FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 2,800
Votes: 2
Fame Riser
          
Fame Rank
2
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Instantele comunicarii narative intr-o povestire studiata Fantana dintre plopi - Mihail Sadoveanu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Instantele comunicarii narative intr-o povestire studiata Fantana dintre plopi - Mihail Sadoveanu

 Q:   Intreaba despre Instantele comunicarii narative intr-o povestire studiata Fantana dintre plopi - Mihail Sadoveanu       
Instantele comunicarii narative intr-o povestire studiata Fantana dintre plopi - Mihail Sadoveanu Introducere

Cu Mihail Sadoveanu ne aflăm în faţa celui mai productiv şi mai longeviv prozator al literaturii române, contemporan cu trei generaţii de scriitori (antebelică, interbelică şi postbelică) şi autor a peste o sută de titluri. Anul 1928 marchează maturizarea artistică a autorului, prin apariţia ciclului de povestiri Hanu Ancuţei, care va fi urmat de capodopere precum Baltagul, Creanga de aur, Zodia Racului sau Vremea Ducăi- Vodă, Fraţii Jderi.

Hanu Ancutei este o capodoperă a speciei, un mic manual de naratologie ce cuprinde nouă povestiri: Iapa lui Vodă (Comisul lonita - narator personaj), Haralambie (călugărul Gherman - narator martor), Balaurul (Moş Leunte Zodierul - narator martor), Fântâna dintre plopi (Neculai Isac, căpitan de mazâli -narat or personaj), Cealaltă Ancuţă (Moş Ienache Coropcarul - narator martor), Judeţ al sărmanilor (Constandin Motoc - narator personaj ascuns în spatele unui narator colportor), Negustor lipscan (negustorul Damian Cristişor - narator personaj), Orb sărac (orbul Constantin - narator personaj), Istorisirea Zahariei fântânarul (Zaharia - antinarator prin tendinţa de a reduce relatarea şi Liţa Salomia - narator colportor).

Povestirea în povestire (povestire în ramă) este o tehnică narativă ce constă în multiplicarea firelor narative prin cedarea iniţiativei naratorului principal (din ramă) unor alţi naratori (personaje, martori sau colportori, creditabili sau necreditabili); rolul naratorului principal este de a interveni pentru a face legătura între istorisiri. Tehnica este preluată din literatura orientală, din 1001 de nopţi, cultivată în literatura europeană de Boccaccio în Decameronul, de Geoffrey Chaucher în Povestiri din Canterburry, de Margareta de Navarra în Heptameronul, iar, recent, de Italo Calvino în Castelul destinelor încrucişate.

Prezentarea a patru caracteristici ale speciei povestirea în Hanu Ancuţei
Fiind o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un număr mediu de personaje şi un singur fir narativ, în care accentul se pune pe întâmplări şi pe modalitatea de a le relata, Fântâna dintre plopi este o povestire, respectiv o naraţiune subiectivizată, relatare din punctul de vedere al unui narator care a participat la cele povestite în calitate de personaj principal (narator personaj). Fântâna dintre plopi reprezintă cea de-a patra povestire din ciclu şi este relatată de Neculai Isac, căpitan de mazâli.

Dimensiunea textului este restrânsă, firul epic fiind reconstituibil pe momentele subiectului. Expoziţiunea povestirii propriu-zise constă în fixarea precisă a indicilor spaţio-temporali, cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi, pe vremea când actualul căpitan de mazâli făcea negoţ cu vinuri alături de Moş Ieremia. Poposind la han, în timpul unei plimbări, el întâlneşte şatra ţiganului Hasanache, care are gând ascuns să-l jefuiască, ispitindu-l prin Marga, o ţigancă frumoasă (intriga). întâlnirile nocturne succesive la fântâna dintre plopi ale celor doi îndrăgostiţi reprezintă desfăşurarea acţiunii. întors de la Fălticeni, după vânzarea vinurilor, cu o scurteică pentru Marga, Neculai Isac o aşteaptă la locul ştiut, unde ea îi divulgă planurile lui Hasanache.

Lupta dintre căpitanul mazâlilor şi cei trei ţigani (în care naratorul îşi pierde un ochi), relatată într-un tablou detaliat şi dinamic, constituie punctul culminant al povestirii, iar deznodământul tragic prezintă moartea-sacrificiu a Margăi, aruncată în fântână de ţigani. Astfel, fântâna devine un suprapersonaj cu funcţie simbolică dublă: loc al iubirii pure (fântâna), dar şi al blestemului, plopul fiind copacul în care s-ar fi spânzurat Iuda, asociat cu tristeţea şi singurătatea. Astfel, coordonatele spaţio-temporale sunt clar delimitate: evenimentele se petrec cu peste 25 de ani în urmă, la han şi în împrejurimi.

Personajele nu sunt bine individualizate, căci esenţial este nu ce se spune cât cum se spune, deci discursul, nu istoria. Actul narării depinde astfel de puterea naratorului de a convinge publicul, de a-i capta atenţia, de a-i stârni şi de a-i menţine interesul. Ilustrând ceea ce Tzvetan Todorov numeşte reţeaua tematica a „tu-ului", povestirea se caracterizează prin oralitate, consecinţă a relaţionării directe cu publicul. Ceremonialul spunerii implică încadrarea povestitorului declanşarea relatării, formulele protocolare de adresare, capacitatea de a face din cei prezenţi ascultători activi, jocul dintre timpul istoriei (al faptelor relatate) şi cel al discursului (al momentului narării).

Prezentarea instanţelor comunicării narative şi exprimarea une opinii asupra specificului acestora în Fântâna dintre plopi

Relaţia dintre instanţele narative implică permanenta grija a naratorulu personaj pentru a convinge naratarii, respectiv auditoriul de la han, ale cărui atenţie şi curiozitate trebuie permanent menţinute. Intrarea în spaţiul hanului presupune nu numai capacitatea de a povesti, ci şi ştiinţa de a fi un ascultator activ. Timpul faptelor şi cel al discursului sunt triplate de timpul cititorului, o alta instanţă narativă. în teoria naratologică modernă, cititorului concret al fiecărei generaţii i se adaugă un cititor „model" (Umberto Eco), acel cititor abstract, ideal, care ar actualiza toate interpretările latente ale textului. Simetric, celor doua instanţe le corespund autorul concret, persoana reală, Mihail Sadoveanu, respectiv autorul abstract, creatorul universului ficţional al operei.

Exprimarea unei opinii asupra specificului instanţelor comunicării narative în povestire

Cel mai important rol îi revine naratorului. În studiul Sadoveanu sau utopia cărţii, Nicolae Manolescu susţine că Hanu Ancuţei este „capodopera imaginarului sadovenian", pornind de la ideea că naratorii se prefac că-şi amintesc, ei de fapt inventând la faţa locului povestirile, ceea ce echivalează cu un act creator asumat. Numai că acest rol poate fi jucat în diferite ipostaze, ceea ce permite o clasificare a naratorilor de la han, pornind de la citatul lui Mario Vargas Llosa: ei se arată sau se ascund, aşa cum face Constandin Motoc din Judeţ al sărmanilor, narator personaj camuflat într-un narator colportor, pretinzând că spune păţania unui prieten; alteori naratorul „zăboveşte sau se precipită, mergând de-a dreptul sau dând târcoale", căci asupra anumitor episoade se insistă mai mult, fiind mai dramatice sau având o implicaţie emoţională mai mare, acest tip de disurs fiind specific mai ales naratorilor personaje; alţi naratori sunt limbuţi, precum Comisul Ioniţă, jucăuşi precum negustorul lipscan, dar şi sobri şi serioşi precum călugărul Gherman sau Zaharia Fântânarul.

Modalităţi ale narării în Fântâna dintre plopi

Din rama povestirii, din relatarea naratorului principal, putem selecta indici temporali ce sugerează începutul celei de-a doua zile la han: „soarele bătea pieziş în hanu Ancuţei scânteind". Apariţia lui Neculai Isac are o doză de irealitate: el vine „de demult, de pe depărtate tărâmuri", pe un cal pag, ca şi cum ar coborî dintr-o lume a basmului.

Este nevoie de recunoaşterea lui de către comisul loniţă pentru a introduce în scenă nou- venitul, recunoaştere ce reprezintă mai ales garanţia calităţii sale de bun povestitor. Alături de Ancuţa, comisul reprezintă unul dintre personajele tutelare ale hanului: ei menţin atmosfera locului, Ancuţa prin bucatele şi vinurile alese ce dezleagă limbile, comisul prin faptul că deschide turnirul narativ, declanşează între cei prezenţi o competiţie printr-o promisiune mereu amânată de a mai spune o poveste „şi mai înfricoşată", prin rolul său de a integra în cercul celor prezenţi nou-veniţii şi prin intervenţiile şi aprecierile ce însoţesc fiecare dintre celelalte povestiri.

Comisul este, de altfel, şi cel care, cunoscându-l pe Neculai Isac din vremuri trecute, observă că între timp „şi-a pierdut o lumină", ceea ce implică o nouă relatare, pe care şi Ancuţa de acum pretinde că şi-o aminteşte vag. Căpitanul de mazâli cere un scurt răgaz pentru îndeplinirea anumitor etape ale ceremonialului povestirii: îşi adăposteşte calul (ieşirea din timpul prezent), închină un pahar cu vin în cinstea celor prezenţi, cântă o doină cu rol de captatio benevolentiae, adresându-se ritualic, protocolar: „iubiţi prietini", „domnilor şi fraţilor" (pregătirea pentru intrarea în alt timp). Nu în ultimul rând, el enunţă şi principiul fundamental al hanului: „Divanul nostru-i slobod şi deschis şi-mi sunteţi toţi ca nişte fraţi".

Spunerea, împărtăşirea unor întîmplări tragice din trecut are pentru Neculai Isac, narator subiectiv, aflat şi în postura de protagonist, rol terapeutic, eliberându-l de povara suferinţei. Pentru el, actul spunerii implică retrăirea evenimentelor, de unde şi caracterul persuasiv al relatării. De aceea, el nu comentează faptele, ci se concentrează mai ales asupra implicării auditoriului, stârnind şi menţinând interesul prin alternarea prezentării cu reprezentarea, prin dramatizarea faptelor prin dialog, prin rapiditatea derulării înfruntării, prin insistarea asupra anumitor detalii, prin inflexiunile vocii. El impune astfel la han un nou tip de relatare, respectiv naraţiunea ca discurs, ce implică specularea relaţiei dintre cele două timpuri, al evenimentelor narate şi al relatării.

Ca şi ceilalţi naratori de la han, Neculai Isac se individualizează şi prin limbajul ceremonios, prin stilizarea discursului. Naratorii lui Sadoveanu manifestă alt tip de oralitate decât cea a personajelor lui Creangă; ei nu sunt nici ţărani, nici săteni ca cei din nuvelele lui Slavici, ci reprezintă omul patriarhal, păstrător al tainelor / tradiţiilor unui spaţiu ancestral, aureolat de mit, de mister, de basm. De aceea, limbajul lor nu are ca mărci individualizatoare doar folosirea arhaismelor, a regionalismelor sau a elementelor populare, ci se caracterizează prin preferinţa pentru expresii, perifraze sinonimice („a se afla în mare mâhnire"), prin plasticitatea imaginilor şi nota lirică, date de folosirea figurilor de stil precum comparaţia (Ancuţa „ieşi ca o şerpoaică", „umblam bezmetic şi singur ca un cuc", „răcnind şi ţupăind ca nişte diavoli"), epitetul („ochi iuţi", „obraz străin, ţigan nevolnic", „loc tainic şi singuratic") sau exprimarea metaforică („clopotele picurau depărtate şi stinse: parcă băteau în inima mea"). Căpitanul de mazâli alternează registrul regional, popular, oral cu cel literar, astfel încât relatarea este, în egală măsură, autentică, spontană, naturală, păstrând o notă de poeticitate si de prospeţime.

Concluzie

Hanu Ancutei rămâne o capodoperă a literaturii române şi a prozei lui Mihail Sadoveanu, lectura ciclului fiind un manual de înţelegere a speciei şi confirmând încadrarea autorului în familia povestitorilor din literatura română, alături de Ion Neculce, Costache Negruzzi sau Ion Creangă.


Tag-uri: literatura, prozator



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 09 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :