Noţiunea de întrecere sportivă apare la greci din timpuri străvechi, legată mai întâi de ritualurile funerare şi de sărbătorire a eroilor. Apoi, prilejuită de diferite evenimente mai importante, ocazionale, ca o consecinţă a credinţelor religioase şi spiritului dinamic, propriu lumii greceşti. Importante au fost jocurile pithice, isthmice, nemeice, panatenee, fiecare având caracteristici proprii în ceea ce priveşte periodicitatea, genul întrecerilor şi detaliile concursurilor. Apogeul va fi atins, evident, de J.O. organizate la Olimpia care, se ştie, nu a fost niciodată un oraş, o aşezare omenească, ci doar o asociere de temple şi altare.

Jocurile Olimpice se numără printre jocurile panelenice, aceste mari serbări în care una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale mentalităţii greceşti se manifestă o dată cu rolul atribuit luptei, această luptă pentru „a-i depăşi pe toţi ceilalţi" (lliada). Celelalte trei serbări sunt jocurile pitice, de la Delfi, jocurile istmice, aproape de istmul Corint şi jocurile nemeice, din nord-vestul Peloponesului, nu departe de Argos: ultimele două au loc din doi în doi ani, în timp ce jocurile pitice, ca şi jocurile olimpice se celebrează la fiecare patru ani.

Supremaţia Olimpiei este totuşi evidentă: pe de o parte, celelalte trei jocuri n-au fost organizate decât cu aproape două secole după cele de la Olimpia (în 586, 582 şi 573); pe de altă parte, dovadă a valorii „comerciale" relative a acestor jocuri - un edict al lui Solon acordă 500 de drahme atenienilor învingători la Olimpia, în timp ce învingătorii de la Delfi nu primesc decât 100 de drahme.

Specializarea sportivă a Jocurilor Olimpice este o altă caracteristică a lor, spre deosebire de celelalte jocuri, care cuprind, în afară de probele de echitaţie şi de gimnastică, întreceri muzicale. în secolul I d.Hr., împăratul roman Nero a încercat, împotriva datinei, să introducă un concurs muzical la Olimpia, deoarece el credea că are talent în această disciplină.

Originea acestui început al J.O. este deci de esenţă religioasă, dar de o emoţionantă demnitate. Olimpia devine incintă sacră, loc de adorare a cultului lui Zeus. Sanctuarul, închinat lui Zeus, se numea pe atunci altis şi forma un careu perfect cu latura de un stadiu, înconjurat de ziduri şi clădiri zidite din marmoră, calcar, bronz, lemn şi cărămizi roşii. Multitudinea de statui făcea legătura dintre coloanele dorice şi ionice, între frontoanele şi metopele templului lui Zeus şi cel al zeiţei Hera între pritoneu [edificiu public unde erau găzduite personalităţile şi exedra (încăpere unde aveau loc adunările şi discuţiile) lui Herodes Atticus, între buleuterion (clădirea sfatului) şi casa de oaspeţi a lui Leunida din Elis, între gimnaziu şi palestră. Toate acestea printre plantaţii de arbori, peluze, bazine de apă, alcătuiau un ansamblu unic prin pitorescul, măreţia şi armonia lui cu peisajul înconjurător. La Olympia nu exista un stadion circular, ci o pistă lungă de 211 m şi lată de 32 m acoperită toată cu un strat gros de nisip. Linia de start, afesis şi cea de sosire, terma erau marcate cu linie albă de calcar. De la o linie la alta pista măsura 192,27 m, lungimea unui stadiu.

La început (sec VIII î. Hr.), la J.O. veneau doar neamurile dorice din Peloponez. Cu timpul jocurile şi-au piedut caracterul local, transformându-se într-o sărbătoare panelenică, concurenţilor eleni, arcadieni, mesenieni li s-a alăturat megarienii, atenieni, din alte oraşe ale Greciei dar şi inienii din Asia Mică, locuitorii din coloniile greceşti din Italia, Sicilia şi de pe tărâmurile Mediteranei şi Mării Negre. Atleţii erau obligaţi să se prezinte cu o lună înainte jocurilor în faţă hellanodikes-ilor (corpul de oficiali, comitetul de organizare a jocurilor olimpice], care verificau sub toate raporturile calităţile participanţilor. Concurentul trebuia să fie grec şi om liber, să prezinte virtuţi atletice (câştigarea unor concursuri, nemeice, delfice, istmice etc.]. 0 altă condiţie era aceea ca aspiranţii la gloria olimpică să efectueze, în prealabil, acasă în patrie, antrenamente timp de o lună în "cantonament", am zice azi. Dovada efectuării acestui stagiu trebuia prezentată oficialilor de la Olympia. Apoi, după o lună de pregătire sub supravegherea helanodicelor, atletul putea să se prezinte la jocuri.

Iata câteva evenimente mai importante de la Jocurile Olimpice antice.

- 776 î. Hr. celebrul Corebos, bucătar, cafegiu sau negustor din Elida, a câştigat proba de dromos - 192,27 m. Se spune că timp de 13 olimpiade dromosul a fost singura probă a jocurilor (el este, deci. primul campion olimpic oficial).

- 744 î. Hr. apar la jocuri şi spartanii, jocurile îşi asumă un caracter panelenic. Primul învingător atenian, Pantacle, apare la ediţiile din 696 şi 692 î. Hr.

- 724 î. Hr. în programe apare diaulos, cursa dublă de un stadiu - 384,54 m.

- 720 î. Hr. în program întâlnim o nouă probă, de rezistenţă - dolicos (pe 12 lungimi de stadiu, deci 4614,48 m având ca învingător un lacedonian, Acantos din Atena.

- 708 î. Hr. alt lacedonian Euribade câştigă o nouă probă în program: pala (luptele) de unde provine numele de palestre (edificii speciale pentru exerciţiile fizice ale tinerilor). Tot la această ediţie a jocurilor olimpice se menţionează pentru prima oară pentatlonul: o alergare care măsura cinci stadii, săritura în lungime, aruncarea discului, lupta şi aruncarea suliţei Primul învingător - Lampis din Laconia. De multă preţuire se bucură la greci aruncarea discului, imortalizată pentru posteritate de Miron-Discobolul

- Apare primul învingător în proba de pugilat, strămoşul boxului de azi: Onomaste din Smirna. Se lupta cu pumnii goi la început, apoi cu pumnii şi antebraţele înfăşurate în curele şi mai târziu s-a adăugat acestor curele bumbi de plumb, ceste. De cele mai multe ori întrecerile se terminau tragic (688 î. Hr.).

- 680 î. Hr. Unul dintre cele mai maiestoase spectacole era cursa de cvadrige.

- 648 î. Hr. Apare cea mai crudă şi cea mai violentă dintre probe: pancraţiul - primul învingător Ligdamis din Siracuza. La această ediţie apar şi cursele de cai.

- 632 î. Hr. La probele adulţilor se adaugă şi două probe pentru adolescenţi (juniorii de azi), vârsta lor era de maxim 18 ani (cursa pe o jumătate de stadiu şi lupta), primul învingător Hipostene din Sparta; mai târziu se adaugă şi a treia probă, pugilatul (primul învingător Filetas din Sibaris) în ediţia din 616 Î.Hr.

În istoria Jocurilor Olimpice sunt figuri celebre ca: Astilos din Crotona de 8 ori învingători la diverse ediţii, la dromos, diaulos şi hoplon (curse de arme), Mîlon tot din Crotona a câştigat de 6 ori cununa din ramuri de măslin. Philombratos trei victorii la pentatlon, Tisamen din Naxos (Sicilia) de 4 ori câştigător la pentatlon, Leunidas, de asemenea.

Concurenţii trebuia să aibă un comportament ireproşabil (serbările erau închinate lui Zeus), şi să dea dovadă de aidos nobleţe, modestie, respect, cinste]. Cei ce nu respectau regulile erau aspru pedepsiţi amenzi insuportabile şi excluderea sportivilor şi cetăţilor de la jocuri]. Din banii respectivi se ridicau statui [Zanes] închinate lui Zeus, pe soclul cărora era înscris motivul pentru care fusese pedepsit sportivul, un avertisment clar celor care aveau ideea s§ concureze necinstit. De-a lungul secolelor nu s-au adunat nici 20 de statui. Una dintre ele provoca zâmbetul, cea plătită de Sarapion din Alexandria care, înscris la pancraţiu, în ajunul jocurilor a fugit de teamă.

Întrecerile , până la ediţia din 472 Î.Hr. inclusiv, durau trei zile. Cum concursurile se prelungeau până noaptea târziu s-a luat hotărârea ca J.O. să se desfăşoare în viitor pe parcursul a cinci zile. începeau în prima săptămână cu lună plină a lui Hekatombeon, după solstiţiul de vară, aproximativ 22 iulie.

Prima zi era închinată festivităţilor: ritualul jertfelor depuse pe cele 80 de altare, comorile dăruite zeilor şi jurământul helanodicilor şi atleţilor (athlos în limba greacă înseamnă, muncă, luptă).

Ziua doua era rezervată exclusiv întrecerilor pentru adolescenţi.

Ziua treia începea cu alergările, dolicos (proba de fond), după aceea cursa de viteză (dromos) şi apoi cursa dublă dus-întors, diaulos. După alergări urmau pasionantele întreceri de lupte, pugilat şi pancraţiu.

Ziua a patra era rezervată probelor de hipodrom, dimineaţa. După amiază începea pentatlonul, în următoarea ordine probabilă: alergare 5 stadii, discobalia, halma [lungime], acontismos (aruncarea suliţei] şi pale (lupta). Ziua a patra se încheia cu hoplitodromul (cursa cu arme). întrecerile erau arbitrate de "agonotheţi".

Ziua a cincea era ziua încoronării olimpionicilor. Aceştia primeau o coroană de măslin. Câştigătorul era cinstit ca un semi-zeu (bani, cupe, cai, veştminte, sclavi), iar la întoarcere era urcat într-un car tras de patru cai albi, urmat de un impresionant cortegiu şi intra în cetate printr-o spărtură a zidului ce simboliza că o cetate cu astfel de atleţi nici nu mai are nevoie de ziduri de apărare.

Femeilor nu le era îngăduit să participe şi nici să asiste la J.O. Femeia surprinsa era azvârlită de pe muntele Tipaiu în valea râpoasă a Alfeului. Se cunoaşte un singur caz de violare a acestei reguli. La ediţia din anul 396 Î.Hr. Ferenice sau Calipatira din Rodos a însoţit fiul, Pisirod, în arenă ca "antrenor". Fiul a triumfat şi mama fericita a alergat să-l îmbrăţişeze. I s-a desfăşurat tunica şi astfel şi-a dezvăluit feminitatea. A fost iertată numai din pricină că provenea dintr-o familie celebră, tatăl, fraţii, fiul au fost olimpionici (campioni olimpici). Tatăl ei, vestitul Diagoras, fost campion la pugilat a fost cântat în odele lui Pindar. De atunci s-a luat hotărârea ca şi maeştrii să intre goi în arenă, ca şi elevii lor...

Cu muit mai târziu şi femeile au căpătat dreptul de a participa la Jocurile Olimpice.Erau împărţite pe categorii de vârstă, despletite şi cu cămăşile sumese până la genunchi, cu umărul drept gol, îşi disputau o cursă de alergare — 5/6 dintr-un stadiu, adică 160,22 m chiar pe stadion. Aveau propriile jocuri, legate de cultul zeiţei Hera, după cele masculine, prin metageitnion (luna septembrie).

Este bine să se ştie, azi, că pedotribul sau gimnastul posedau o cultură academică şi că Platon îi plasa imediat după oamenii de stat. Iar cât priveşte "goliciunea" concurenţilor în arenă, este cunoscut faptul că orice tânăr indiferent de sportul lui, exersa în mod regulat şi sistematic, toate părţile corpului, pentru a evita rezultatele dezastruoase ale unui antrenament unilateral. Grecii admirau un corp frumos şi detestau un corp asimetric, neexersat.

Artiştii au fost ajutaţi de nuditatea sportivilor, fără nuditatea lor arta clasică aşa cum o cunoaştem noi, nu ar fi existat. Şi mai este ceva ce trebuie reţinut, Oiympia a fost promotorul nu numai al valorilor sportive riguros selectate, ci şi un catalizator de înaltă spiritualitate. Aici şi-au citi pentru prima dată Isocraţe-Panegiricul, Herodot pasaje din opera sa istorică, poeţii Sinomides, Bacchylides şi Pindar, odele şi epinikiile dedicate campionilor olimpici. Aici Fidias a expus, în templul lui Zeus, statuia hriselfantină a lui Zeus, artiştii Policlet, Praxiteles şi Lissip, operele. Muzica, poezia, filozofia, retorica şi-au găsit câmp de afirmare la Oiympia. Oamenii politici, împăraţi sau tirani s-au supus regulilor concursului coborând în arenă pentru a se înfrunta cu atleţii de rând.

Grecii au făcut din J.O. un act de cultură, cu repercursiuni în civilizaţie. Efectul te face să te întrebi în glumă: nu este uimitor

că grecii au uitat anul când au cucerit Troia, că nu-i pot întocmi acte de stare civilă lui Homer, dar că victoria lui Corebos ne-au transmis-o exact şi au săpat-o chiar în marmoră? Marile evenimente se ţineau într-un calendar de genul: lupta de la Salomina a avut loc în primul an al celei de-a 75-a Olimpiade.

Leunidas este ultimul erou al unui palmares strălucit, el a obţinut la patru ediţii succesive, între anii 164 şi 152, 12 victorii la dromos, dialos şi hoplitodromos. Romanii cuceresc Grecia în secolul I î.Hr. jocurile decad, împăratul Nero participă la jocuri mistificând rezultatele, apar aranjamentele, cazuri de corupere a adversarilor, arbitrilor etc. Grecii se depărtează treptat, treptat de stadionul olimpic. Aşa se face că, pe parcursul ultimelor 50 de Olimpiade, învingătorii aparţin Asiei Mici, Alexandriei şi Romei.

Pe motiv că sunt antireligioase, timpul destinat cultivării corpului înseamnă timp răpit rugăciunilor, J.O. au fost desfiinţate în anul 394 d.Hr., anul al doilea al celei de-a 293-a Olimpiade, printr-un edict al împăratului Teodosie, fiind socotite cult păgân. Apoi, Teodosie al ll-lea dispune arderea şi dărâmarea edificiilor, după ce a jefuit totul (statuia lui Zeus a fost dusă la Constantinopol - anul 408].

În anul 395 Alaric şi vizigoţii pradă Olympia. Cutremurele de pământ din 551 şi 552 transformă incinta în mormane de ruină şi, ca într-un scenariu de teatru absurd, dealul Kronion alunecă peste vestigii, iar inundaţiile râurilor Kladeos şi Alpheios acoperă cu aluviuni hipodromul, stadionul şi întregul sanctuar. Istoria J.O. antice s-a încheiat. Arheologii germani conduşi de prof. Emil Kunze scoat la lumină şi restaurează în întregime stadionul (iunie 1961).


Jocurile Olimpice se numără printre jocurile panelenice, aceste mari serbări în care una dintre trăsăturile cele mai caracteristice ale mentalităţii greceşti se manifestă o dată cu rolul atribuit luptei, această luptă pentru „a-i depăşi pe toţi ceilalţi" (lliada). Celelalte trei serbări sunt jocurile pitice, de la Delfi, jocurile istmice, aproape de istmul Corint şi jocurile nemeice, din nord-vestul Peloponesului, nu departe de Argos: ultimele două au loc din doi în doi ani, în timp ce jocurile pitice, ca şi jocurile olimpice se celebrează la fiecare patru ani.

Supremaţia Olimpiei este totuşi evidentă: pe de o parte, celelalte trei jocuri n-au fost organizate decât cu aproape două secole după cele de la Olimpia (în 586, 582 şi 573); pe de altă parte, dovadă a valorii „comerciale" relative a acestor jocuri - un edict al lui Solon acordă 500 de drahme atenienilor învingători la Olimpia, în timp ce învingătorii de la Delfi nu primesc decât 100 de drahme.

Specializarea sportivă a Jocurilor Olimpice este o altă caracteristică a lor, spre deosebire de celelalte jocuri, care cuprind, în afară de probele de echitaţie şi de gimnastică, întreceri muzicale. în secolul I d.Hr., împăratul roman Nero a încercat, împotriva datinei, să introducă un concurs muzical la Olimpia, deoarece el credea că are talent în această disciplină.

Oricare ar fi data lor adevărată de naştere, Jocurile Olimpice constituie până la sfârşitul secolului al IV-lea un eveniment sportiv important. Desfăşurându-se din patru în patru ani la Olimpia, în nord-vestul Peloponesului, ele pun la încercare greci liberi veniţi din toate ţinuturile elenismului, Asia (lonia), Grecia propriu-zisă şi Italia (Grecia Mare). Olimpia, la origine, este un sanctuar. în epoca jocurilor, două temple celebre sunt cunoscute aici, unul consacrat Herei, celălalt lui Zeus, acesta din urmă adăpostind statuia criselefantină a zeului, operă a marelui sculptor Fidias, considerată ca fiind una dintre cele Şapte Minuni ale lumii. Dar, în decorul înverzit al colinelor acoperite de păduri, printre care curge râul Alfeum, se înalţă mai ales edificiile destinate atleţilor: gimnaziul şi sala de gimnastică servesc pentru antrenament, competiţiile având loc pe stadion şi pe hipodrom. Atleţii, în această epocă, concurează goi, exceptând fără îndoială un suspensor sau o centură atletică. Nu există categorii potrivit greutăţii, nici chiar în sporturile de luptă, cum se face astăzi: singura distincţie recunoscută este aceea a două clase de vârstă, deoarece atleţii dispută competiţia „copiilor" (plaides) sau pe cea a „bărbaţilor" (andres), vârsta de 18 ani constituind probabil limita între cele două categorii. în sfârşit, femeile sunt excluse cu stricteţe de la jocuri, şi ca spectatoare şi ca participante.


Introdus în Olimpia în 708 î.Hr., pentatlonul cuprinde, după cum indică numele său, cinci probe. Două dintre ele se pot practica in mod autonom: alergarea pe lungimea unui stadion şi trânta (lupta), în care adversarul trebuie pus de trei ori la pământ. Celelalte trei nu există decât în cadrul pentatlonului: este vorba de aruncarea discului, de aruncarea suliţei şi de săritura în lungime, pe care atletul o poate practica atunci ţinând halterele în mâini. Dacă pentru timpurile moderne există sisteme de notare foarte precise, care nu corespund cu nimic mentalităţii greceşti, modalităţile care permit să se desemneze învingătorul pentatlonului antic rămân extrem de controversate. Un sistem de eliminare progresivă poate fi luat în consideraţie: numai învingătorii primelor trei probe (suliţa, discul, săritura) pot continua competiţia, disputând alergarea şi lupta (trânta). Prestigiul disciplinei este greu de apreciat. Cele cinci probe au inspirat capodopere ale sculpturii antice, ca faimosul Discobol; pe de altă parte, sumele alocate învingătorilor, cu ocazia diferitelor probe, se dovedesc relativ modeste.

sursa imaginii - static.howstuffworks.com

---

Tag-uri: grecia, pentatlon, competitie

---

Categorie: Istorie si Civilizatie  - ( Istorie si Civilizatie - Archiva)

Data Adaugarii: 26 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---