Moara cu noroc (Ioan Slavici)

Introducere

Moara cu noroc reprezintă una dintre capodoperele nuvelisticii lui Slavici, încadrându-se în categoria prozelor psihologice. Scriitorul ardelean este un desăvârşit analist şi un moralist ale cărui opere sunt o pledoarie pentru chibzuinţă şi înţelepciune. Autor a şapte romane, dintre care Mara reprezintă un pas înainte al speciei, în literatura română, Slavici rămâne creator al realismului social la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Particularităţile discursului (incipit, final, voce narativă)

Moara cu noroc ilustrează particularităţile nuvelei ca specie, în ciuda dimensiunilor de microroman: are un singur fir narativ (înstrăinarea lui GhiÃ…Â £Ã„Æ’ de familie prin complicitatea la fărădelegile lui Lică), un număr mediu de personaje (Ana, Ghiţă, soacra, Lică, porcarii lui - RăuÅ£, Săilă, Buză-Ruptă, Pintea), accentul punându-se pe complexitatea de caracter a protagonistului.

În Moara cu noroc incipitul este constituit de prologul reprezentat de vorbele soacrei lui Ghiţă, care au un ton axiomatic / de proverb, moralizator, anticipând destinul personajelor principale: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă este, nu bogăţia ci liniştea colibei tale te face fericit". În mod sugestiv, cuvintele sunt rostite de bătrână, întrupare a înţelepciunii populare şi a experienţei de viaţă. Replica sa anunţă tema nuvelei (consecinţele nefaste pe care setea de înavuţire le are asupra individului) şi deznodământul tragic.

Finalul nuvelei este simetric cu incipitul şi este reprezentat printr-un epilog constituit tot din vorbele bătrânei: „Simţeam eu ca nu are să iasă bine, dar aşa le-a fost dată". Dacă replica din prolog ilustra, la nivel tematic, dezechilibrul lăuntric al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, replica din final permite şi stabilirea unei noi teme a nuvelei, cea a destinului; de altfel, dacă ţinem cont şi de faptul că, în final, asistăm la moartea a trei personaje (Ghiţă, Lică, Ana) putem spune că „Moara cu noroc" are un final tragic. În concluzie, incipitul şi finalul în acest text narativ au un rol definitoriu în construcţia subiectului, ilustrând simetria compoziţională a nuvelei, dar şi caracterul moralizator al prozei lui Slavici.
Naratorul nuvelei psihologice este omniscient (domină universul operei, ştie totul despre personajele sale şi poate dezvălui chiar şi gândurile lor ascunse.). El relatează obiectiv, la persoana a treia, folosind tehnica înlănţuirii. Faptele sunt astfel credibile, verosimile, iar efectul asupra cititorului este de iluzie a vieţii şi de obiectivitate. Pe lângă această tehnică, intervine şi tehnica punctului de vedere, în intervenţiile simetrice ale bătrânei.

Prezentarea subiectului nuvelei

Firul epic evoluează gradat, iar acţiunile alternează cu ample pagini în care naratorul oferă cititorului accesul la psihologia personajelor, cu precădere la stările contradictorii ale lui Ghiţă. Momentele subiectului au stârnit controverse în rândul criticilor literari, care exprimă puncte de vedere diferite mai ales asupra punctului culminant: din expoziţiune aflăm că cizmarul Ghiţă, desconsiderat de săteni şi sătul de umilinţa sărăciei, se mută la Moara cu noroc, han pe care îl ia în arendă, în jurul zilei de Sf. Gheorghe. Intriga o constituie venirea lui Lică Sămădăul (om cu stare, atotputernic peste locurile acelea, fără a cărui ştire nu se petrece nimic la moară) la Ghiţă, căruia îi propune complicitatea indirectă la fărădelegile lui şi ale celorlalţi porcari. Desfăşurarea acţiunii cuprinde totalitatea faptelor care duc la înstrăinarea lui Ghiţă de familie şi de preceptele morale, pe de o parte prin ascunderea adevărului despre relaţiile cu porcarii faţă de Ana, pe de altă parte prin tăinuirea faptelor necurate ale lui Ghiţă, dintre care amintim „călcarea" arendaşului şi uciderea văduvei şi a copilului. Cum firul narativ are în prim-plan dezumanizarea crâşmarului, punctul culminant îl constituie uciderea Anei, momentul maxim al dezintegrării morale a lui Ghiţă, capabil de a-şi folosi soţia drept cursă pentru a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea. Deznodământul marchează o purificare a spaţiului de forţe malefice: hanul arde, iar Ghiţă este ucis de oamenii Sămădăului, în timp ce Lică se sinucide, dându-se cu capul de un copac, pentru a nu cădea în mâinile jandarmului.

Imaginea familiei prin referire la scene reprezentative pentru evoluţia conflictului
În incipitul nuvelei, familia lui Ghiţă locuieşte într-un sat ardelenesc în care Ghiţă este un cizmar care nu poate oferi soacrei, soţie şi copilului un trai fără griji. Dovedind spirit de iniţiativă şi din dragoste pentru Ana, pe care vrea să o ştie fericită, Ghiţă se hotărăşte să ia în arendă Moara cu noroc pentru câţiva ani, până va reuşi să-şi facă un atelier cu zece calfe. În ciuda avertizărilor soacrei („omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă este, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit"), ei hotărăsc să se mute la han.

Viaţa familiei cunoaşte, în acest nou loc, două etape. Prima durează până la apariţia lui Lică Sămădăul şi reprezintă o perioadă de calm, bunăstare şi prosperitate, astfel încât toţi se bucură de banii strânşi şi chiar şi jandarmul Pintea recunoaşte că venirea lui Ghiţă acolo a sfinţit locul. Ghiţă este caracterizat în mod direct de către narator: om harnic şi gospodar, el îşi iubeşte familia şi vrea să o ştie pe Ana fericită.

Odată cu venirea lui Lică Sămădăul, familia intră într-o nouă etapă, cea a destrămării şi a înstrăinării. Porcarul alege un moment strategic, respectiv după ce i-a lăsat lui Ghiţă răgazul de a economisi nişte bani şi de a se obişnui cu un nou statut material. Trimiţându-şi înainte oamenii şi după o întâlnire cu Ghiţă în care îi cere acestuia doar să-l informeze despre cei ce se perindă pe la han, Lică va face din Ghiţă părtaş la nelegiuirile sale, cerându-i bani cu împrumut şi cheile de la toate uşile şi dulapurile, oferindu-i în schimb „camătă carnetelor".

Conştient că acceptând propunerea Sămădăului se îndepărtează de preceptele sale morale, Ghiţă încearcă să refuze, dar, la ameninţarea porcarilor, acceptă, cu condiţia ca Ana să nu afle nimic. Este primul pas spre distrugerea relaţiei cuplului: odată cu trecerea timpului, Ghiţă devine tot mai ursuz şi nu îi mai împărtăşeşte Anei toate gândurile sale. Ana remarcă schimbarea de comportament a soţului şi, cu tenacitate şi răbdare, încearcă în repetate rânduri să comunice cu soţul ei. Inteligentă, ea înţelege că între ea şi Ghiţă stau adevăruri ascunse legate de porcar: în noaptea călcării arendaşului, ea îl vede pe Lică revenind la han către dimineaţă şi îşi dă seama că Ghiţă i-a oferit un alibi la proces, altădată va observa banii însemnaţi şi va înţelege că ei provin din aceeaşi sursă, iar spre finalul nuvelei refuză să plece de Paşti la Ineu, simţind că hotărârea bruscă a soţului de a rămâne acasă ascunde ceva. De aceea, lui Ghiţă, căzut pradă patimii înavuţirii, de multe ori Ana îi va părea o piedică în calea împlinirii.

Pe măsură ce Ghiţă este din ce în ce mai mult plecat, Lică petrece tot mai mult timp la han, trezind interesul Anei, ce descoperă, în scene precum aceea în care Sămădăul împleteşte un bici copilului, rezerve de umanitate ale porcarului. Totuşi, ea nu încetează să creadă în valorile familiei şi refuzul de a pleca de Paşti la Ineu nu are nicio legătură ascunsă cu rămânerea lui Lică. Petrecerea încinsă reprezintă, pe de o parte, încercarea hangiului, sortită eşecului, de a-l da pe Lică pe mâna lui Pintea, iar pe de altă parte, scena în care spiritul malefic al căpeteniei porcarilor declanşează declinul iremediabil al cuplului. Dorind să îl lecuiască pe Ghiţă de slăbiciunea pentru o singură femeie, Lică stabileşte planul de seducere a Anei, pe care i-o cere lui Ghiţă. Supus autorităţii Sămădăului, acesta acceptă, abandonându-şi cu laşitate femeia în braţele unui bărbat străin. Ana devine astfel soţia adulterină, victimă a propriei slăbiciuni, a atracţiei pentru un bărbat puternic, a nepăsării soţului. Ghiţă intervine prea târziu şi îşi ucide nevasta, scenă ce reprezintă punctul maxim al dezumanizării protagonistului. La rândul său, el este ucis de oamenii lui Lică, moartea celor două personaje reprezentând o modalitate de moralizare a prozatorului ardelean care nu iartă îndepărtarea personajelor sale de la perceptele morale.

Singura care rămâne în afara acestor întâmplări tragice este bătrâna soacră, deoarece este cea care s-a împotrivit mutării la han, presimţind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Simbolic, în timpul uciderii copiilor, ea petrece noaptea de Înviere la Ineu, scene prezentate prin procedeul alternanţei, cu rolul de a realiza un contrast. Pe de altă parte, soacra este convinsă ca moara a ars, focul purificând spaţiul de forţele malefice. Replica ei („Se vede c-au lăsat ferestrile deschise!") poate fi interpretată nu numai la propriu, ci şi în sens simbolic: Ghiţă şi Ana au permis intruziunea unui străin în viaţa de familie, ceea ce a declanşat consecinţe iremediabile.

Exprimarea unui punct de vedere despre imaginea familiei din perspectiva finalului
În raport cu conţinutul nuvelei, putem afirma că personajele trec printr-o dramă a autocunoaşterii, întâlnirea cu Lică făcându-le să-şi confrunte adevăratele aşteptări cu ceea ce consideraseră până atunci a-i reprezenta autentic: Ana înţelege despre sine că preferă o masculinitate autoritară şi activă în locul unui soţ laş şi lipsit de forţă interioară, iar Ghiţă descoperă că agonisirea banilor cere compromisuri.

---

Tag-uri: literatura, nuvela

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---