Ion (Liviu Rebreanu)

Citatul scriitorului Silviu Angelescu surprinde într-adevăr elementele definitorii ale portretului literar al ţăranului evocat în romanul realist: acesta se subordonează mediului căruia îi aparţine, dar se individualizează în acelaşi timp prin instinctualitate, prin spiritul sensibil, prin trăirile interioare profunde.

Din această perspectivă, romanul lui Liviu Rebreanu, Ion, justifică aceste observaţii, prin specificul eroului eponim. De altfel, Liviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică şi obiectivă a oamenilor şi a evenimentelor este singura viabilă. El însuşi menţionează, în eseul Cred: „pentru mine arta înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă". Este o perspectivă realistă ce presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalităţii şi al coerenţei.

Publicat în 1920, romanul evidenţiază spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, în mod realist şi are ca punct de plecare câteva dintre nuvelele cu care debutase scriitorul.

În primul rând, condiţia ţăranului este evidenţiată prin tema pământului care este, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa lui Ion de a-l avea. De aceea, putem considera că şi tema destinului este definitorie pentru roman. Această obsesie a pămîntului îl apropie pe ţăranul lui Rebreanu de eroii lui Dostoievski (Fraţii Karamazov), sau de Francois Torissard, personajul lui Balzac (Pământul), care, sărac fiind lucrează pentru grădinarul unui castel şi primeşte pământ. Deosebirea constă în faptul că, în timp ce în romanul lui Balzac, pămîntul este folosit pentru acumularea banilor, la Rebreanu, banii nu au relevanţă pentru o umanitate tradiţională, care vede în terenul deţinut măsura tuturor lucrurilor.
În al doilea rând, ţăranul lui Rebreanu se raportează permanent la mediul din care face parte, se implică, participă activ la tot ceea ce ţine de viaţa satului, la toate evenimentele esenţiale ale existenţei rurale: nunta, hora, înmormântarea. Rebreanu acordă horei un rol esenţial pentru că ea coagulează viaţa satului, fiind nu numai loc de întâlnire şi de petrecere, dar şi de confruntări. Naratorul ne oferă astfel imaginea satului tradiţional, cu obiceiuri vechi: prezenţa lăutarilor, a preotului, modul în care petrec tinerii şi bătrânii.

De asemenea, nunta, ocupă şi ea un loc important, constituind un pretext pentru ca naratorul să pătrundă în psihologia personajelor. Nunta lui Ion cu Ana respectă toate tradiţiile rurale: prezenţa peţitorilor, a lăutarilor, a starostelui nunţii, numărarea banilor de către naş. Ritualul reuneşte chiar şi personaje aflate în conflict: druşca miresei este Florica, cea cu care Ana îşi va disputa dragostea lui Ion. Evenimentul echivalează cu momentul în care se intensifică conflictele, pentru că Ana realizează acum că ea nu reprezintă pentru soţul ei decât sursa averii.

În plus, deşi personajul lui Rebreanu aparţine unui mediu social, care-l modelează, totuşi, el se detaşează prin ceea ce Silviu Angelescu numea „factorul iraţional". Astfel, Ion nu este singurul care apelează la strategia unei căsătorii de convenţie, în vederea obţinerii pământului dorit. Chiar, socrul său, Vasile Baciu, procedase în acelaşi mod cu mama Anei, pe care însă o iubise, spre deosebire de Ion care nu vede în Ana decât sursa pământului mult dorit. Ceea ce particularizează personajul lui Rebreanu este faptul că el se încadrează, conform delimitării teoreticianului E. Forster, în tipologia personajului rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui. El se opune personajelor plate, construite în jurul unei singure idei sau calităţi, precum Ana, Florica.

El este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Iniţial, el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa"; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră". Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap", iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a-l avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult..."
Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învăţătorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiţi elevi", iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ". Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul dintre învăţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă!". Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică", dar bogată.
Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte.

Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit.

Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului", având ca trăsături definitorii „inteligenţa ascuţită", „viclenia procedurală" şi „voinţa imensă"
Ion este implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc, pentru Ana şi apoi pentru Florica. In confruntarea cu Vasile Baciu, el foloseşte şantajul moral, ameninţând că, dacă nu i se vor satisface condiţiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Este naiv, în relaţia cu socrul său, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală şi pe tot parcursul romanului cei doi îşi vor disputa acest pământ după fiecare eveniment tragic, care ar fi putut schimba termenii înţelegerii: moartea Anei, moartea copilului.

Nu în ultimul rând, această dorinţă de a avea pământ, se regăseşte, de altfel la toate personajele lui Rebreanu, de pildă Simion Lungu, cu care Ion intră într-un conflict explicit pentru o bucată de teren, la care niciunul nu vrea să renunţe. Ion însă depăşeşte limitele simplei aspiraţii, pământul devenind o obsesie. Conflictul interior dezvăluie dorinţa obsesivă de a stăpâni acest pământ, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!" Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esenţă. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pământului, sapa, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului. Personajul este, aşadar incapabil de a se sustrage determinismului firii, moartea producând contopirea definitivă cu pământul.

Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un personaj complex, realist, cu un caracter bine individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---