Debutul literar al poetului Octavian Goga a fost găzduit de revistele sibiene Tribun şi Tribuna literară şi de revista Familia din Oradea, condusă de losif Vulcan.
În 1902 editează revista Luceafărul care va continua tradiţiile presei transilvănene şi ale orientărilor sămănătoriste ale Tribunei lui Ioan Slavici.

În paginile acesteia şi-a publicat multe din poeziile care vor apărea mai târziu în volumele: Poezii (1905), Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913). Rugăciune deschide volumul din 1905 - Poezii. Opera sa poate fi considerată o monografie lirică a satului transilvănean, un ecou al frământărilor timpului, al istoriei vitrege a neamului său. Începuturile sale stau sub sem nul influenţei poeziei romantice şi şi cea aparţinând lui Coşbuc.

Juxtapunerea stărilor sufleteşti cu elemente naturale capătă rezonanţe grave ale sentimentului de jale al unor tulburătoare nelinişti. Durerea unui neam, străin în propria-i ţară îşi găseşte vibraţia în inima lui. Ţăranii lui Goga n-au nume. Fiecare însă este parte a aceluiaşi destin istoric şi individualizează fiinţa neamului său oropsit. În această galerie de portrete se prefigurează chipul de apostol al preotului, „moşneag albit de zile negre", răscolit de durere, dar cu nădejdea-n „clipa răzbunării sfinte". Poezia lui Goga este mesianică. în limbajul poetic al lui Goga se găsesc mulţi termeni şi invocaţii de provenienţă religioasă. Sensul lor este însă metaforic, funcţia lor fiind exclusiv estetică.

Rugăciune este un manifest literar, ilustrând punctul de vedere al poetului despre ceea ce ar trebui să fie poezia. Titlul implică sensul de rugă fierbinte, izvorâtă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o nelinişte, dintr-o deznădejde fără margini...
Starea poetică exprimată în prima strofă este una de deprimare, senzaţie de gol interior („În drum mi se desfac prăpăstii, / Şi-n negură se-mbracă zarea."). Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care poetul cere îndurare, o aflăm din strofele următoare.

Metode ÅŸi procedee artistice. Limbaj. Elemente de prozodie.

Copleşit de doruri, de ispite şi patimi omeneşti cere să devină un mesager al tristeţii „unei lumi".

Poetul cere divinităţii să-i „orânduie cărarea" pentru o trăire plenară a tot ceea ce este omenesc: prin durerea celor mulţi („în veci spre cei rămaşi în urmă / Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă."), prin înţelegerea tainelor lumii şi a legilor „farmecelor firii", prin cântec, lumină, ură şi iubire („zvonul firii-ndrăgostite").
În secvenţa lirică următoare îşi doreşte să adune în sine durerea unei naţii umilite pe care s-o reverse în poezie („pe strunele înfiorate"), iar aceasta să devină un clopot („glas de aramă") care să vorbească de „pătimirea noastră".
Tensiunea lirică a poeziei creşte pe măsură ce ruga poetului se transformă într-o cerinţă imperios necesară. Acest lucru este subliniat prin folosirea insistentă a imperativului, a succesiunii acestor secvenţe verbale - orănduie / îndreaptă / sădeşte /dă/ învaţă /dă/ alungă .

Când vorbeşte despre sine cele mai multe verbe sunt la prezent, pentru a sublinia patetic implicarea lui totală („cad...în genunchi" / „simt ispitele").
Lexicul evocator pare desprins din letopiseţe. Contextul voit popular, presărat cu termeni arhaici sau aparţinând limbajului biblic dau textului poetic o mare expresivitate.

Caracterul de rugă este subliniat şi la nivel fonetic prin închiderile vocalice de la final de vers. Prelungirea acestor sunete dau poemului o notă elegiacă: „în pieptul zbuciumat de doruri /...Din valul lumii lor mă smulge /... Sădeşte-n braţul meu de-a pururi /...Dă-mi viforul în care urlă / Şi gem robiile de veacuri".
Strofele au în alcătuire câte opt versuri al căror ritm iambic vine să completeze muzicalitatea liturgică a poeziei. Rima poeziei se realizează din două în două versuri prin constituirea unei aşa zise fraze poetice. Construcţia aceasta are un deosebit efect stilistic în realizarea muzicalităţii interioare a textului.

Compoziţia poemului este clădită pe un joc antitetic între eu (vocea lirică) şi ei („robiile de veacuri") al meu - al lor subliniind rolul poetului şi al poeziei în istoria neamului său.

Mărturisirea lui Goga în legătură cu aceste lucruri este elocventă: „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat... Am văzut în scriitor un semănător de credinţe şi un semănător de biruinţe".

---

Tag-uri: literatura

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 18 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---