ghimeş-Palanca, sub învinuirea de trădare, deoarece încercase să treacă frontul la fraţii săi români.

Romanul are, deci, o adâncă sursă reală, dar autorul transfigurează realitatea, aducând-o la nivelul unei opere de artă autentică.
Eroul principal al cărţii, Apostol Bologa, un tânăr intelectual din târguşorul Parva, de lângă Năsăud, fiul unui avocat memorandist şi al unei mame religioase, rămâne de timpuriu orfan de tată şi ar fi putut să nu meargă la război, dar orgoliul îl determină să-şi afirme demnitatea în faţa logodnicei sale, Marta, care cocheta cu un ofiţer maghiar, dovedindu-i că este la fel de curajos ca şi el plecând voluntar pe front.
El luptă eroic să se afirme pe fronturile italian şi rusesc, primind trei decoraţii şi fiind rănit. Pentru a-şi dovedi loialitatea faţă de armata austro-ungară şi mândria de ofiţer, care respectă regulamentul militar, face parte din curtea marţială, care îl condamnă la moarte pe ofiţerul ceh Svoboda, învinuit de faptul ca a încercat să treacă frontul la fraţii săi.

Dar, după execuţia lui Svoboda, căpitanul Klapka, viitorul comandant al lui Apostol Bologa, îi explică acestuia că cel care fusese condamnat ca trădător era, de fapt, un erou al neamului său. Din clipa aceea, în mintea lui Apostol Bologa se dă o cumplită luptă pentru aflarea adevărului. Drama sa sufletească devine şi mai puternică din momentul în care află că unitatea din care făcea parte va fi mutată pe frontul românesc. El iese la raport la generalul Karg, rugându-l să-l lase pe vechea poziţie, însă generalul nu înţelege sentimentele lui naţionale şi este gata să-l considere trădător. Dar, între timp, Apostol Bologa este grav rănit, stă o perioadă în spital, apoi primeşte o permisie, reîntorcându-se în târguşorul natal, unde drama lui sufletească se extinde pe alte planuri.

Într-un moment de criză, rupe logodna cu Marta, gelos că aceasta cocheta, din nou, cu un alt ofiţer maghiar, reîntorcându-se pe front înainte de termen. O vreme este ţinut de generalul Karg la serviciul de aprovizionare, adică ferit să ia contact direct cu frontul românesc.

În satul unde se afla punctul de aprovizionare al unităţii, se împrieteneşte cu groparul Vidor şi se îndrăgosteşte de fiica acestuia - Ilona - cu care este logodit de un fost coleg de liceu. Logodna cu Ilona, o ţărancă simplă şi naivă, dar nu lipsită de farmec, sensibilitate şi sinceritate, este un gest tot atât de grăbit ca şi ruperea logodnei cu Marta. Personajul începe să se comporte în mod derutant - ca pentru o aşteptare inevitabilă a morţii.

Deznodământul se produce pe negândite: câţiva ţărani români din partea locului sunt surprinşi lucrându-şi pământul în zona dintre cele două fronturi, socotită, de către generalul Karg, ca teritoriu strategic şi interzisă civililor. Pentru această vină, bănuiţi ca spioni, aceşti ţărani trebuiau judecaţi şi condamnaţi.
Întâmplarea face ca, tocmai atunci, un ofiţer român de la Curtea Marţială să se îmbolnăvească, iar înlocuitorul lui nu putea fi decât tot un român, care să servească de traducător. Iată cum sorţii nenorocirii cad peste fruntea lui Apostol Bologa! El a fost chemat de urgenţă la comandament şi informat de onoarea ce i-o făcea generalul Karg.

înţelegând dintr-o dată situaţia reală, Apostol Bologa nu-şi mai putu permite să fie laş şi nedrept pentru a doua oară, acum nu mai putea greşi, trimiţând la moarte câţiva ţărani nevinovaţi, de aceeaşi naţionalitate cu el, numai pentru că aşa considerau austro-ungarii că pot întări disciplina unei armate multinaţionale.
Sosise momentul ca Apostol Bologa să plătească prima greşeală, pentru acea jertfă de viaţă tânără, refuzând acum să ia parte la curmarea existenţei altora. Acest triumf al demnităţii nu putea fi atins decât prin propria-i moarte: astfel a ales Apostol Bologa, respectiv Emil Rebreanu, calea rămânerii sale în memoria cititorilor de mai târziu. Va încerca să treacă frontul la români, pentru a fi liber şi stăpân pe propria-i conştiinţă, chiar dacă această hotărâre presupunea şi posibilitatea prinderii şi judecării lui, ca trădător al unei armate, din care simţea că nu mai poate face parte.

Faptul că trebuia să răspundă la un tribunal moral al demnităţii se răsfrânge în comportarea sa fără nici un fel de măsuri de precauţie. Ia cu sine o hartă de la biroul de aprovizionare, cu unele poziţii strategice, deşi, ca ofiţer, şi-ar fi putut da seama că găsirea acestui document asupra sa i-ar fi grăbit condamnarea la moarte; refuză oferta Ilonei, ce-i bănuia intenţia de dezertare, de a-l călăuzi prin munţi, deoarece cunoştea bine locurile şi l-ar fi ferit de primejdie - plecând singur, aproape la întâmplare, pentru ca să fie prins de locotenentul Varga, care comanda o patrulă de control şi care îi spusese înainte că intenţionează să-l prindă; este arestat şi judecat ca trădător.
Nu fusese jucată însă ultima carte; Apostol Bologa s-ar mai fi putut salva, doar negând intenţia de evadare. Dorea aceasta chiar fostul său comandant, căpitanul Klapka, oferindu-se să-l apere din oficiu, apoi logodnica sa Ilona, ce-l vizitează în arest şi-l roagă să se apere, primarul din sat, care îi dăruieşte nişte haine civile, groparul Vidor, ce se oferă să-i sape gratuit groapa... toţi, cu dragă inimă, îi doreau salvarea, dar el însuşi nu o mai vrea; eroul se autocondamnase la moarte nu numai pentru că acesta fusese înscrisul vieţii lui, din clipa în care greşise verdictul asupra lui Svoboda, ci şi pentru că acelaşi comportament îl avusese şi Emil Rebreanu - prototipul personajului - pentru faptul că, după anumite legi morale, ei greşiseră la fel.

Problematica romanului devine, astfel europeană: un caz particular, care include în el destinele a mii de ostaşi şi ofiţeri, puşi în situaţia dificilă de a lupta împotriva conaţionalilor. Din punct de vedere compoziţional, romanul se deschide şi se încheie cu imaginea sumbră a descrierii pădurii spânzuraţilor, dar cititorii nu vor pierde din vedere că momentul morţii lui Svoboda s-a produs într-o zi ploioasă de toamnă, pe când condamnarea lui Apostol Bologa are loc într-o zi de primăvară -amănunt care sugerează ideea că speranţa poate înflori dincolo de moarte. Astfel, compoziţia romanului, deşi asemănătoare cu cea din Ion şi Răscoala, include elementul de subtilitate şi speranţă.

Prin această operă, ca şi prin romanele anterioare, Liviu Rebreanu se dovedeşte un maestru al construcţiilor epice de mare amploare şi un fin analist al sufletului uman.

---

Tag-uri: prozator

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 08 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---