Funcţia imunitară se situează printre principalele procese care tind să asigure homeostazia organismelor evoluate, mai simplu spus, să asigure menţinerea individualităţii şi integrităţii lor biologice.

Acest echilibru între organism şi mediu se asigură prin două modalităţi de reacţie şi anume: reacţia faţă de structuri aşa-zise ,antigenice" străine organismului sau devenite străine prin alterarea şi denaturarea unor structuri proprii (reacţie faţă de „non-self") şi reacţia de conservare, de păstrare a antigenelor (structurilor proprii) prin creşterea toleranţei imunologice faţă de „seif".

Cele două laturi ale funcţiei imunitare sunt consecinţa intervenţ iei unui întreg sistem dotat cu activităţi complexe, care acţionează într-o anumită succesiune, sistem ale cărui reacţii se înregistrează codificat, păstrându-se în celule cu funcţii particulare, numite celule cu memorie imunologică.

Tolerând structurile proprii (seif), răspunsul imun al unui organism este de fapt modul specific de reacţie a acestuia faţă de structuri chimice diferite de cele ale componentelor sale, faţă de substanţe străine lui (non-self).

Aceste substanţe străine sunt recunoscute, captate, neutralizate sau inactivate şi apoi eliminate din organism într-o succesiune si întrepătrundere de reacţii şi fenomene, care toate în complexitatea lor realizează răspunsul imun.

Răspunsul imun are o componentă determinată genetic numită imunitate naturală ereditară, care se completează cu imunitatea dobândită, câştigată, consecinţă a lungii experienţe de contact şi echilibru cu „agresorii" din mediul ambiant. Complexitatea fenomenelor impune analizarea lor in funcţie de diferiţi parametri a căror importanţă trebuie pusă în valoare individual.

Astfel, dacă se analizează factorii faţă de care se realizează funcţia de apărare a organismului, imunitatea este specifică, atunci când reacţia este adresată unui anume tip de antigen şi este nespecifica, atunci când modul de răspuns este acelaşi, indiferent de tipul de agresiune. în realitate orice răspuns imun are atât un grad de specificitate, cit şi de nespecificitate, motiv pentru care întrepătrunderea tuturor factorilor care generează reacţiile de apărare (imunitare) este deosebit de complexă. Analizarea lor în detaliu necesită relatări foarte ample.

Se poate spune cu certitudine că funcţiile imunitare specifice şi nespecifice sunt îndeplinite graţie sistemului imunologic celular (celule cu funcţie imunitară) şi activităţii unor structuri răspunzătoare de inducerea acestor funcţii şi anume organele limfatice. Există organe limfatice centrale (timus activ In viaţa uterină, amigdale, plăci intestinale Payer, apendice )şi secundare (ganglioni limfatici, măduva oaselor, splină).

Drumul parcurs de antigen până la aceste celule şi organe nu este tocmai simplu; el este facilitat de alte elemente ce stau de „veghe" în calea agresorilor şi care intervin prompt, iniţiind lanţul răspunsului imun specific. Această primă etapă' — identică sau comună la orice agresiune antigenică — denumită reacţie imunitară nespecifică, este realizată prin intervenţia a numeroşi factori (celule şi substanţe variate).

Deşi mult mai amplu decât a fost prezentat, cu verigi funcţionale care se succed şi se întrepătrund, răspunsul imun normal poate fi schematizat astfel: iniţierea oricărui răspuns imun este făcută prin pătrunderea în mediul intern al antigenului. Acesta este captat de macrofage (celule de strajă la porţile de intrare), este „prezentat" celulelor imun-competente. Această primă etapă numită captarea antigenului este un proces care se îndeplineşte cu preţul unor modificări atât ale antigenului, cât şi ale macrofagului, care suferă aşa-zisa activare prin antigen.

Complexul macrofag activat — antigen ajunge la celulele imun-competente, celule ce fac parte din grupa mare a limfocite-lor T şi B, determinând aici modificări imuno-chimice soldate cu activitatea lor. Limfocitele T au rol In răspunsul imun celular imediat de produşii lor de secreţie (limfokine), ca şi în pătrunderea în memorie a contactului antigenic. Limfocitele B îndeplinesc funcţii în răspunsul mediat de anticorpi serici (imunoglobuline), produsul de secreţie al diferitelor serii de limfocite B.

Finalul normal al ciocnirii dintre antigen şi celulele sistemului imun este rezultanta unor fenomene biologice deosebit de ample, în urma cărora antigenul, recunoscut ca non-self este neutralizat, inactivat, distrus şi eliminat.

În acest mod se realizează rolul protector faţă de organism, concomitent cu înregistrarea codificată pe celulele T, dotate cu funcţie de memorie a amintirii contactului cu un anume antigen. Aceste semnale memorizate vor fi elementele ce vor servi la recunoaşterea mai rapidă a aceluiaşi antigen la un nou contact, ceea ce va uşura şi amplifica reacţiile normale de apărare.

Dacă ceea ce am descris ca şir de reacţii iniţiate de un prim contact cu un antigen se defineşte ca un răspuns imun primar, lanţul de fenomene lansat la noul contact cu acelaşi antigen este răspunsul imun secundar, mai prompt, mai amplu, diferit calitativ prin tipul şi mai ales prin cantitatea anticorpilor secretaţi de celulele formatoare.

sursa imaginii - freeschoolclipart.com

---

Tag-uri: non-self, celule, organism

---

Categorie: Sanatate  - ( Sanatate - Archiva)

Data Adaugarii: 23 February '08

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---