PREMISE TEORETICE ALE ROMANULUI MODERN:

• Camil Petrescu este adeptul unei noi formule estetice, promovate de curentul modernist de la „Sburătorul" lui Eugen Lovinescu, vizând trecerea de la romanul de inspiraţie rurală la romanul citadin, care oferă scriitorului o mai mare diversitate şi profunzime tematică: „Cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o ţigară, cu cârciuma din târguşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune fireşte probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile." („De ce nu avem roman", 1927);
• totodată, scriitorul pune în discuţie tehnicile narative ale romanului obiectiv, în primul rând caracterul omniscient al naratorului, în studiul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust" (1934);
• scriitorul abordează aşadar teoretic experienţele literare şi estetice pe care le încearcă asupra romanului; acesta nu va mai fi factologie pură, simplă relatare de evenimente, ca în romanul tradiţional, ci acută analiză psihologică, radiografiere a ecourilor pe care evenimentele le au în conştiinţa personajelor;
• de aici rezultă şi conceptele conexe promovate de Camil Petrescu:
- autenticitatea, prin inserarea jurnalului în desfăşurarea epică, vocea auctorială fiind la persoana întâi, a personajului-narator („Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...");
- substanţialitatea, prin descrierea prezentului mental, prin „această aşezare a eului în centrul existenţei, cu convingerea că aceea ce ne e dat prin ele e singura realitateînregistrabilă, acest video analog lui cogito..." (Ibidem);
- memoria involuntară, fluxul conştiinţei: „în constituţia prezentului, ca atare, în fluxul conştiinţei mele, în acea curgere de gânduri, îndoieli, imagini, năzuinţe, afirmaţii, negări absolute, intră şi amintirile. [...] Dacă m-aş lăsa în voia amintirii, acum când vorbesc, orice mi-ar apărea în minte ar fi autentic, ar fi durata pură..." {Ibidem);
- anticalofilia, negarea stilului frumos, căutat, inautentic, propriu romanului tradiţional: „Se poate recunoaşte în această psihologie alternantă cu «elocinţa» şi scrisul «frumos» nu numai dogma literară a două veacuri, ci chiar o parte constitutivă a literaturii veacului al XlX-lea..." (Ibidem).

TIPOLOGIA ROMANULUI:

• după tematică:
- roman citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existenţiale şi de conştiinţă, drama intelectualului, prin inadaptabilitatea personajului principal la mediocritatea vieţii cotidiene;
- roman de dragoste, „romanul unui sentiment" - gelozia, prin prezentarea evoluţiei relaţiilor dintre personajele principale, Ştefan şi Ela Gheorghidiu;
- roman de război, care dă o viziune modernă asupra acestui fenomen social şi politic;
- roman social, având ca teme secundare, unele chiar de origine balzaciană, moştenirea (moştenirea unchiului Tache trezeşte invidii şi dispute), arivismul (Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, este un fel de Stanică Raţiu din „Enigma Otiliei", de G. Călinescu), radiografierea mediilor citadine şi mondene etc;
• după tehnica narativă: roman subiectiv, de analiză psihologică, prin viziunea narativă adoptată de scriitor;
• după curentul literar în care se încadrează: roman realist.

CONSTRUCÅ¢IA SCENARIULUI NARATIV:

• perspectiva narativă este „împreună cu", a unui personaj-narator, implicat în desfăşurarea acţiunii; naratorul nu ştie mai mult decât personajul (narator = personaj); relatarea se face la persoana I, scoţând în evidenţă trăirile protagonistului, ca reflex al unor evenimente exterioare, trecute însă, prin reflectare la nivelul conştiinţei, în plan secund; de aici rezultă toate caracteristicile romanului subiectiv, esenţial diferite de ale romanului obiectiv;
• în aceste condiţii, naratorul foloseşte preponderent focalizarea internă, concentrându-se asupra propriei experienţe de viaţă, evidenţiată pe două planuri, relativ simetrice în arhitectura interioară a romanului: drama unei iubiri eşuate şi experienţa războiului;

• relaţiile spaţiale şi temporale: în romanul subiectiv prevalează dimensiunea temporală a prezentării evenimentelor; specifică este acronia, suspendarea linearităţii evenimentelor, datorată memoriei involuntare, prin care amintirile se înregistrează spontan, nedirijat, nefiind căutate intenţionat; de aceea, sunt prezente multe analepse (întoarceri în trecut), care urmează fluxul conştiinţei şi relativizează timpul, cronologia ideală a narării evenimentelor nefiind în concordanţă cu timpul real al desfăşurării lor; spaţiul îşi pierde astfel, în romanul subiectiv, rolul predominant în constituirea cadrului acţiunii; devine spaţiu interior, supus determinărilor şi oscilaţiilor temporale ale memoriei involuntare.

PERSONAJELE:

• personaje principale:
- Ştefan Gheorghidiu; student la filozofie, sărac, care trăieşte din greu, împreună cu surorile sale, din pensia modestă, de văduvă, a mamei; tipul intelectualului superior, cu o sensibilă acuitate analitică, trecând prin filtrul raţiunii tot ceea ce se întâmplă, refuzând să trăiască altfel decât conştient dramele cotidiene; ca toţi intelectualii din operele camilpetresciene, Gheorghidiu traversează drame de conştiinţă, cu o exasperantă luciditate, deviza scriitorului fiind, de altfel, „Câtă luciditate, atâta dramă"; căsătorit din dragoste cu o frumoasă colegă de facultate, protagonistul trăieşte o dramă de conştiinţă, generată de incertitudinea în iubire, compensată apoi prin experienţa războiului; Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, care aplică dragostei şi existenţei propria viziune însetată de ideal, un fel de pat al lui Procust care nu are contingenţă cu valoarea şi cu realitatea personajului feminin; între ideal şi realitate se instituie o evidentă neconcordanţă, între cei doi soţi neexistând o comunicare sufletească autentică; eliberat, printr-o moştenire, de grijile materiale, personajul nu reuşeşte totuşi să-şi câştige independenţa şi să se izoleze în „turnul de fildeş" al eroilor lui Camil Petrescu; Gheorghidiu îşi iubeşte soţia, dar aceasta este un produs al lumii din jur şi, vrând-nevrând, trebuie să participe la viaţa mondenă, să frecventeze personaje cu preocupări meschine, să facă excursii în grup, să se prefacă interesat de modă, de dans, de alte frivolităţi ce fac parte din sfera de existenţă a soţiei sale; Gheorghidiu observă cu minuţie comportarea ei în societate, aparenta atracţie pe care o manifestă pentru un om de lume, Gregoriade, cu care crede că Ela îl înşală, sentimentul geloziei atingând cote insuportabile;

- Ela e o fată orfană, crescută de o mătuşă; este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, cu manifestări de tandreţe şi de feminitate, copilăroasă, sensibilă, alintată, sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginire; la început, dragostea Elei are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu; după ce pătrunde în lumea mondenă a Bucureştiului, Ela participă, cu însufleţire, la un proces de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane; pierzându-şi treptat farmecul iniţial, soţia lui Gheorghidiu devine o doamnă Bovary, în căutare de bucurii minore şi de escapade facile;
• personaje secundare:
- unchiul Tache este bogat, avar, ursuz; spre surprinderea tuturor, îi lasă lui Ştefan Gheorghidiu o avere considerabilă, încredinţată spre administrare celui de-al doilea unchi, Nae,în schimbul unei consistente rente lunare;
- Nae Gheorghidiu, un cunoscut avocat şi om politic, afabil şi glumeţ, îmbogăţit prin zestre, totuşi personaj terestru, plat, care se înjoseşte pentru obţinerea unei averi cât mai mari, a unei poziţii politice cât mai importante; pentru Ştefan Gheorghidiu, el este un personaj detestabil: se căsătoreşte cu o femele urâtă numai pentru banii ei, se comportă servil faţă de cei cu o mare avere etc;
• personaje episodice, ofiţerii de pe front; căpitanul Dimiu, neconformist, care nu poartă chipiu franţuzesc, după moda ofiţerilor mai tineri, ci modelul „Regele Carol I", căpitanul Floroiu, „puţintel, delicat şi cu faţa blond-şters", căpitanul Corabu, maiorul Dolescu, soldaţii de pe câmpul de luptă ş.a.

Eseu structurat

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" răspunde, ca tematica şi structură narativă, tendinţei moderniste promovate de cenaclul „Sbură-torul", condus de criticul literar Eugen Lovinescu, aceea de a se trece, în literatura română, de la romanul rural la romanul citadin, într-o necesitate de sincronizare cu spiritul veacului, cu experienţele literare europene. Camil Petrescu însuşi observa, într-o dezbatere asupra romanului („De ce nu avem roman", 1927), că e necesar ca literatura să împărtăşească o problematică mai profundă, drame mai puternice decât temele provinciale şi rurale ale literaturii anterioare: „cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o ţigară, cu cârciuma din târguşorul din munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova nu se poate face roman şi nici literatură. [...] Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt posibile.".
Camil Petrescu scrie deci un roman citadin, cu o problematică acută, vizând puternice drame existenţiale şi de conştiinţă. Cele două părţi ale romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", redactate la persoana întâi, pentru a le spori nota de autenticitate, au fiecare câte o tema distincta. Prima este radiografia unui sentiment, gelozia, cea de-a doua relatează experienţa contactului nemijlocit cu moartea pe front (o subtilă corelaţie între eros şi thanatos, în oare întâlnirea cu moartea fortifică personajul şi îl vindecă, în final, de dramele sentimentale). Partea a doua este, de fapt, un jurnal de război. Romanul lui Camil Petrescu exprimă un „dosar de experienţe", este autentic prin inserarea jurnalului în desfăşurarea epică, vocea auctorială fiind la persoana întâi, a personajului-narator, şi substanţial prin prezentarea unor probleme profunde şi grave de conştiinţă. În structura narativă sunt incluse tehnici celebre în epocă: de la Proust, preia procedeul memoriei involuntare, prin care amintirile se înregistrează spontan, nedirijat, nefiind căutate intenţionat, şi de la James Joyce fluxul conştiinţei.
Pe aceste arii tematice Camil Petrescu îşi aplică experienţele literare şi estetice pe care le încearcă asupra romanului. Acesta nu va mai fi factologie pură, simplă relatare exterioară de evenimente, ca în romanul tradiţional, ci acută analiză psihologică, radiografiere a ecourilor pe care evenimentele le au în conştiinţa personajului principal. Ştefan Gheorghidiu, student la filozofie, este un intelectual superior, cu o sensibilă acuitate analitică, trecând prin filtrul raţiunii tot ceea ce se întâmplă, refuzând să trăiască altfel decât conştient dramele cotidiene. Ca şi ceilalţi intelectuali din operele camilpetresciene, Gheorghidiu traversează drame de conştiinţă, cu o exasperantă luciditate. De altfel, deviza scriitorului este: „Câtă luciditate, atâta dramă".

Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conştiinţă a personajului principal, generată de incertitudinea în iubire. Ştefan Gheorghidiu este un student sărac, care trăieşte din greu, împreună cu surorile sale, din pensia modestă de văduvă a mamei. Logodit cu o frumoasă colegă de facultate, Ela, Gheorghidiu amână nunta până la obţinerea licenţei, întrucât banii puţini nu-i ajung să-şi întreţină o familie. Ela este şi ea o fată orfană, crescută de o mătuşă. Gheorghidiu are doi unchi, unul bogat şi avar, Tache, altul binevoitor şi glumeţ, Nae Gheorghidiu, un cunoscut avocat şi om politic. Deşi nu-şi agreează şi nu-şi cultivă rudele, pe care le dispreţuieşte pentru preocupările lor mercantile, Ştefan Gheorghidiu devine, spre surprinderea tuturor, moştenitorul unchiului Tache, care-i lasă o avere considerabilă, încredinţată spre administrare celui de-al doilea unchi, Nae Gheorghidiu,în schimbul unei consistente rente lunare.

Eliberat astfel de grijile materiale, personajul se poate dedica preocupării sale favorite, filozofia, consacrându-se în linişte studiului. Ştefan Gheorghidiu nu reuşeşte totuşi să-şi câştige independenţa şi să se izoleze în „turnul de fildeş" al eroilor lui Camil Petrescu. Gheorghidiu îşi iubeşte soţia, dar aceasta este un produs al lumii din jur şi, vrând-nevrând, eroul trebuie să participe la viaţa mondenă, să frecventeze personaje cu preocupări meschine, să facă excursii în grup, să se prefacă interesat de modă, de dans, de alte frivolităţi ce fac parte din sfera de existenţă a soţiei sale.

Ştefan Gheorghidiu este, în fond, un inadaptat superior, care aplică dragostei şi existenţei propria viziune însetată de ideal, un fel de pat al lui Procust care nu are contingenţă cu valoarea şi cu realitatea personajului feminin. Între ideal şi realitate se instituie o evidentă disjuncţie, între cei doi soţi neexistând o comunicare sufletească autentică. Ela Gheorghidiu este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuita, cu manifestări de tandreţe şi de feminitate, copilăroasă, sensibilă, alintată, sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginire. Îl urmează pe Gheorghidiu la seminarii, ca nu cumva să flirteze cu colegele, deşi nu are înclinaţie pentru speculaţiile intelectuale, fapt vădit dintr-o antologică lecţie de filozofie ce se desfăşoară în patul conjugal. Dragostea Elei are, astfel, un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu. Drama lui nu este de fapt a geloziei, ci a iubirii înşelate, a setei de certitudine. Personajul observă cu minuţie comportarea soţiei sale în societate, aparenta ei atracţie pentru un om de lume, Gregoriade, cu care crede că Ela îl însală. Sunt remarcabile paginile de acută observaţie pe care le face Gheorghidiu asupra acestui posibil cuplu amoros, sentimentul geloziei atingând cote insuportabile.

În această stare sufletească de incertitudine, la intrarea României în Primul Război Mondial, eroul este mobilizat şi participă la luptele din zona Rucăr-Bran şi de pe Valea Prahovei, făcând observaţii asupra dramei războiului; el trăieşte experienţa majoră a acestuia, putând să o compare cu proporţiile exacte ale dramei sale sentimentale, pentru care, la un moment dat, era în stare să dezerteze de pe front. În final, se desparte de Ela, căreia îi lasă întreaga avere.
Dincolo de această intensă dramă de conştiinţă, se derulează realitatea obiectivă, cu bine cunoscutele teme, unele chiar de origine balzaciană: moştenirea (unchiul Tache este avar, ursuz, bătrân/moştenirea trezeşte invidii şi dispute), arivismul (Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, este un fel de Stanică Raţiu din „Enigma Otiliei", de G. Călinescu), radiografierea mediilor citadine şi mondene etc.
Dragostea lui Gheorghidiu este plină de suspiciuni; stăpânit de un caracter dilematic, personajul poate găsi ceva suspect în fiecare dintre gesturile soţiei sale: „îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei.".

Toate aceste detalii comportamentale, observate şi analizate cu minuţie, alimentează sentimentul de gelozie al personajului, care sporeşte pe tot parcursul romanului. Gelozia ajunge la paroxism în mai multe momente, îndeosebi într-o excursie, redată în câteva pagini magistrale, sau, ultima dată, când Ştefan Gheorghidiu, pe front, asistă la o discuţie la popotă despre fidelitate şi se hotărăşte brusc să-i redea Elei „tot trecutul" şi libertatea, aşa cum o concepe ea. Ca regulă, gelozia aparţine personajelor care trăiesc obsesiv fiecare clipă, pentru care coordonatele vieţii pendulează între iubire şi moarte, între doi poli, reprezentaţi de războiul mai subtil al sentimentelor, de gelozie, dar şi de războiul adevărat, în care moartea este condiţia dominantă.

Drama lui Gheorghidiu se acutizează şi în raport cu celelalte personaje. Cei bogaţi sunt analizaţi de el cu un teribil spirit critic: „De cele mai multe ori, părintele, care lasă avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare să digere şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei...". Lumea în care pătrunde Gheorghidiu este bazată, prin excelenţă, pe fiziologia banului; cei fără avere nu supravieţuiesc sau aşteaptă să moştenească averea de la cei ce o posedă. Nae Gheorghidiu este un astfel de personaj, un arivist care face tot ce este posibil pentru a pune mâna pe averea unchiului Tache.

În jurnalul de front, grija pentru detaliu exprimă consecvenţa programatică a scriitorului anticalofil, preocupat de absenţa oricăror implicaţii stilistice, apreciind compoziţia amorfă, la fel ca în romanul lui Proust, „În căutarea timpului pierdut". Stilul anticalofil este adecvat viziunii demitizante pe care Camil Petrescu o aplică războiului. Oamenii de pe câmpurile de luptă sunt coborâţi de la stadiul de erou, specific epopeilor vechi, din sferele luptei legendare, dusă până la capăt, la acela de simpli muritori, incapabili să reziste unei banale dureri de burtă, cu atât mai puţin unei conflagraţii moderne. Războiul este purtat de armata română cu o tehnică rudimentară, cum se observă din primele capitole ale părţii a doua: şanţurile de apărare sunt nişte tranşee pline cu apă, în faţa lor fiind plasate fortificaţii ridicole, gen gură de lup. Spectacolul real al războiului este terifiant, cu „mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit".

Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă: gelozia trezită de uşuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieţii sale de om al înaltei societăţi. El chiar fuge de pe front pentru a descoperi adevărul, cu gândul de a se întoarce reconfortat; adică, dintr-un anumit punct de vedere, dezertează, dar este iertat. Prin toate acestea, ratând atât dragostea, cât şi războiul, Gheorghidiu este unul dintre intelectualii rataţi ai epocii interbelice, incapabili să-şi realizeze propriile iluzii, trăind în fantasmele propriului turn de fildeş. El nu are elanul vital promovat, de pildă, de Henri Bergson, scriitor pe care Camil Petrescu îl citează, şi de aceea eşuează în dragostea pentru o femeie ce se dovedeşte nedemnă de o asemenea elevaţie spirituală, greşeală capitală pentru un om îndrăgostit de ideal. Iar averea nu-l ajută să-şi depăşească limitele existenţiale.

Dincolo de a fi numai o dramă a intelectualului care nu se adaptează lumii în care trăieşte, romanul este şi o cronică a deriziunii: niciun personaj nu are autenticitatea umană pe care o visa romancierul, nici Nae Gheorghidiu, care ajunge probabil din întâmplare deputat, nici superiorii rezervişti, care, în plin război, îşi găsesc mai bine locul în oraş, în posturi insignifiante. Personajele principale suferă şi ele acest proces de aplatizare, de scufundare, după drama trăită, în lumea comună, perfect anonimă şi anodină. Pierzându-şi treptat farmecul deosebit, nemaiieşind cu nimic în evidenţă, soţia lui Gheorghidiu devine o doamnă Bovary, în căutare de bucurii minore şi de aventuri facile. Romanul se încheie cu această constatare tristă: „-A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? Să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?". Ştefan Gheorghidiu rămâne în cele din urmă un „cavaler" degradat, care se duce la război din sete de cunoaştere, normalizat în cele din urmă de monstrul distrugerii universale.

---

Tag-uri: literatura, roman

---

Categorie: Comentarii  - ( Comentarii - Archiva)

Data Adaugarii: 15 November '11

---

Adaugati un link spre aceasta pagina pe blog-ul, site-ul sau forum-ul Dvs. :

---