Cu Enigma Otiliei, romanul apărut în 1938 la Cultura Naţională, după ce cu câţiva ani mai înainte publicase Cartea nunţii şi placheta de Poesii, G. Călinescu îşi află un loc bine precizat printre prozatorii şi poeţii din epoca interbelică.

Nu mai puţin celebru va fi şi va rămâne criticul şi istoricul literar, începând cu anul 1932, când îi apărea excepţionala Viaţă a lui Mihai Eminescu şi sfârşind cu monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941). Profesorul G. Călinescu, este necesar să subliniem, ne apare astfel - performanţă unică în întreaga noastră literatură - egal de valoros, atât ca beletrist propriu-zis, cât şi ca teoretician şi critic literar. De altminteri, lucrul se ştie şi nu mai este necesa ră nici un fel de argumentare, criticul şi istoricul literar - fie în Viaţa lui Mihai Eminescu, fie în Viaţa lui Ion Creangă, fie în Istoria literaturii... - „portretizează", face caracterologie şi compune descrieri care pot rivaliza, prin artă, cu beletristica de cea mai înaltă clasă. Contrar celor afirmate de Titu Maiorescu, la vremea lui, G. Călinescu nu găseşte nici o nepotrivire între meseria de critic şi aceea de romancier, de poet sau dramaturg. Ba dimpotrivă, exemple ilustre, începând cu cel al lui Dante, arată cu prisosinţă că numai un critic încercat într-ale beletristicii poate oferi încredere în judecăţile pe care le emite asupra altora. Ideea este pe cât de justă, pe atât de simplă în formularea ei: numai un meşter, cât de cât iscusit şi experimentat, se poate pronunţa asupra calităţii lucrului ieşit din mâna insului din aceeaşi breaslă.
Într-un articol publicat în Adevărul literar şi artistic din 1938, intitulat Câteva cuvinte despre roman, G. Călinescu indica şase scheme epice potrivite pentru această specie:

1) Istoria tânărului care vrea să pătrundă cu orice chip în viaţă, subordonând toate afecţiunile acestei pasiuni: ambiţiosul plat, comun; 2) Istoria ambiţiosului idealist, în stare de toate înfrângerile pentru glorie, putând oscila între ratare, grandilocvenţă şi geniul posac; 3) Istoria femeii nesatisfacute, căzând la maturitate în dezordinea pasiunii romantice; 4) Istoria bărbatului matur plictisit de căsnicie, distrugându-şi viaţa şi familia în experienţe erotice tardive; 5) Istoria bărbatului sau a femeii care, neizbutiţi ei înşişi în viaţă, îşi revarsă energiile asupra copiilor, devenind personaje odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria lor progenitură; 6) Istoria incapacităţii de adaptare, care nu duce la lirism, ca în nuvelistica noastră, ci la invidie.

Comentând schemele propuse de G. Călinescu, Al. Piru găsea personajele clasice corespunzătoare, respectiv: 1. Rastignac, Lucien de Rubempre, Julien Sorel; 2. Cousin Pons, Cesar Birotteau, Balthasar Claes; 3. Madame Bovary; 4. Baronul Hulot; 5. Pere Goriot, Grandet; 6. Cousine Bette. În chipul acesta, cum prea bine se vede, balzacianismul precumpăneşte în concepţia lui Călinescu despre roman (lucrul se cunoaşte destul de bine şi din polemica amicală pe care a purtat-o cu Camil Petrescu în jurul noţiunii de roman), nu neapărat ca „metodă" - spre a-i respecta liniile generale ale demonstraţiei -, ci ca mod de a gândi problema în strânsă legătură cu practica.

În Enigma Otiliei se poate constata combinarea a două dintre cele şase scheme epice arătate mai sus: de o parte, cazul tânărului Felix Sima, analizat la momentul unei crize erotice trecătoare -iubirea pentru Otilia -, înainte de a-şi croi un drum ferm în carieră; de altă parte, istoria unei moşteniri, tribulaţiile clanului Tulea, care pândeşte moartea zgârcitului Costache Giurgiuveanu. Averea batrânului, constând aproape numai din bani lichizi, va reveni celui mai vigilent dintre ei, lui Stanică Raţiu. Otilia, la vârsta incertitudinilor adolescentine, se va însoţi cu uri bărbat mai în vârstă, moşierul Pascalopol, iar Felix îşi va urma o traiectorie a vieţii de mai înainte gândită. Contrar "modernilor" de ultimă oră, care consideră că în roman se poate pune orice şi, mai ales, oricum, în totală dezordine (biografii, fantastic, onirisme, eseuri, parabole etc), Enigma Otiliei se constituie ritmic, din episoade savant calculate ca întindere narativă şi ca putere de cuprindere a mediului pus în studiu. Imaginaţia nu-i lipseşte deloc romancierului, însă ea este strunită, zăgăzuită în tipare atent controlate, cu păstrarea unei „măsuri" în toate compartimentele ansamblului compoziţional.

Mai importantă decât compoziţia este galeria tipologică din Enigma Otiliei, realizată cu o forţă rar întâlnită printre contemporani. Moş Costache este zgârcitul maniac, bolnav nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, egoist până Ia absurd, ca toţi avarii, dar cu o licărire de umanitate totuşi, în sensul că pe Otilia, „pupila" lui, ar dori s-o înfieze, să-i lase moştenirea, fără a se putea hotărî să ducă până la capăt gestul. Aglae, sora sa, are un caracter asemănător, cu deosebirea că, săracă fiind, e mai agresivă, autoritară la adresa copiilor şi a soţului, crezându-şe cu totul îndreptăţită a-şi moşteni fratele. Aurica, fiica ei, este tipul fetei bătrâne, urâţită de atâta aşteptare a unei partide convenabile, virtuoasă numai prin forţa împrejurărilor, invidioasă şi bârfitoare întrucât o priveşte pe Otilia, în care vede o stricată şi o concurentă de a doua generaţie. Titi, fratele ei, este arieratul mintal, prea mult alintat de părinţi, patronat tot timpul de mamă, căzut în monomania copierii de cărţi poştale ilustrate. Simion Tulea, soţul Aglaei, verifică ereditatea fiului, principala lui preocupare fiind cusutul la gherghef, la care se adaugă - manifestarea senilităţii în plan fiziologic - o poftă de mâncare cu totul anormală: „- Mâncaţi -îndemna Simion pe Aurica şi pe Titi -, mâncaţi, mâncarea este elixirul vieţii! şi el însuşi înghiţea cu lăcomie, vârând în gură bucăţi mari de pâine şi ştergând cu miez ultimele resturi de sos din farfurii". Mai presus decât oricare alt personaj din roman, magistral este realizat Stanică Raţiu.

Avocat fără procese, trăind din expediente, inteligent şi abil peste orice prevederi, în lipsa altor preocupări el este cel mai mare demagog al sentimentului burghez de familie - cum observa Ov. S. Crohmalniceanu -, un Caţavencu de la începutul secolului XX pentru care „ţărişoara" s-a redus la soţia sa Olimpia, o femeie apatică şi lipsită de price personalitate, ştearsă; la socri, cumnaţi şi mai ales la unchiul prin alianţă, Costache, pentru care afişează zgomotos o mare slăbiciune. De câte ori se anunţă un atac de apoplexie, Stanică răsare ca din pământ, aduce câte un medic, eventual chiar preotul, în casa din strada Antim, împrăştie cuvinte de mângâiere şi de curaj, în dreapta şi în stânga, organizează, în momentele de relaxare, mici distracţii, cum ar fi jocul de cărţi, face mai cu seamă mare caz de iubire pentru soţie şi deplânge zgomotos împrejurarea de a nu-i fi dat copii viabili. Insul nu este neapărat odios, cum ne-am aştepta - şi aici stă marele tact al romancierului -, în afară poate de scena în care e pus să smulgă de sub perna muribundului pachetul cu bani. într-un fel, verva lui, prezentabilitatea, inteligenţa deosebit de promptă, volubilitatea de om „normal" (fiindcă, în afară de Felix, de Otilia şi de Pascalopol, toţi ceilalţi sunt „anormali"), anume observaţii de bun-şimţ cuceresc până la un punct destul de înaintat. Cu multă dreptate, pe Felix îl face să înţeleagă cam în ce ar consta „enigma" Otiliei, înclinată să se apropie mai mult de Pascalopol decât de dânsul: „Aşa sunt fetele; în preajma vârstei de 19-20 de ani, caută ocrotire pe lângă un bărbat mai matur, dar dincolo de 30-35 înclină spre tinerii de 25 de ani."

Ca şi Dom' Petrescu din Cartea nunţii -un roman juvenil, frumos, fermecător scris, dar fără adâncimea Enigmei -, Stanică se crede capabil a critica în existenţa valorilor în cultura românească: „Să dăm, ceara mă-sii, un Eminescu!", exclamă el la un moment dat, comic, desigur, dar nu fără îndreptăţire de fond. Singur se declară profund: „- He, he, Stanică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior!". Şi, într-adevăr, demagogia lui, atât de plină de viaţă, capacitatea de a se adapta la împrejurări, într-un chip cu totul specific locului, asemeni unui Mitică al lui Caragiale, fac din Stanică o idee care transcende orice impresie de trivial, semnul marii arte neapărat.

Când personajul se realizează mai puţin prin comportament -ceea ce nu e deloc cazul lui Stanică Raţiu -, arta romancierului stă în portret. Iată portretul lui Moş Costache, văzut prin ochii lui Felix, care confruntă amintirea unei vechi fotografii cu omuleţul apărut în capul scării din casa de pe strada Antim:

„...Felix mergea în neştire înspre strada Arionoaiei, când, deodată, o imagine i se fixă în minte. Pe un carton mie, o fotografie-vizit, în tonalitate cafenie, spălăcită, înfăţişa un om cu capul aproape depilat, cu ochii foarte proeminenţi şi cu buze groase, cu numai câteva fire negre rare în loc de mustăţi. Această fotografie, care se afla pe biroul tatălui său, îi deştepta în minte, nu ştia de ce, ideea unui hoţ de copii mici. Însă era sigur că fotografia reprezenta pe unchiul Costache. Omuleţul de pe scara scârţâitoare, mult mai bătrân, era aidoma moralmente cu unchiul din fotografie".

De tot interesul este calificativul „moralmente", de unde deducem că, măcar pentru moment, naratorul se substituie eroului său şi face deducţii caracterologice din studierea fizionomiei umane. Avarul din casa de pe strada Antim, „omuleţul" bătrân care îl întâmpina, chelise de multă vreme, avea ochi exoftalmici, buzele groase şi mustaţă din numai câteva fire negre.

Iată şi portretul Aglaei:

„Era o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi ca şi ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea de altfel aceeaşi mişcare moale a pleoapelor. Era îmbrăcată cu bluză de mătase neagră cu numeroase cerculete, strânsă la gât cu o mare agrafă de os şi sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vedea, prinsă de un lănţişor, urechea unui cesuleţ de aur."

Modul de construcţie a portretelor, prin observarea şi notarea foarte exactă a amănuntelor de ordin exterior, fiziognomic (faţa Aglaei era „gălbicioasă", buzele „subţiri" şi „acre", „nasul încovoiat şi acut", ochii „bulbucaţi" o făceau să semene întrucâtva cu fratele etc), dar şi vestimentar („bluză de mătase neagră cu numeroase cerculete, strânsă la gât cu o mare agrafă de os", cum poartă femeile când încep să îmbătrânească etc), arată tendinţa romancierului de a scoate clasificări morale. Procedeul este tipic balzacian, aminteşte de „fiziognomistul" Lavater şi, mai în general, de toţi artiştii... latini, care deduc firea omului din înfăţişarea lor exterioară. (Nu este deloc întâmplător că G. Călinescu a scris cu mare plăcere un studiu asupra lui Nicolae Filimon, primul nostru prozator „balzacian", apreciat şi de E. Lovinescu când spusese: „Romanul românesc modern din brazda Ciocoilor vechi şi noi răsare"). Mai mult încă, descrierea casei din strada Antim este făcută spre a vorbi de personaje. Câteva fragmente de la începutul romanului:

„Casa avea un singur cat, aşezat pe un scund parter-soclu, ale cărui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un detaliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă... într-adevăr, uşa, de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie, se întindea de la cele două trepte de piatră... O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă, în vârful căreia un Hermes de ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, ţinea în locul caduceului o lampă cu petrol cu glob de sticlă în chipul unui astru..."

Pot fi comparate cu paginile care descriu intrarea în pensiunea Vauquer din Pere Goriot. Impresia de vetusteţe şi de potrivire a locuinţei cu persoanele pe care ne aşteptam să le vedem este aceeaşi:

„La facade de la pension donne sur un jardinet, en sorte que la maison tombe a angle droit sur la rue Neuve-Sainte-Genevieve, ou vous la voyez coupee dans sa profondeur. Le long de cette facade, entre la maison et le jardinet, regne un cailloutis en cuvette, large d'une toise, devant lequel est un allee sablee... On entre dans cette allee par une porte batarde, surmontee d'un ecriteau sur lequel est ecrit: MAISON VAUQUER, et dessous: Pension bourgeoise des deux sexes et autres" etc.

Enigma Otiliei, alături de Bietul' Ioanide, este poate cea mai solidă operă în proză a lui G. Călinescu, reprezentând pentru mediul citadin de la începutul secolului XX ceea ce reprezintă capodopera lui Rebreanu, Ion, pentru cel rural. Valoarea romanului nu stă neapărat în noutatea temei, ci, ca la Rebreanu, în soliditatea construcţiei epice, în puterea de reprezentare a vieţii cu o maximă claritate şi mai ales prin suita caracterelor care se perindă prin faţa cititorului cu aparenţă de adevăr halucinatorie.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 23 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---