FamousWhy
ROM
Biografii, Celebritati, Vedete Vacante de vis, Destinatii, Regiuni Articole, Referate, Comentarii Download programe software FamousWhy Lucruri faimoase Forum Submit Content
|


Referate


Statistics:
Visits: 686
Votes: 0
Fame Riser
          
Fame Rank
N/A
Fame Riser
create pool

Articole


Intreaba despre Enigma Otiliei de George Calinescu

Tag-uri Populare


literatura   poezie   roman   poet   scriitor   proza   nuvela   poem   comedie   comentariu   opera literara   drama   basm   teatru   romantism   roman realist   curent literar   gramatica   personaje   istorie   comunicare   prozator   filozofie   caracterizare   opera   balada   genul epic   genul epic in proza   procedeu stilistic   roman subiectiv   naratiune   autor   dramaturg   pastel   povestire   genul dramatic  

All Tags

Famous Forum

 

Enigma Otiliei de George Calinescu

 Q:   Intreaba despre Enigma Otiliei de George Calinescu       
Enigma Otiliei de George Calinescu Încadrarea într-un(o) curent/ perioadă/ epocă literar(ă)

Critic literar, eseist, prozator, poet, dramaturg, publicist, G. Călinescu se consideră în primul rând un istoric literar, a cărui operă de maturitate o reprezintă Istoria literaturii române de la origini până în prezent, publicată în 1941. Ca teoretician al romanului, el se opune tendinţelor vremii, care promovau influenţele proustiene (adoptate de Camil Petrescu, de pildă), militând pentru romanul obiectiv şi pentru tipologia şi caracterologia clasicistă. El consideră că, datorită vârstei fragede a romanului românesc (prin opoziţie cu tradiţiile de sute de ani ale altor literaturii), formula epică necesară nu este cea a lui Proust, ci cea balzaciană ori tolstoiană.
Romanul Enigma Otiliei a ap ărut în 1938 şi este al doilea roman, după Cartea nunţii. Proza perioadei interbelice urmează două direcţii principale - realism şi modernism - iar romanul călinescian, deşi în intenţie este de factură balzaciană, asimilează elemente moderniste.

Titlu. Temă. Elemente de structură şi compoziţie.

Iniţial, titlul romanului era Părinţii Otiliei, sugerând mai bine tema balzaciană a paternităţii, pentru că, într-un fel sau altul, fiecare dintre personaje joacă rolul unui părinte, dorind să influenţeze destinul Otiliei. Titlul final, ales de editorul cărţii din considerente comerciale, trimite la ideea misterului feminin, receptat prin prisma lui Felix şi a lui Pascalopol, care nu o pot înţelege pe Otilia.

Tema romanului este imaginea societăţii bucureştene la începutul secolului al XX-lea, fiind un roman social şi citadin. Este structurat în două volume şi douăzeci de capitole, urmărind două planuri narative: planul erotic (formarea sentimentală a lui Felix) şi planul social (eforturile familiei Tulea de a pune mâna pe averea lui moş Costache). Alte subteme, în descendenţă balzaciană, sunt: paternitatea, moştenirea, căsătoria. La nivelul compoziţiei, se observă o simetrie, ce aduce aminte de romanele lui L. Rebreanu: începe şi se termină cu aceeaşi imagine, a casei lui moş Costache, văzută, însă, la distanţă în timp.

Trăsături specifice

Tehnica narativă adoptată este cea balzaciană, dar autorul inserează, intenţionat sau nu, în structura romanului său elemente moderniste. In tradiţie realistă, naratorul este omniscient, povestind la persoana a Hl-a, deşi, de multe ori, lasă locul observaţiei lui Felix, prin ochii căruia urmărim decorurile şi facem cunoştinţă cu celelalte personaje; este respectată cronologia evenimentelor, construcţia este raţionalistă, deductivă. Ca influenţe balzaciene, putem enumera: alegerea temei şi a subtemelor, plasarea exactă în timp şi spaţiu a acţiunii (iulie, 1909, înainte de ora 10, Bucureşti), descrierea amplă a străzilor şi a caselor Bucureştiului, descrierea amănunţită a interioarelor (casa lui moş Costache, camera Otiliei, casa Aglaei, moşia lui Pascalopol), concordanţă dintre mediul exterior şi caracterul personajelor (casa vetustă a lui moş Costache seamănă cu el; la fel camera dezordonată a Otiliei reflectă temperamentul ei impulsiv), personajele sunt gata formate, fără să suporte evoluţie şi sunt portretizate de la bun început (fiecărui personaj i se face portret fizic ce-i sugerează firea).

Criticând tendinţele moderniştilor de a se opri asupra cazurilor individuale, scriitorul consideră, tot în tradiţie balzaciană, că „Psihologia unui individ n-a devenit artisticeşte interesantă decât când a intrat într-un tip." (G. Călinescu, Ulysse, EPL, 1967, p. 438) Astfel, el se declară adeptul clasicismului de tip Moliere sau La Bruyere, interesaţi de caractere: avarul, mizantropul, demagogul, arivistul etc. El creează în Enigma Otiliei asemenea personaj e-caractere, completându-le trăsăturile prin raportare la mediul sau categoria socială cărora le aparţin (şi ajungând, astfel, la tipuri umane). Dintre toate personajele, Otilia pare a se desprinde de schema caracterelor, pentru că este greu de încadrat într-un tipar (este, prin contradicţiile pe care le exprimă, un personaj modern, portretizat printr-0 tehnică, de asemenea, modernistă - pluriperspectivism).

Orientarea balzaciană este depăşită prin viziunea grotescă, evidentă mai ales în capitolul XVIII, când casa lui moş Costache se află sub asediul familiei Tulea, insensibilă la boala lui Costache sau la suferinţa Otiliei. Ignorând tragicul situaţiei, scotocesc prin lucrurile lui Costache, se autoservesc, joacă şi cărţi, discută în voie, în vreme se bolnavul zace în pat abia răsuflând. Scena este prezentată ca un şir de monologuri, în care fiecare îşi exprimă gândurile, preocupaţi de treburi mărunte, frivole şi fără a da atenţie interlocutorului (expunerea replicilor, ca într-o scenă dramaturgică, fără intervenţia naratorului, este tot un element modernist).
Aplecarea către monstruos şi grotesc (respinsă de clasici, dar abordată de natural işti) este regăsită în portretizarea clanului Tulea - în mod special a lui Titi şi a lui Simion, cazuri clinice; prin atracţia pentru patologic, el se alătură viziunii moderne a Hortensiei Papadat-Bengescu, influenţată, la rândul ei de Th. Mann.

Fragmentele lirice - în descrierea Bărăganului, distingem un autor tentat de grandios şi hiperbolic - alternează cu cele romantice (paginile care prezintă evoluţia iubirii dintre Felix şi Otilia), depăşind tonalitatea realistă.

Dincolo de încadrarea într-un caracter/tip, romanul propune şi câteva psihologii enigmatice - Otilia, Pascalopol (el nu-şi poate explica natura sentimentelor pentru Otilia, se simte depăşit de personalitatea feminină), iar ambiguizarea personajelor este o trăsătură care ţine tot de modernism.

Cea mai evidentă influenţă modernistă este, totuşi, relativizarea imaginii (pluriperspectivismul). Portretul Otiliei se încheagă prin însumarea tuturor portretelor făcute de restul personajelor, în ochi cărora se vede ca într-o oglindă cu multe faţete. Altfel spus, caracterizarea ei se face prin reflectarea în opiniile celorlalte personaje.

N. Manolescu remarca în Arca lui Noe detaşarea de formula balzaciană a romanului călinescian prin faptul că naratorul nu este un simplu observator, imparţial şi rece (ca la Balzac), ci este un narator care priveşte totul prin „ochiul estetului" (formularea apare în roman: „Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era, intenţia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite", spune el în primele pagini ale romanului). Prin urmare, se fac aprecieri, se spun păreri în funcţie de privirea acestui iubitor de frumos. Observaţia este îndreptăţită: „(...) ciubucăraia ridiculă prin grandoare, (...) uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice" [s.n.]; chiar şi în portretele schiţate imediat descrierii amintite, se remarcă o intervenţie a naratorului: „Faţa [Aglaei] îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut (...)" [s.n.].

Caracterizarea personajelor

Antrenând un număr atât de mare de personaje, este greu de spus care dintre ele sunt principale şi care sunt secundare.

Cel mai bine realizat rămâne portretul Otiliei Mărculescu, tipul adolescentei (dar încadrarea este defectuoasă), o psihologie capricioasă, enigmatică la prima vedere. Considerată o intrusa de către membrii familiei Tulea, ea este nevoită să suporte brutalităţile verbale ale acestora. Se închide în sine, protejându-se de atacurile meschine cu o ascuţită inteligenţă. Exuberantă, plina de farmec, juvenilă, suavă, instabilă, cu reacţii contradictorii, generoasă, tristă, ea întruchipează trăsăturile unei femei moderne, emancipate. Portretul fizic îi indică tinereţea şi fragilitatea: „18-19 ani, faţa măslinie, cu nasul mic şi ochi foarte albaştri". Marcată de statutul de orfană, ea simte nevoia protecţiei, afişând, paradoxal, o atitudine maternă faţă de Felix, oscilând apoi între el şi Pascalopol. Ea nu este o enigmă propriu-zisă, ci enigma se naşte şi există în mintea celor doi bărbaţi (mai ales a lui Felix), care nu pot înţelege comportamentul ei imprevizibil. Dorinţa Otiliei de a evada din mediul sufocant al clanului Tulea este cu atât mai acută, cu cât ea are conştiinţa trecerii rapide a tinereţii: „Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult (...). Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză (...)" îi spune ea lui Felix, justificând într-un fel, alegerea pe care urmează să o facă, şi în încercarea de a-l proteja pe Felix, altfel nevoit să-şi sacrifice studiile pentru a-i putea oferi o viaţă decentă. Concepţia fetei se va confirma peste câţiva ani, când, văzând-o într-o fotografie arătată de Pascalopol, Felix nu o mai recunoaşte pe Otilia: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: «noi nu trăim decât cinci-şase ani»."

Otilia este văzută în roman în oglinzi paralele (tehnică modernistă), adică din diverse perspective. Otilia, văzută de Felix este copilăroasă, tandră, serioasă alteori, sau adorabilă. Chiar şi el o vede în mai multe feluri: Otilia cum este în realitate, cea din visurile sale sau cea din fotografia de pe masă. Pentru Pascalopol este capricioasă şi răsfăţată, „o mare ştrengărită, cu un temperament de artist"; pentru moş Costache, care o numeşte „fe-fetiţa lui", este înţelegătoare, plină de tact şi iertătoare, iar la polul opus, în limbajul plin de invective al Aglaei, este o „stricată", o „zăpăcită" şi o „străină".

Felix Sima este perechea adolescentină a Otiliei, inteligent, sincer, tenace. Pentru că este naiv, lipsit de experienţa, el nu înţelege manevrele lui moş Costache sau ale lui Stanică Raţiu.

Costache Giurgiuveanu - tipul avarului - trăieşte sub teroarea Aglaei, dar avariţia sa este îmblânzită şi umanizată de iubirea sinceră pentru fiica sa adoptivă, Otilia.
Aglae Tulea depăşeşte tipul avarului, fiind „baba absolută", „fără cusur în rău", după cum o caracterizează studentul Weissmann. Fizionomia îi exprimă răutatea.
Titi Tulea este debilul mintal şi alături de Simion Tulea reprezintă apogeul decăderii fizice şi morale a familiei.

Aurica este fata bătrână, iar Olimpia soţia leneşă.

Un personaj remarcabil portretizat este şi Stanică Raţiu. Profitor, lipsit de scrupule, insolent, intrigant, descurcăreţ, el este tipul arivistului, dar şi al demagogului. Se amestecă în treburile tuturor, fără să i se ceară ajutorul, este musafir nepoftit, suplineşte sentimentele veritabile cu grandilocvenţa (Ovid. Crohmălniceanu îl numeşte „un Caţavencu al ideii de paternitate"). Este genul individului modern, fără scrupule, fără normă de conduită (din aceeaşi categorie cu Gore Pirgu din romanul Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale), care îşi va atinge scopurile. Este cel mai bine caracterizat prin limbaj, manipulând cu abilitate şabloanele avocăţeşti: „temelia rnatrimoniului", „căminul părintesc", „scopul familiei care este procreaţia".

Stil. Limbaj.

Descrierea Bărăganului dezvăluie un scriitor cu apetenţă pentru grandios şi cu o sensibilitate romantică. Imaginile hiperbolice creează impresia unei „pustietăţi scitice", câmpia este „plată şi întinsă", un cal în depărtare pare „gigantic", iar copilul care îl mână „un ciclop", „totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate".

Portretele îmbină elemente din sfera intuiţiei psihologice cu trăsături fizice; eroii sunt evocaţi în mediul lor ambiant, care le defineşte personalitatea.
Limbajul abstract este bogat în neologisme, iar la nivel stilistic, portretele abundă în epitete: „faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină", „tăietura elinică a nasului", „omuleţ subţire şi puţin încovoiat", „buzele îi erau întoarse în afară şi galbene", „ochii îi erau bulbucaţi", „ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie cu un ac, cu tâmple mari, încercuite de două şiruri de cozi împletite" etc.


Tag-uri: literatura



Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11


Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :