Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Perioada interbelică este marcată de o deschidere nu numai economică şi social-politicâ, ci şi culturală. Este perioada marilor creaţii epice, a înfloriri dramaturgiei şi a modernizării liricii. Criticul E. Lovinescu militează - prin activitatea cenaclului şi revistei Sburătorul - pentru sincronizarea literaturii române cu literatura europeană şi susţine tinerii scriitori, printre care şi Liviu Rebreanu.

Cele două direcţii majore din proza română interbelică sunt realismul şi modernismul. Romanul realist (Nicolae Manolescu suprapune parţial peste cesta romanul doric, vizând în special perspectiva narativă) are ca modele literatura europeană scriitori precum H. de Balzac, Stendhal, Flaubert, Ch . Dickens, L. Tolstoi ş.a., iar ca reprezentanţi în literatura română: N. Filimon, D. Zamfirescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, G. Călinescu (şi în literatura postbelică - M. Preda, P. Dumitriu, Ct. Ţoiu ş.a.). Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie. Romanul Ion a apărut în 1920 şi este un roman realist cu accente sociale şi elemente de modernitate datorate naratorului obiectiv. S-a spus despre Ion că este „cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române" (E. Lovinescu).
Romanul este rezultatul unei îndelungate activităţi nuvelistice (a publicat patru volume de nuvele până la lon) şi este operă de ficţiune cu pornire din câteva evenimente reale (după mărturisirile scriitorului).

Titlul romanului conţine numele protagonistului (reprezentativ pentru o categorie socială: ţărănimea), dar destinul lui Ion nu este singurul urmărit în carte. Tema este viaţă satului transilvănean la începutul secolului al XX-lea, romanul constituindu-se într-o veritabilă monografie a acestei zone.

Structurat în două mari părţi - „Glasul pământului" şi „Glasul iubirii", care sugerează temele centrale şi evocă transformările prin care va trece Ion — are treisprezece capitole şi urmăreşte două linii epice. Prima linie dezvoltă problemele sociale ale ţărănimii, legate de problema posesiunii pământului, iar a doua linie prezintă intelectualitatea satului (destinul familiei Herdelea), aducând la lumină imaginea altor categorii sociale: învăţători, avocaţi, preoţi, notari etc.

La nivel compoziţional, se poate observa construcţia monumentală dată de amploarea acţiunilor, de numărul mare de personaje şi prezentarea destinelor lor, de numeroasele detalii care compun o lume ficţională impresionantă prin sugestia realităţii. Alte elemente de compoziţie sunt circularitatea romanului (începe şi se sfârşeşte cu imaginea drumului care intră şi iese din satul Pripas; aceeaşi tehnică o regăsim în Răscoala sau Pădurea spânzuraţilor) şi anumite simetrii compoziţionale (simetriei tematice - glasul pământului şi glasul iubirii - i se adaugă şi motive precum hora, nunta, moartea, regăsite în cele două părţi).

Trăsături specifice

Cu romanul Ion, Rebreanu impune formula realismului obiectiv, reluată şi în lucrările ulterioare (Răscoala, Gorila). Noutatea pe care o aduce constă în distanţarea naratorului de acţiune şi personaje, pe care nu le mai ghidează direct, cum făcea N. Filimon sau indirect, prin intermediar (de obicei, gura satului), fapt evident la Slavici, ci le regizează din umbră, dând impresia de impersonalitate (spunem impresia, pentru că în ficţiune, obiectivitatea totală este o utopie). Faptul că Ion moare Ia sfârşitul romanului nu este o decizie a autorului, dispus să-şi pedepsească personajele care au greşit, ci este o acţiune independentă de etica autorului, o urmare directă a faptelor personajului. Există, totuşi, în roman o voce - a Savistei - care se suprapune peste ceea ce era la Slavici gura satului, acţionând ca o componentă morală pe firul evenimentelor.

Obiectivitatea, echivalentul imparţialităţii narative este, poate, cel mai bine reliefată în fragmentul sinucideri Anei, unde prezentarea sobră, rece, aproape naturalistă a înfricoşătoarei scene contrastează cu tragismul faptului în sine. Mergând pe stradă asemenea unei năluci, obsedată de gândul morţii, Ana pare absentă din realitatea satului, măcinată numai de ecourile din mintea ei. Gesturile pregătitoare au naturaleţea unei activităţi cotidiene, stridenţa sunetelor din jur (poarta scârţâie, Ion ciopleşte şi hâcăie de câte ori izbeşte cu toporul, Zenobia îşi ocăreşte nora), indiferenţa celor din familie sunt în antiteză cu neobişnuita linişte care se aşterne peste Ana. Imaginile spânzuratului Avrum şi a lui Moarcăş revin obsedant: „Încet, tacticos, îşi scoase năframa şi o puse pe parul ce despărţea pe Joiana de Dumana. Se duse apoi furioasă sub ştreangul care-i venea până la ochi. (...) Se căzni mult să-şi potrivească funia pe gâtul gol, ţinând cu o mână ştreangul şi cu cealaltă laţul. (...) Simţi o gâdilitură încât trebui să caşte gura şi ochii. Deodată îi trecu prin minte că acuma are să moară, se îngrozi şi vru să se întindă să atingă pământul, să fugă de moarte. (...) Pe urmă toate se încâlciră... Ochii holbaţi nu mai vedeau nimic. Doar limba creştea mereu, sfidătoare şi batjocoritoare, ca o răzbunare pentru tăcerea la care a fost osândită toată viaţa... Joiana, nemaisimţind nici o mişcare, întoarse capul şi se uită nedumerită. (...) Şi fiindcă Ana rămase ţeapănă, Joiana îşi înfundă limba verzuie, apăsat, întâi într-o nară, apoi în cealaltă şi porni să rumege domol, plictisită..."

Naratorul romanului realist este omniscient şi omniprezent (dând impresia unei perspective demiurgice asupra lumii ficţionale; el ştie tot, inclusiv gândurile şi sentimentele personajelor sale). Nararea evenimentelor se face la persoana a III-a, de o voce care nu este nici autor, nici personaj. Focalizarea este zero, furnizând cititorului numeroase informaţii (tocmai datorită omniscienţei şi ubicuităţii naratorului) şi oferind o imagine panoramică. Construcţia romanului este raţionalistă, deductivă, iar perspectiva narativă este unică. Alte elemente ale prozei realiste sunt previzibilitatea şi posibilitatea unor anticipări: astfel, sinuciderea Anei este anticipată de spânzurarea lui Avrum şi de moartea lui Dumitru Moarcăş (imaginea lor persistă în mintea Anei, sugerând tragicul eveniment care urmează), aşa cum este previzibil şi sfârşitul lui Ion, grăbit de patima pentru Florica. În privinţa personajelor, sunt preferate tipurile si caracterele: Ion este tipul arivistului, Vasile Baciu este avarul, Ana (şi Florica, într-o măsură) reprezintă tipul victimei ş.a.m.d. Evenimentele se desfăşoară în ordine cronologică, iar anumite personaje sunt urmărite în evoluţie: Ion, Titu, Laura...

Există câteva elemente în roman semnificative pentru derularea ulterioară a acţiunii: incipitul descrie drumul care ne va introduce în miezul evenimentelor (delimitând, spunea N. Manolescu, lumea reală de cea ficţională; acelaşi fenomen se găseşte în final, când părăsim ficţiunea); hora este esenţială pentru că anunţă direct conflictele din roman şi prezintă diferenţele sociale; planul ţărănimii alternează cu planul intelectualităţii satului şi târgului, creând impresia de cuprindere a complexităţii vieţii.

Caracterizarea personajelor

Figura centrală a cărţii este Ion, însă statutul său nu poate fi redus simplu la tipul arivistului, ci trebuie pus în relaţie cu împrejurările sociale şi economice care îi determină acţiunile. Ion se simte îndreptăţit să deţină pământ, pentru că este harnic, isteţ, energic şi, în plus, familia sa avusese o bucată de pământ, vândută treptat de Glanetaşu. Vina lui Ion nu este că îşi doreşte atât de mult acest lucru, ci constă în modul în care îl obţine; o seduce pe Ana pentru a-l convinge pe Vasile Baciu să-i dea pământurile.

Faptul că Ion ascultă de „glasul pământului" în prima parte este firesc într-o lume în care doar deţinerea acestuia determină demnitatea socială a individului. Împărţirea în bogaţi şi săraci este evidentă din primele rânduri ale cărţii: casele bogaţilor sunt rânduite într-o parte şi în cealaltă ale săracilor, la horă, cei înstăriţi stau grupaţi de-o parte, iar Alexandru Glanetaşu stă „ca un câine la uşa bucătăriei", neîndrăznind să se amestece în vorbă cu ei. în aceste condiţii, şansele lui Ion de a-şi vedea visurile împlinite sunt minime, şi nici una dintre calităţile sale nu mai contează.
Situaţia lui Ion nu este unică. Florica, deşi cea mai frumoasă fată din sat, nu este curtată de nimeni, pentru că nu are zestre. Căsătoria din raţionamente economice se realizează şi în familia Herdelea - Laura, îndrăgostită de Aurel, se va căsători cu Pintea care nu-i pretinde zestre (spre deosebire de Ion, căsnicia lor va fi una reuşită, pentru că Laura ajunge să-şi iubească şi să-şi respecte soţul).

Aşadar, nu obsesia de a avea pământ i se reproşează lui Ion, ci violenţa cu care se impune în faţa Anei şi a lui Vasile Baciu. El încearcă sa-şi depăşească umila condiţie la care soarta îl obligă şi, de aceea, nu poate fi redus la statutul de simplu arivist sau de „brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune" (G. Călinescu). Acţiunile sale trebuie judecate prin raportare la mediul în care trăieşte: în lumea satului, a avea pământ (pământ, nu bani, avere) înseamnă a avea demnitate, poziţie socială, libertate de exprimare şi acţiune, trai decent.

Ana reprezintă pentru Ion singura posibilitate de a-şi împlini dorinţa. Ea nu corespunde canoanelor fizice - „,,tare-i slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!..." îşi zice în sine Ion, privind-o; „se legăna în mers ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă". Dar imaginea ei este mereu asociată cu imaginea pământurilor; „Mă moleşesc ca o babă neroadă. Parcă n-aş mai fi în stare sa mă scutur de calicie... Las' că-i bună Anuţa!". Ea îşi consumă destinul de victimă (în societatea tradiţional patriarhală, femeia este privită ca un bun de schimb), pendulând între cei doi bărbaţi care îi decid soarta - tatăl ei şi Ion. Viaţa Anei nu reprezintă decât un şir lung de umilinţe, bătăi, suferinţe, iar sinuciderea ei apare ca o consecinţă firească; fiind anticipată, după cum am văzut, de alte morţi.

Şi Florica este tot o victimă a lumii în care trăieşte, pentru că neavând pământ, ea se mulţumeşte să se căsătorească în final cu George, care o doreşte tocmai pentru a se răzbuna pe Ion.

De cealaltă parte a romanului, urmărim destinul familiei Herdelea, unde există acelaşi tip de probleme - grija zilei de mâine şi închistarea într-o viaţă lipsită de perspective. Dacă în cazul lui Ion accentul cade pe instinctul posesiunii pământului, pentru învăţătorul Herdelea grija o reprezintă păstrarea locului de muncă, iar pentru Titu esenţială este identificarea unui ideal (chiar dacă acesta rămâne întotdeauna la suprafaţa lucrurilor).

Stil. Limbaj.

Continuând parcă ideea imparţialităţii, a obiectivitătii narative, limbajul este aspru, denotativ, precis, în sprijinul anticalofiliei al cărei adept era şi Rebreanu. Deşi păstrează o anumită sobrietate, stilul nu este lipsit de elemente stilistice, preferată fiind comparaţia. Senzaţiile auditive completează vizualul încărcat de duritate şi grotesc: „Cerul era senin-sticlă. Câteva stele mari clipeau aprig luptând cu întunericul care năvălea zadarnic să le stingă, căci mereu se aprindeau mai multe, ca nişte scântei împrăştiate de un vânt năprasnic. Din urmă Pădurea Domnească vâjâia înăbuşit, parcă şi-ar fi stăpânit mânia (...)"; „George izbi a doua oară. Sapa vâjâi în aer. Apoi un pârâit surd, urmat de un zgomot năbuşit ca şi când se prăvale un sac plin (...) Orăcăitul broaştelor reîncepu brusc, speriat, ameninţător, ca o văicăreală vâltorită în văzduh de vântul ce sufla mereu mai mânios şi mai înţepat."

---

Tag-uri: roman, literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---