"Poetul s-a ridicat totuşi la un ermetism veritabil, bizuit pe simboluri, într-o lirică de mare tensiune."
G. Călinescu

Poet şi matematician, Ion Barbu, pseudonimul lui Dan Barbilian, s-a născut la Câmpulung-Muscel, la 19 martie 1895, şi a murit la Bucureşti, în 11 august 1961.
Matematician şi scriitor interbelic, Ion Barbu debutează în revista Literatorul a lui Al. Macedonşki cu poezia Fiinţă, semnată cu pseudonimul I. Barbu.

In 1921 îşi trece licenÅ£a în matematică, iar în 1929 doctoratul Este asistentul lui Gh. Å¢iÅ£eica. Face studii ÅŸi în Germania; este cunoscut în domeniul matematicii; publică peste 80 de studii de specialitate, participă la reuniuni internaÅ£ionale ÅŸi este consacrat à ƒÂ®n matematică prin termenul "spaÅ£iile Barbilian".

Frecventează cenaclul Sburătorul, publică poezii în paginile revistei. E, Lovinescu îl încadrează pe poet în capitolul Poezia cu tendinţă spre ermetism. Criticul defineşte ermetismul ca "o tendinţă de refulare a lirismului, fie prin abstracţia fondului, fie prin simple mijloace de expresie reţinută, discretă sau, de-a dreptul şi voluntar, torturată, eliptică, cu asociaţii de idei strict personale, ce transformă poezia într-un joc de cuvinte încrucişate.

Facilitatea relativă a genului, de altfel cu pretenţii de adâncime insondabilă, a dat acum câţiva ani o mare dezvoltare acestei poezii-esenţe; bunul-simţ însă a învins şi asisităm azi la o tendinţă spre normalizare a raportului între fond şi expresie".
în 1921 îi apare placheta de versuri Eupă melci, iar în 1930 volumul Joc secund, care-l vor consacra, situându-l printre cei mai însemnaţi poeţi români moderni. Rămâne neterminată traducerea din Richard al III-lea, de Shakespeare.

Interferenţa poeziei cu matematica a fost explicată chiar de poet, încă din 1929.
"Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.

Suntem contemporanii lui Einstein care concurează pe Euclid în imaginarea de universuri abstracte, fatal trebuie să facem şi noi concurenţă demiurgului în imaginea unor lumi probabile... ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă... Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, aşa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei".

Tudor Vianu se ocupă pe larg de studiul poeziei lui Ion Barbu (fiind şi buni prieteni), propunând trei etape, care sunt deja consacrate (Ion Barbu, Editura Cultura Naţională, 1935): parnasiană, baiadic-orientală şi ermetică. Mai întâi, T. Vianu defineşte termenul de obscuritate în poezie. Pornind de la ideea că "Ion Barbu trece drept un poet obscur", T. Vianu face deosebire între "obscuritate şi ermetism", ermetismul reprezentând un stil: "Sunt poeţi banali şi obscuri. Renunţăm în ce-i priveşte să le cercetăm miezul care ni se ascunde, pentru că nu există... Operele poeţilor care nu ni se dăruiesc dintr-o dată merită însă alteori sforţarea de a ni-i apropia, sentimentul public închi-zându-se pentru autorii consideraţi dificili, ale căror opere sunt însă dense, ca şi în cazul lui Ion Barbu".

Tudor Vianu exemplifică necesitatea unui efort spiritual pentru lectură, prin aprecierile pe care le-a făcut Paul Valery referindu-se în 1932 la creaţia lui Stephane Mallarme: "Facilitatea lecturii a devenit o regulă în literatură de când cu domnia grabei generale şi a gazetelor care provoacă şi excită această dispoziţie. Toată lumea tinde astăzi să citească ceea ce toată lumea ar fi putut scrie. Şi pentru că literatura vrea să-şi delecteze omul sau să-l facă să-şi .treacă timpul, nu-i cereţi vreo sforţare, nu invocaţi voinţa. Aici va triumfa părerea, poate naivă, că plăcerea şi osteneala se exclud". T. Vianu precizează că, în acest context, poezia dificilă nu va fi decât fructul mai bogat şi delectabil "oferit aceluia care se pricepe să-l culeagă".

Aşa-zisa "obscuritate" a poeziei lui I. Barbu vine, mai întâi, din cultura lui ştiinţifică, precum şi din "extrema condensare sintetică a stilului său".

Problema obscurităţii poeziei lui I. Barbu este situată de T. Vianu în perioada 1924-l929.

Etapa parnasiană cuprinde vremea în care poetul făcea parte din cenaclul Sburătorul (1919-l920) şi în revista căruia a publicat, printre alte creaţii, şi poeziile: Lava, Munţii, Copacul, Banchizele, Panteism, Pentru Marile Eleusine, Arca, Pytagora, Râul, Umanizare etc. Eugen Lo-vinescu a caracterizat în a sa Istorie a literaturii române contemporane această perioadă a creaţiei lui I. Barbu ca fiind parnasiană "de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată".

Materialul întrebuinţat, continuă Lovinescu, "era cosmic: lava, munţii, copacii, banchizele, bazaltul, granitul". Sub acest înveliş dur se zbate însă "un suflet frenetic". Versurile sunt comparate de Eugen Lovinescu şi T. Vianu cu cele ale poeţilor francezi parnasieni: Leconte de Lisle (1818-l894), teoretician al "artei pure" şi al interdependenţei dintre poezie şi ştiinţă; susţine impersonalitatea în artă, descrierea exactă, reprezentările precise, expresie a unei erudiţii riguroase, cultul frumosului şi perfecţionarea formală.

A scris Poeme antice, Poeme barbare etc; Jose-Maria de Heredia (1842-l905), poet francez, discipol al lui Leconte de Lisle. reprezentant de seamă al parnasianismului, este maestru al sonetului. Poemele din ciclul Trofeele (1893) constituie meditaţii pe motive din lumea exotică a peisajelor îndepărtate şi a civilizaţiilor apuse. Se disting prin plasticitatea imaginilor şi virtuozitatea tehnicii versului.

I. Barbu în poezia Panteism, surprinde un legământ solemn în ideea trăirii vieţii, în consonanţă cu ritmurile naturii, lepădându-se de păcatul lumii abstracte:
"Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă, Spre sânul ei puternic cioplit în dur bazalt, Uitat să fie visul şi zborul lui înalt, Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!"
Sau în poeziile Banchizele, Copacul, poetul transferă unor elemente ale naturii - copacul, banchizele, munţii, pământul - simboluri "obiective". Ele sugerează aspiraţii patetice sau refuzuri:
"Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea Să sfarăme zenitul şi-înnebunit să bea Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină..." (Copacul)

"Din aspra contopire a gerului polar Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide, Sinteze transparente, de străluciri avide, Zbucnesc din somnorosul noian originar". (Banchizele)

Etapa a doua a creaţiei lui Ion Barbu este cea denumită baladică şi orientală - şi atestă preocuparea poetului pentru lumea concretă.

"Filonul noii sale inspiraţii - apreciază E. Lovinescu -n-a mai pornit nici din rocă, nici din mitologia clasică, (...) nici din Heredia, nici din Nietzsche, ci din stratul unui anumit folclor, a cărui expresie caracteristică a fost Anton Pann. (...) Poetul nu se va întoarce la poezia populară, sau într-o slabă măsură", ci mai ales "la stratul balcanic al câmpiei dunărene, la muza de mahala bucureşteană şi de folclor urban a lui Anton Pann". In această etapă se pot încadra poeme cum sunt: După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk - publicate în perioada 192l- 1925.

Poemele, dominate de pasaje descriptive, sunt de o întindere mai mare. Domină sugestia picturală, caracterul narativ, "baladic", ele "se zic".

Originală pentru virtuozităţile limbajului este poezia Domnişoara Hus:
"Buhuhu la luna şuie,/ Pe gutuie să mi-l suie,/ Ori de-o fi pe rodie / Buhuhu la Zodie;/ Uhu... Scorpiei-surate,/ Să-l întoarcă dandarate,/ Să nu-i rupă vr-un picior/ Câine ori Săgetător!"

Părăsind abstracţionismul primelor poeme, După melci ar putea reprezenta o variantă a Meşterului Manole, în ideea fragilităţii creaţiei, în ipostaza încercărilor de a comunica cu altă lume care nu-i este dată. Sentimentul vieţii naturii trăieşte în poem prin sufletul unui copil care, rătăcit în pădure în primele zile înşelătoare ale primăverii, întâlneşte un melc pe care-l vrăjeşte cu descântecul lui şi-l face să iasă din cochilie.

Ninsoarea care a dat de Păresimi ucide melcul. Jalea copilului este imensă, "ca un bocet funebru", comparabil cu cel din antichitate.

Tudor Vianu apreciază că "După melci se situează pe aceeaşi linie cu Mioriţa, cu Lunca din Mirceşti a lui Alecsandri, Călin al lui Eminescu şi Nunta Zamfirei a lui G. Coşbuc. în toate deopotrivă aceeaşi apropiere şi familiaritate cu natura". Ea nu mai este în După melci un aspect pitoresc ca în primele poeme, ci devine un personaj dintr-o întâmplare; nu are nici sens idilic, sărbătoresc sau metafizic, ci mai degrabă un aspect înspăimântător.

Riga Crypto şi lapona Enigel completează ciclul baladesc; scrisă şi publicată în 1924, are valoare pentru întreaga creaţie ulterioară a lui Ion Barbu. Poema este un cântec bătrânesc de nuntă, pe care-l spune un menestrel unui nuntaş care-l cere "la spartul nunţii, în cămară". Este o poveste din lumea vegetală, o alegorie simbolică. Riga Crypto este craiul care "împărăteşte" peste bureţi şi căruia dragostea pentru Enigel, lapona care călătoreşte cu renii ei către soarele Sudului, îi va deveni fatală. Fiinţă a umbrei şi a răcoarei, soarete îl surprinde lângă Enigel, care-l caută cu nostalgie "nutrită în Nordul polar", înveninându-i sufletul. Ca şi în După melci, întâmplările exterioare sunt determinate de ipostazele naturii: în poemul citat, sacrificarea melcului vine de la natura nestatornică a primăverii reci, iar în Riga Crypto şi lapona Enigel de apariţia subtilă a soarelui. Transpus în plan simbolic, personajul principal Riga Crypto este act tăinuit (cryptos), reprezentând un cuget închis în sine, "inimă ascunsă". Simbolizarea prin ciupercă a unui asemena suflet fragil în faţa naturii este dramatică.

E..igel, lapona ce poartă "un nume tătăresc al râului Ingul, afluent al Bugului rusesc" - precizează T. Vianu, descinde deci din regiuni nordice, este o fiinţă liniştită, mică, întruchipând o lume superioară, echilibrată. în drumul ei repetabil, ce semnifică transhumanta. îl întâlneşte pe Crypto: "De la iernat, la păşunat,/ în noul an, să-şi ducă renii,/ Prin aer ud, tot mai la sud,/ Ea poposi pe muşchiul crud/ La Crypto, mirele poienii". Drumul explică aspiraţia spre soare, spre lumină. Povestea fantastică, ca şi cea din Luceafărul, se desfăşoară în visul fetei, rolurile' fiind inversate - fiinţa feminină fiind superioară, iar cea masculină inferioară. Aceasta a determinat critica literară să vorbească despre poem ca despre "un Luceafăr întors".
Implorarea laponei de către Crypto este comparabilă cu chemările Cătălinei din Luceafărul.

Crypto reprezintă în plan uman o conştiinţă care preferă să se retragă în sine, într-un univers ideal. Este, spune T. Vianu, ceea ce s-a întâmplat cu Ion Barbu momentul revenirii lui la latura ermetică.

Etapa a treia a activităţii poetului şi ultima este numită ermetică.
Intuiţia matematică a lui Barbu cuprinde o lume de esenţe ideale ce nu pot fi identificate în obiecte concrete.

Joc secund semnifică de fapt o combinaţie a fanteziei, eliberată de tendinţa practică şi desfăşurată în zona elementelor ideale. Poezia este negaţia lumii, sublimarea ei în idee, în joc desfăşurat pe un plan izolat de viaţă, "un joc secund". Volumul se deschide cu Din ceas dedus, plină de sensuri: "Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Taind pe înecarea cirezilor agreste,/ In grupurile apei, un joc secund, mai pur".

Poezia Oul dogmatic semnifică structura lui duala, faptul că lumea mare - macrocosmosul - se repetă prin lumea mică - microcosmosul.
Oul - mister al "nunţii" - este făcut pentru contemplaţie: "E dat acestui trist norod/ Şi oul sterp ca de mâncare,/ Dar viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!"
Poemul Ritmuri pentru nunţile necesare evocă trei căi de cunoaştere: prin dragoste (senzuală), simbolizată de Venus, prin raţiune, simbolizată de Mercur, şi prin contemplaţie poetică tutelată de Soare.

Poemul Uvedenrode reia tema "nunţii", a erosului ca încercare eşuată de cunoaştere.
Joc secund şi Timbru sunt considerate poezii "arte poetice". Şi în Timbru, definirea actului poetic este făcută tot din perspectiva "jocului minţii".
Marin Mincu consideră poezia Timbru ca fiind "cea mai pură înfiorare în faţa misterului creaţiei prin cuvânt".

Astfel, trăirile se pot exprima prin instrumente obişnuite: "cimpoi", "fluier", dar actul pur al oglindirii de sine nu poate fi exprimat prin mijloace comune.
Cântecul începător reprezintă aici pe cel mitic originar, asemănător cu corul îngerilor din faţa imaginii Evei născându-se din coasta lui Adam. G. Călinescu, oprindu-se asupra acestor grave semnificaţii, nota: "Imaginea Evei, ieşind «în chip de fum» din coasta lui Adam, atât de ironizată, este totuşi suavă, compatibilă cu aerul paradisiac si posibilă în lumea fantastică. (...) Poetul s-a ridicat asupra acestor exerciţii în sensul superior al cuvântului".

Tudor Vianu identifică teme şi motive în creaţiile care reprezintă această etapă. Astfel, vorbeşte de: mitul oglinzii (Joc secund), spiritualism (Ritmuri pentru nunţile necesare) - înaintarea sufletului prin trei etape cosmice până la termenul desăvârşirii spirituale - cercul Geei, al Venerei şi al lui Mercur - planetele care despart Pământul de Soare pentru a ajunge în pragul misterului luminii): treptele viziunii (Timbru - poezia este viaţa în spirit, Lemn sfânt, Izbăvită ardere, Margini de seară, Steaua imnului etc); poezia ca joc (Uvedenrode); poezia ca limbaj (Mod, Dioptria, Poartă, Desen pentru cont etc).

CONCLUZII:

Mai întâi, definirea liricului şi a epicului la I. Barbu -particularităţi ale creaţiei: ''Am vorbit - spune T. Vianu -tot timpul despre poezia lirică a lui Ion Barbu. Care este însă categoria generală a acestui lirism? Fără îndoială, Barbu nu este un liric deopotrivă cu Eminescu şi Arghezi. Manifestarea sentimentelor sale nu ia decât foarte rar forma exprimării la persoana întâi."

Caracterul epic al unor poeme ca După melci, Riga Crypto şi lapona Enigel, Domnişoara Hus reprezintă o tendinţă în poezia lui Barbu, spre narativ, însă fără abandonarea lirismului.

Blaga a pornit de la filosofia istoriei, din care lumea apare ca un câmp de forţe vrăjmaşe, iar Barbu a plecat de la matematici, "încorporându-şi sfera lor de esenţe inteligibile şi inocente, izolate de zbuciumările impuse ale contingentului". Astfel, Blaga stăruie într-o lume a luptei, iar Barbu se menţine într-un univers realist "în sensul filosofic, într-o zonă de arhetipuri plutind peste fluctuaţiile vremii"
Ştefan Munteanu, analizând implicaţiile folclorice şi stilul ermetic al lui Ion Barbu, afirmă că "poezia lui Barbu se supune greu unei analize stilistice care să ducă la fixarea unui tablou unitar al expresiei sale poetice".

Prin aceasta sunt subliniate de fapt marile virtuţi filologice, fantezia, puterea de sinteză lingvistica, despre care Tudor Vianu spunea: "Nu există un alt poet român care să spună mai mult în mai puţine cuvinte. Concizia este virtutea capitală a stilului său şi ar fi o gravă eroare să luăm o lipsă ceea ce este numai lipsa prisosului".

Ştefan Munteanu subliniază originalitatea lexicului; terminologia matematică, mai ales geometrică; simbolurile poetice; neologismele, cu funcţie de epitet; sintaxa personală, plină de curiozităţi; elipsa; topica - procedeu predilect pentru a releva nucleul semantico-stilistic al secvenţei poetice.

In Cuvânt către poeţi, Barbu motivează arta sa: "Există o treaptă de experienţă poetică de la care versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare mai mult sau mai puţin armonioasă".

Nicolae Manolescu remarcă faptul că la I. Barbu "ceea ce s-a numit hermetism nu e în fond decât cultivarea unei poezii de cunoaştere, fascinată de esenţa, de ordinea neaparentă a lumii".

G. Călinescu, surprinzând originalitatea creaţiei lui I. Barbu, realizează un sintetic portret spiritual, care-i dă unicitate în cultura română interbelică: "Matematician de profesie, poetul a fost ispitit să desprindă numai spiritul disciplinei sale, adică chemarea de la şes pe pisc, zborul în absolut, spre ultima esenţă, şi să-l aplice liricii în înţelesul că, dată fiind o ascunsă ordine în univers, jocul simbolurilor să fie o cheie de iniţiere. (...) Poezia se in-telectualizează, fără a cădea în inteligibil, căci poetul caută inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului în sine, fugind de contingenţă, pitoresc, analiză, de clasicitatea clară, raţională, cultivând muzica de sfere, cunoaşterea estetică, orfismul. Cu acestea în aplicare, hermetismul lui I. Barbu e adesea numai filologic:..".

---

Tag-uri: dan barbilian, ion barbu, poet, matematician

---

Categorie: Referate  - ( Referate - Archiva)

Data Adaugarii: 25 February '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---