Mecanismul exact al acţiunii curarei a fost stabilit de către Claude Bernard în lucrarea „Lecţie asupra substanţelor toxice", apărută în anul 1857, şi completată de Vulpian. Conform ipotezei acestora, „veninul" acţionează prin blocarea selectivă a impulsurilor venite pe calea nervului la nivelul terminaţiilor nervoase din ţesutul muscular, adică la nivelul aşa-numitei plăci motorii. „Selectivitatea" curarei, exclusiv pentru placa neuromusculară, exiică faptul că nu atacă sistemul nervos central şi cel cardiovascular, care rămâne întotdeauna neatinse, ci acţionează strict asupra muşchilor striaţi (voluntari). Studiind efectele produse de otravă, Claude Bernard a pus de fapt bazele farmacodinamiei curarei.

Din felul cum acţionează rezultă şi posibilităţile utilizării ei clinice, care, de fapt, a început tot în junglă. Astfel, Humboldt, în călătoria întreprinsă între anii 1799 şi 1804, a remarcat că băştinaşii folosesc „veninul" şi pentru tratamentul bolilor de tipul epilepsiei, efectul binefăcător fiind legat de imobilizarea muşchilor striaţi. Or, acest lucru este extrem de important şi în cazul intervenţiilor chirurgicale şi în numeroase stări spastice (spasme cronice ale muşchilor striaţi în leziuni ale sistemului nervos central). Pană în ultimul timp, relaxarea muşchikr, atat de necesară în decursul unor operaţii complicate, s-a realizat prin administrarea substanţelor anestezice. Acestea reduc sensibilitatea la durere relativ repede şi în doze destul de mici ; relaxarea muşchilor se produce însă de-abia după introducerea în organism a unor cantităţi egale cu 80-90 la sută din doza mortală, lucru care poate duce la şocuri şi diferite complicaţii ulterioare. In schimb, administrarea curarei. în combinaţie cu preparatele anestezice clasice,, duce la rezultate de-a dreptul miraculoase, căci nu mai este nevoie decat de 1/10-1/5 din cantitatea normală de anestezic. O utilizare răspandită au derivatele cu acţiune de scurtă durată, de tipul succinilcolinei. care a fost descoperită de Bovet.

De fapt, prima utilizare a curarei în cazul bolnavilor cu spasme musculare sau cu tetanos datează din anul 1932. în 1940 substanţa a fost administrată împotriva contracţiilor musculare provocate de şocurile electrice ce se utilizează uneori în clinica psihiatrică, iar în 1943 s-au făcut primele încercări în utilizarea curarizantelor în anumite operaţii, împreună cu anestezia generală. Date complete asupra utilizării substanţelor curarizante au fost publicate în Italia de către Daniel Bovet în anul 1949 ; astăzi noua metodă, datorită simplităţii sale, şi-a creat drum în practica chirurgicală obişnuită.

Astfel, enigmaticul „venin" al bazinului Amazoanelor, blestemul iadului verde, trecand prin metamorfoza chimiei, a farmacologiei şi clinicii, într-un cuvant a gemului uman, a devenit un ajutor preţios al chirurgiei şi al clinicii în general.
Curara, care timp de trei secole şi jumătate şi-a păstrat cu sfinţenie taina, s-a înrolat astăzi în slujba medicinii moderne. Ea nu mai ucide, ci contribuie la salvarea a sute de vieţi omeneşti.

---

Tag-uri: crima, otrava, omor, investigatie

---

Categorie: Stiinta si Tehnica  - ( Stiinta si Tehnica - Archiva)

Data Adaugarii: 24 November '10

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---