REALITATE Åžl FICÅ¢IUNE:

• scriind „Alexandru Lăpuşneanul", Costache Negruzzi se inspiră din cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei", capitolul „Cându au omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri", în care se descrie unul dintre cele mai sângeroase episoade din istoria naţională;
• de aici este preluat şi un motto incitant, rostit, potrivit cronicarului, la venirea lui Lăpuşneanul în ţară la a doua domnie: „De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie.";

• Alexandru Lăpuşneanul este singurul personaj cu identitate istorică din nuvelă; toate celel alte sunt inventate, aparţinând planului ficţional (Motoc a existat ca personaj istoric, dar nu în acea epocă şi cu faptele menţionate aici); de aceea, afirmaţia lui Mario Vargas Llosa, „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de prima", se aplică pe deplin şi în cazul nuvelei lui Negruzzi: puţinele fapte istorice reale sunt încadrate într-un univers ficţional perfect armonizat;

• nuvela apare în primul număr al revistei „Dacia literară", din 30 ianuarie 1840, răspunzând, ca tematică, programului acesteia, exprimat în articolul Introducţie", între care o sursă de inspiraţie este şi trecutul istoric;
• „Alexandru Lăpuşneanul" este nuvelă istorică: trăsătura esenţială a nuvelei este aceea că, spre deosebire de povestire, toate amănuntele se concentrează asupra ilustrării personajului principal, ca un punct central de convergenţă a tuturor sugestiilor oferite de textul literar; relevant este modul în care personajul traversează spaţiul narativ, în momentele semnificative ale subiectului; este o nuvelă istorică prin tematică şi prin sursa de inspiraţie, cronica lui Grigore Ureche, din care autorul prelucrează, numai cu mici diferenţe, primul motto, scena măcelului şi pe aceea a morţii personajului,

STRUCTURÄ‚ NARATIVÄ‚:

• Negruzzi adoptă perspectiva narativă „dindărăt" (focalizare zero), a naratorului omniscient şi (în mare măsură) obiectiv, cu puţine intervenţii auctoriale în text;

• textul are o structură compoziţională echilibrată, fiind alcătuit din patru episoade, cu o situare spaţio-temporală distinctă, fiecare având câte un motto definitoriu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...", „Ai să dai samă, doamnă!", „Capul lui Motoc vrem...", „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...";

• nuvelă complexă, „Alexandru Lăpuşneanul" prezintă în acelaşi timp şi o îmbinare desăvârşită a modurilgr de expunere, conducând la o structură narativă de o perfecţiune clasică şi la atitudini ale personajelor de expresie romantică;

• naraţiunea are trăsătura obiectivă a scriitorului omniscient, nutrit la experienţa cronicarilor şi la observaţia lucidă asupra istoriei, constituind fundamentul spaţio-temporal pe care se construieşte întreaga structură narativă;

• pe această traiectorie epică se înscriu popasurile descriptive, inserân-du-se în text portrete memorabile şi scene epice de mare efect, între care se remarcă scena omorârii celor patruzeci şi şapte de boieri şi scena de masă a revoltei poporului împotriva tiraniei, căreia însă îi cade victimă emblematicul vornic Motoc;

• dialogul, necesar relevării stării de spirit a personajelor, este constituit din replici de mare efect artistic, având mai întâi concizia formulărilor remarcabile din cronica lui Grigore Ureche, dar şi o anume parcimonie a scriitorului, care nu inserează în text decât formule de mare efect, câteva dintre ele devenind şi mottouri semnificative prevăzute la începutul fiecărui capitol.

PERSONAJELE:

• personajul principal (protagonist), eponim (care dă şi titlul nuvelei), negativ, este Alexandru Lăpusneanul"

• celelalte sunt personaje secundare (doamna Ruxanda şi vornicul Motoc) sau episodice (postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc, Stroici, armaşul, mitropolitul);

• personajul antagonist, opus ca relaţii umane şi structură sufletească, este doamna Ruxanda;

• personajele sunt angajate în conflicte externe multiple: între Alexandru Lăpusneanul şi boieri; între Motoc şi mulţimea asuprită; între domnitor şi Ruxanda, mocnit, alimentat de suspiciuni, accentuat în finalul nuvelei;

• personajele sunt stăpânite de conflicte sufleteşti, interne:
- Alexandru Lăpusneanul este un personaj de tip romantic, supus unor mari tensiuni lăuntrice; e un personaj istoric minor cu ambiţii mari, într-o epocă decadentă, venit ruşinos în ţară cu ajutor străin, pentru a pune ordine în interesele boierilor şi ale norodului; domnitorul este un personaj sangvinar, dornic de răzbunare, capabil să ofere lecţii dureroase, adevărate leacuri de frică, duplicitar, incapabil să se supună unui destin dureros; e perfid, viclean, urmărindu-şi planurile cu mare detaşare şi cu neabătută consecvenţă; este obsedat de putere, pe care încearcă să o păstreze prin manevre subtile (mai întâi îi aduce pe boierii vrăjmaşi în apropierea sa, încercând să le afle gândurile ascunse, apoi omoară câţiva dintre ceilalţi boieri, pentru a micşora potenţialul de răzvrătire; încearcă fără succes să-i prindă chiar pe boierii Spancioc şi Stroici, în cele din urmă totul întorcându-se împotriva sa); este un personaj maladiv, preocupat de conservarea propriei puteri, incapabil de a conduce ţara prin mijloace mai subtile decât cele bazate pe forţa brută; ca personaj de nuvelă, Alexandru Lăpusneanul este situat în centrul structurii narative, asupra lui focalizându-se toate elementele constitutive ale textului;

- doamna Ruxanda este şi ea un personaj romantic, cu o labilitate psihică accentuată, extrem de influenţabilă, impresionată puternic de actele de cruzime ale lui Alexandru Lăpusneanul; fire slabă, supusă anterior unor evenimente tragice ale vieţii, ea poate fi determinată în finalul nuvelei să acţioneze şi împotriva soţului ei, când boierii Stroici şi Spancioc se folosesc de ea, sugerându-i că tiranul îşi va omorî fiul.

INTERFERENÅ¢E LITERARE Åžl STILISTICE:

• structura narativă şi tematica nuvelei presupun o interferenţă a influenţelor literare din epocă:
- structura textului este de factură clasică, prin unitatea de timp, de loc şi de acţiune, prin intensitatea conflictului şi prin echilibrul compoziţional;
- influenţele romantice se identifică prin interesul pentru realizarea culorii de epocă, pentru ilustrarea exceselor personajului principal, a cruzimii maladive şi demonice a acestuia, prin antitezele marcate dintre personaje (Lăpusneanul - Ruxanda) şi prin atmosfera de arhaitate, de mister şi de imprevizibil; - realismul, care apărea la orizont, se ilustrează prin descrierea exactă a tablourilor de epocă, prin detaşarea obiectivă a scriitorului faţă de faptele prezentate, prin omniscienţa creatorului şi în principal prin scena de masă a pedepsirii boierului Motoc, prima de acest fel din literatura română;

- Unele scene de cruzime (omorârea celor 47 de boieri, moartea domnitorului) au aspecte naturaliste.

Eseu structurat

„Alexandru Lăpuşneanul" este capodopera necontestată a lui Costache Negruzzi şi modelul de referinţă al nuvelei istorice româneşti. Publicată în anul 1840, în revista „Dacia literară", nuvela corespunde programului romantic al acesteia, în primul rând prin valorificarea unor fapte din istoria naţională şi prin crearea de tipuri vii, puternice, sfâşiate lăuntric de tendinţe şi manifestări contrare. Scriitorul se inspiră din cronica lui Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei", capitolul „Când au omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri", descriind una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria naţională, comparabilă, în cruzime, cu unele scene din piesele lui Shakespeare. Interesul pentru realizarea culorii de epocă, pentru ilustrarea exceselor personajului principal, a cruzimii maladive şi demonice a acestuia, antitezele marcate dintre personaje (Lăpuşneanul - Ruxanda), atmosfera de arhaitate, de mister şi de imprevizibil aparţin tot romantismului. Acestea sunt însă incluse într-o structură compoziţională echilibrată, de sorginte clasicistă, cu o naraţiune concentrată, densă şi o tensiune crescândă, un conflict puternic, asemănător unei piese de teatru.

Aspectul de operă dramatică este accentuat de structurarea nuvelei în patru capitole, patru acte, cu o situare spaţio-temporală distinctă, fiecare având câte un motto definitoriu: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...", „Ai să dai samă, doamnă!", „Capul lui Motoc vrem...", „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...". în fine, realismului, care apărea la orizont, i se subsumează perspectiva narativă „dindărăt" şi detaşarea obiectivă a scriitorului faţă de faptele prezentate, omniscienţa creatorului şi în principal scena de masă a pedepsirii boierului Motoc, prima de acest fel din literatura română, urmată curând de aceea din „Ciocoii vechi şi noi" (1863), de Nicolae Filimon, şi apoi de altele în „Tănase Scatiu" (1895), de Duiliu Zamfirescu, şi „Răscoala" (1932), de Liviu Rebreanu. O notă de autenticitate, de reconstituire veridică a epocii este dată şi de limbajul folosit, arhaizant, desprins parcă direct, prin documentare ştiinţifică, din 'cronicile lui Grigore Ureche sau Miron Costin. Se pot identifica şi elemente de baroc, curent nedeterminat strict istoric, dar infuzat în majoritatea curentelor literare notabile. Teme ca vanitas mundi şi fortuna labilis se pot desprinde cu uşurinţă din cuprinsul nuvelei. Mreaja puterii, care îl cuprinde pe Lăpuşneanul, este înşelătoare: ca atâţia oameni de-a lungul istoriei, el ajunge la apogeu, apoi se prăbuşeşte. Toate măririle, toate excesele şi cruzimile, într-un perfect stil baroc, duc în cele din urmă la căderea personajului principal.

Ca nuvelă exemplară, de un perfect echilibru compoziţional, „Alexandru Lapusneanul" îşi concentrează toate luminile asupra personajului principal, în scopul conturării trăsăturilor sale caracteristice. De altfel, aceasta şi este deosebirea esenţială a nuvelei de povestire, specie literară foarte asemănătoare ca dimensiuni şi modalităţi narative: povestirea este creatoare, în primul rând, de atmosferă, ca în „Hanu Ancuţei", de pildă, pe când nuvela ilustrează, prin diverse modalităţi de caracterizare, personajul de prim-plan. Figură complexă, demonică, stranie, crudă ca şi vremea în care trăieşte, Alexandru Lapusneanul este unul dintre personajele tragice al istoriei românilor. Amploarea dramei sale este impresionantă, G. Călinescu spunând despre nuvelă că „ar fi devenit o scriere celebră ca şi «Hamlet», dacă limba română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale". Lapusneanul este, ca atâţia domnitori care nu au putut ajunge la puterea şi faima lui Ştefan cel Mare, un personaj istoric minor într-o epocă decadentă, venit ruşinos în ţară cu ajutor străin, pentru a pune ordine în interesele boierilor şi ale norodului.

Prin relaţiile spaţiale şi temporale, prin care conturează cadrul acţiunii, capitolul întâi se deschide cu venirea în ţară a lui Lapusneanul în a doua domnie, fiind întâmpinat de patru boieri, vornicul Motoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi boierul Stroici, cu misiunea din partea domnitorului Ştefan Tomşa de a-i spune că „norodul nu te vrea, nici te iubeşte". Răspunsul acesta negativ nu-l descurajează pe agresivul voievod, care, având în spate sprijinul turcilor, dă o replică memorabilă, de un cinism rar întâlnit: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră", adăugând ca „mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt", decât să se abată el din voinţa-i nestrămutată. Dar, spre deosebire de vajnicii săi predecesori, care se încumetau să răzbească armia turcească, Lapusneanul nu mai este decât o figură palidă, un epigon care introduce hoarda pustiitoare în ţară, statornicind astfel o nouă eră de sclavie şi de sărăcie pentru popor. În antiteză cu el, cei doi boieri mai tineri, patrioţi, Spancioc şi Stroici, pun întrebări esenţiale: „- Şi cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgâni ce aduci cu măria-ta? adăogi Spancioc".

Răspunsul „Cu averile voastre, nu cu banii ţăranilor pre care-i jupiţi voi." trasează liniile conflictului crâncen care va urma: Lapusneanul îi reprimă pe boierii care nu îl acceptă în numele unei pretinse ocrotiri a poporului. Un singur boier i se alătură, de la început, cu umilinţă, dar nu fără oarecare viclenie, noului domnitor: Motoc este al doilea personaj machiavelic al nuvelei, care îşi epuizează viaţa în nesfârşite conflicte şi intrigi de culise, remarcat însă de domnitor la adevărata lui valoare. El nu este, precum Spancioc, un sincer iubitor de moşie, nici ca Stroici, încă un copil, ci un intrigant inveterat, de cea mai joasă speţă, capabil de cele mai abominabile fapte pentru a-şi realiza scopurile: „învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa". Mai viclean decât el, Lapusneanul îl menţine însă în preajmă, ca unealtă în planurile sale diabolice de răzbunare, sacrificându-l la momentul potrivit. Se instituie astfel, încă de la începutul nuvelei, o subtilă relaţie între călău şi victimă, rezolvată prin memorabila scenă de mase din capitolul al treilea.

Acţiunea nuvelei se caracterizează, în continuare, prin concizie, faptele noului domnitor fiind prezentate direct, în evoluţia firească a evenimentelor unei schimbări de domn în Moldova secolului al XVI-lea. Părăsit de boieri, Ştefan Tomşa fuge în Valahia, iar nerodul, ca totdeauna, sperând într-o viaţă mai bună, se bucură de schimbările survenite. în plus, ne avertizează scriitorul, poporul îşi amintea de prima domnie a lui Lăpusneanul, „în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urâtul caracter". Ca orice tiran obsedat de puterea absolută, Lăpusneanul îşi reprimă cu violenţă şi cruzime adversarii: arde cetăţile în care s-ar putea adăposti, le ia, sub diverse pretexte şi învinuiri, averile, chiar, când şi când, îi scurtează de capete.
Capitolul al doilea, în care se înfăţişează toate acestea, introduce în scenă un alt personaj, pe doamna Ruxanda, căreia i se face un portret remarcabil, după toate regulile clasice ale compoziţiei: biografie, portret fizic, dialog, din care se desprind trăsături morale definitorii. „Biografia" sa este, de fapt, expresia unui destin tragic, nu numai individual, ci extins la o întreagă epocă istorică. Fiică a lui Petru Rareş, ea este martoră la procesul de decădere a neamului Muşatinilor, implicit a Moldovei, fraţii săi, lliaş şi Ştefan, fiind domni nevrednici: primul, „după o scurtă şi desfrânată domnie", îşi trădează religia, trecând la mahomedanism, iar al doilea, desfrânat şi el, sărăceşte ţara de bucate şi de negoţ şi piere ucis de boieri. Ruxanda este un personaj romantic, înscris într-un câmp de forţe care generează mari tensiuni, strivind-o ca personalitate: gingăşia şi frumuseţea ei, „care făcea odinioară vestite pre femeile României", intră în conflict cu ororile la care asistase („văzuse murind pre părinţii săi, privise pre un frate lepădându-şi relegea, şi pre celalalt ucis"), mai apoi cu lipsa de „simţire omenească" a lui Lăpusneanul. Deşi stăpânită de frică şi de o mare îngrijorare pentru viaţa copiilor săi, ei înşişi ameninţaţi de furia dementă a lui Lăpusneanul, ea îl înfruntă cu demnitate, fiind capabilă de mari decizii, care determină cursul acţiunii: în capitolul al doilea îi cere domnului să pună capăt vărsării de sânge, iarîn finalul nuvelei acceptă otrăvirea soţului şi mântuieşte ţara de asuprirea lui.

Episodul uciderii boierilor din capitolul al treilea, preluat întocmai din cronica lui Grigore Ureche, „leacul de frică" promis cu cinism doamnei-Ruxanda, reprezintă punctul culminant al cruzimii şi fărădelegilor noului stăpân al ţării. Execuţiile sângeroase erau spectacole frecvente din vremurile barbare până în Evul Mediu întârziat şi aceste obiceiuri nu au ocolit nici ţările române. Fastul de natură barocă ce precede masacrul face parte din regia spectacolului, pusă la punct în cele mai mici detalii, în taină, împreună cu armaşul curţii.

Sala de ospăţ, expresie la scară redusă a unei lumi inferioare, plină de intrigi si de marasme existenţiale, devine un fel de anticameră a infernului. Veveriţă, boierul cel patriot, este omorât tocmai atunci când încearcă să se smulgă din infernul patimilor şi al urii instaurate de Lăpusneanul, închinând, în semn de pace, în cinstea voievodului. Imaginea măcelului este de bolgie dantescă, este o Judecată de Apoi pe care Alexandru Lăpusneanul şi-o asumă prin uzurpare, prin substituţie divină, prin impostură.

Pe lângă simbolurile sfântului (Ştefan cel Mare şi Sfânt) şi al eroului (Minai Viteazul) din istoria naţională, Lăpusneanul reprezintă ipostaza demonică a domniilor pământene.

De judecata finală nu scapă nici boierul cel mai ticălos al vremii, aproape emblematic, vornicul Motoc. Scena morţii sale este un magistral exemplu de manipulare a maselor în timpul unei mişcări sociale. Venită „cu zurba" la palat, aparent fără scop, atrasă doar de zvonul şi violenţa măcelului cu care nu avea atingere directă, gloata rămâne descumpănită la întrebarea cea mai simplă a domnitorului: „ce vror şi ce cer?". Ca orice tiran, Lăpusneanul ştie că prostimea este potolită cu spectacole (Panem et circenses este deviza dictatorilor...) şi acceptă să-l sacrifice pe „acest bătrân ticăloşit în rele", aruncându-l mulţimii înfuriate.

Aclamaţiile mulţimii sunt însă înşelătoare, căci ea îşi poate schimba repede idolii. Curând, în ciuda acestei aparente victorii şi pacificări a ţării, şi steaua lui Lăpusneanul începe să apună, peste câţiva ani sosind şi momentul ca el să coboare de pe soclu. Voinţa imensă de a domina, de a se impune în istorie, nu este susţinută de o forţă fizică pe măsură; fiinţa umană este prea fragilă pentru a rezista în faţa timpului şi a rosturilor neştiute ale lumii. Lăpusneanul cade grav bolnav „şi în curând tiranul se văzu la uşa mormântului". Capitolul ultim al nuvelei, al patrulea, prezintă agonia acestuia şi pedeapsa capitală care, ca o ironie a sorţii, se întoarce acum asupra lui. Judecăţii divine căreia aparent i se supune, prin trecerea la călugărie, i se adaugă judecata umană, a celor năpăstuiţi prin actele de rară cruzime ale domnului. Agenţii pedepsei sunt tocmai boierii surghiuniţi, scăpaţi ca prin minune din măcel, Spancioc şi Stroici, cu binecuvântarea mitropolitului Teofan şi participarea ezitantă şi înfricoşată a doamnei Ruxanda, care în cele din urmă are puterea de a-i întinde tiranului cupa cu otravă. Agonic, Lăpusneanul îşi încheie viaţa în acelaşi delir al puterii („Ucideţi-i pre toţi.,. Nici unul să nu scape..."), sintetizat de scriitor într-o formulare memorabilă: „De mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!".

Nuvela excelează în prezentarea unor scene şi acţiuni zugrăvite în acvaforte, prefigurând, sub semnul barocului, prin exces de cruzime, elemente ale naturalismului. Descrierea bolii şi agonia morţii din ultimul capitol, cu scena în care Spancioc şi Stroici îi toarnă muribundului otrava pe gât, descleştându-i dinţii cu vârful cuţitului, se desfăşoară între atroce şi oroare.

Decrepitudinii fizice i se adaugă însă, de-a lungul nuvelei, maladivitatea psihică a voievodului, care generează spectacole şi tablouri terifiante, îndeosebi în scena execuţiei celor 47 de boieri. După ce le aruncă trupurile pe fereastră, el le orânduieşte, cu propriile mâini, capetele, expuse impersonal pe masa de ospăţ, „după neam şi după ranguri", într-uri fel de piramidă a vieţii şi a morţii, un simbol sinistru al deriziunii şi al vanităţii vieţii umane, care îşi caută împlinire în deliciile înşelătoare ale puterii. Căci, în întregul ei, nuvela „Alexandru Lăpusneanul" este o reflecţie asupra destinului, asupra tentaţiilor şi limitelor fiinţei umane care nu îşi găseşte echilibrul şi forţa de a-şi reprima fantasmele lăuntrice şi instinctele infernale.

---

Tag-uri: literatura, eseu

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---